„În ochii noştri de occidentali Părintele Sofian reprezintă o întreagă civilizaţie duhovnicească şi religioasă, cea a sfintei Românii”. Sunt cuvintele unui preot ortodox francez, Marc-Antoine Costa de Beauregard şi, vai, ce dulce şi ce aspru sună ele în urechile noastre, cei de aici, care zi de zi vedem cum ţara se degradează prin noi şi împrejurul nostru, atât de departe de orice ideal. Sfânta Românie! Când a existat oare aşa ceva? Şi totuşi, a existat. Iar părintele Sofian e dovada vie a acestui fapt. Căci uneori un singur om poartă în sine toate acele însuşiri care la ceilalţi nu există decât ca potenţial, un singur om străluceşte îndeajuns încât să risipească întunericul semenilor săi.
Citind monografia publicată la Editura Bizantină acum doi ani, l-am cunoscut şi eu mai bine pe Părintele Sofian. Şi cu fiecare rând am înţeles că a fost cu adevărat reprezentantul şi, mai mult, purtătorul unei civilizaţii care s-a născut pe aceste locuri, în lumina lui Hristos Cel universal. Celui care încearcă să pătrundă un pic viaţa şi cuvintele duhovnicului supranumit apostol al Bucureştilor i se dezvăluie o erudiţie, o înţelepciune, o blândeţe şi o cultură de neegalat. Spun cultură în sensul cel mai autentic al cuvântului şi în lumina cugetării părintelui Rafail Noica, fiul lui Constantin Noica: „ce cultivi, aceea e cultura ta”. Adică nu vorbim despre o sumă de cunoştinţe exterioare, ci despre interiorizarea lor, în aşa măsură încât să devină parte din tine. Este momentul de har la care ajung puţini dintre noi, când omul face din sine propria sa creaţie, cea mai de preţ şi singura care contează, conlucrând cu Creatorul tuturor, Dumnezeu Însuşi.
Nu insist asupra amănuntelor biografice ale Părintelui Sofian. Născut într-o familie de basarabeni – semn, cred, al unei tainice uniri duhovniceşti între două popoare ortodoxe, căci pe copilul român tatăl îl botează Serghie, în cinstea Sfântului Serghie de Radonej, ascetul patron al Rusiei – a mers la mânăstire şi a trecut prin toate treptele ascultării. Ajuns la Bucureşti, a făcut parte din mişcarea de reînnoire spirituală „Rugul aprins”, de la mănăstirea Antim, frecventată şi de poetul-călugăr Daniil Sandu Tudor, de medicul-poet Vasile Voiculescu, de compozitorul Paul Constantinescu sau de romancierul Ion Marin Sadoveanu, mişcare care a primit un puternic şi decisiv impuls de la preotul rus Ioan Kulighin, mare trăitor al Rugăciunii Inimii. Pentru această operă cultural-duhovnicească a fost arestat de comunişti şi a suferit în închisorile gulagului românesc, cu demnitate, credinţă şi nădejde, neosândind, fără să cârtească. Odată eliberat din temniţa mică pentru a se regăsi în marea închisoare care era pe atunci România, părintele Sofian s-a reîntors la Antim şi a strâns în jurul său toată căldura unui oraş deznădăjduit, arătându-le tuturor că libertatea în Hristos nu se împiedică nici de gratii, nici de orânduiri. Iar în 2002, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie, a plecat lin, ca unul ce a fost Cruce vie în toate zilele vieţii sale.
Dacă Nicu Steinhardt şi, într-o anumită măsură, Bartolomeu Anania, sunt intelectuali deveniţi ulterior călugări, care şi-au pus toată bogăţia cunoştinţelor dinainte în slujba Bisericii, Părintele Sofian şi-a format cultura în interiorul ei, îmbinând de la început creşterea duhovnicească în ritmul ascezei şi al Liturghiei cu evoluţia culturală. Orizontul i s-a lărgit mereu. Fără a-şi face planuri pământeşti, lăsându-se mereu în voia lui Dumnezeu, monahul Sofian a citit, a călătorit, a învăţat meşteşugul picturii, a predicat, a spovedit, a văzut ţări şi oameni dintre cei mai diferiţi. Şi pe toate le-a înglobat în tabloul unei existenţe unitare prin credinţă şi uimitoare prin consecvenţă. Omul acesta inspiră admiraţie oricui se apropie de el. Intelectualului prin erudiţie, luptătorului prin lipsă de compromis, celui necăjit prin blândeţe, artistului prin talent, gânditorului prin profunzime. Iar credinciosului, prin aceea că a ştiut că toate acestea capătă valoare doar în şi prin Hristos. Un medic, Al. Carrel, pe care Părintele îl citează în jurnalul său, spune: „Omul are nevoie de Dumnezeu, aşa cum are nevoie de apă şi aer. Influenţa rugăciunii asupra corpului şi a sufletului uman este la fel de demonstrabilă ca şi secreţia glandelor. Rezultatul rugăciunii se măsoară după creşterea energiei fizice, a vigorii intelectuale, a forţei morale, a unei înţelegeri mult mai profunde a realităţilor fundamentale.” Iar Sofian arată, prin toate mişcările existenţei sale, că este omul rugăciunii. Am auzit odinioară voci care-l numeau aspru şi intransigent. Dar din mărturia oamenilor care i-au fost aproape aflăm că, oricât mustra, lăsa în cel din faţa lui mereu acel sentiment pregnant al dragostei învăluită în blândeţe. Şi învăţătura la care revenea mereu şi mereu era: să nu judecaţi. Şi este primul care aplică în viaţă acest îndemn, primul care-l apreciază la alţii, oricât de strâmb ar fi aceştia priviţi de restul lumii. Într-o călătorie, Părintele Sofian vede doi hippies. „Poate sunt studenţi. Înalţi, cu părul mare, ca nişte vechi prelaţi de mânăstire. Vorbesc englezeşte. Unul dintre ei are pantalonii rupţi la spate, iar la pantofi, în loc de şireturi, este legat cu sfoară de legat sacii. Ambii formează un mare contrast faţă de restul lumii, extrem de luxos şi uneori indecent îmbrăcată, care se uită cu milă la aceştia doi. Ei însă sunt foarte liniştiţi şi parcă nu osândesc şi nu sfidează pe nimeni. Dumnezeu să ne miluiască pe toţi!” Părintele Sofian, care a trăit abjecţia umană până în străfundurile ei, crede fără limite în om. Este o vedere de care cei mai mulţi dintre noi, dezamăgiţi de alţii şi de noi înşine, nu suntem în stare, dar acest monah întruchipează credinţa pe care o propovăduieşte. Pentru că dacă ne îndoim de nobleţea ce se naşte în inima curată, „locul cel sfânt” al omului, este de ajuns să privim la Sofian pentru a crede din nou. El a înţeles că, în faţa josniciei, singurul mod de a-ţi păstra încrederea în om este să devii tu ceea ce ai vrea să fie omenirea. Să întruchipezi valorile în care crezi, iată singura cale pentru a te convinge că nu este totul zadarnic. Şi doar astfel poţi fi şi pentru alţii far, în întunericul lumii şi al lor. Când trăind pe culmi devii deodată conştient de propria neputinţă, se naşte în tine dorul de Dumnezeu. Dar aceasta se întâmplă numai cu oamenii înaintaţi duhovniceşte. Pentru noi, ceilalţi, există darul acestor sfinţi care se plimbă printre noi. Nu l-am cunoscut faţă către faţă pe Părinte. Dar văzându-l prin ochii altora, dorul meu de Dumnezeu se întrupează, uşor, în dorul de Sofian. Spune Părintele: „Ura cere ură. Dragostea cere dragoste. Şi când pui dragoste peste ură, este o surpriză, este asemenea focului pe care-l pui pe cineva ca să ardă. Dacă răspunzi cu dragoste unui duşman al tău, acesta rămâne suprins, foarte surprins. Este ca şi cum l-ar arde. Este o noutate mare această dragoste. Şi pe mulţi îi transformă.” Punând lumina lui peste întunericul nostru, Părintele Sofian tinde spre transformarea mizeriei de fiecare zi în acea sfântă Românie care ni se pare atât de îndepărtată.
Creştinismul autentic e dincolo de orice convenţie şi de orice formalism. Ni se spune, de către cei din afara Bisericii, că suntem ipocriţi. Şi uneori pe bună dreptate, căci, mulţi dintre noi, suntem. Distanţa de la vorbă la faptă, sau chiar de la o vorbă la alta ne demască goliciunea interioară. Şi chiar de i-am înşela pe toţi, conştiinţa ne acuză. De aceea „orice aş fi eu şi oricum aş fi considerat de lumea aceasta în care trăiesc, important este cum sunt în realitate şi dacă sunt aşa cum vrea Dumnezeu să fiu”. Cuvântul Părintelui Sofian nu este doar pentru călugări şi, prin aceasta, umple un gol pe care mulţi dintre tinerii creştini de la oraşe îl resimt cu acuitate. Sigur, toţi putem trage folos din citirea Filocaliei sau a Patericului, dar parcă lipsesc sfaturile pentru cei care trăiesc în tumultul urban. Sau nu mai ştim să le citim ca cei de altădată. Blândeţea şi îngăduinţa unui părinte duhovnicesc se cer ca să ne îndrume să descifrăm semnele uitate. În cuvinte simple se găseşte cheia Împărăţiei: „Sigur, nu putem fi toţi Sfântul Antonie. Trebuie doar să nu fim hapsâni, să ne păstrăm mereu o parte din inima noastră acolo, sus. Fără această hrană sufletească murim! Murim, deşi trăim, devenim sterpi, uscaţi, împietriţi.” Îmi place Părintele Sofian pentru că este un artist vital, atât de îndepărtat de imaginea bigotului morocănos cu care mulţi confundă creştinismul. Îmi place pentru că în el se regăseşte cugetarea unui alt mare duhovnic, Porfirie, care spune că pentru a fi creştin trebuie să fii poet. Iar în cugetarea sa către Dumnezeu, Sofian ne vede devenind – splendid epitet! – „fiinţe nesingure”. Întotdeauna am socotit „carpe diem” ca fiind, de fapt, un îndemn profund creştinesc. Căci unde poţi trăi mai intens şi mai profund clipa decât în conştiinţa că este o fărâmă de eternitate? „Numai clipa de faţă este a noastră, fraţi creştini; viitorul este necunoscut, iar trecutul este consumat.” Numai ce suntem acum contează şi astfel omul devine mai important decât moştenirea lui, decât păcatele lui, decât orice l-ar putea întoarce din drumul său către infinit.
Călătoria noastră prin viaţă capătă un sens atunci când este însoţită de rugăciune. Sfaturile Părintelui Sofian vin dintr-o experienţă trăită şi asumată. „Două lucruri trebuie păstrate în rugăciune: faptul că Mântuitorul Iisus Hristos este în inimă şi vede toate şi că eşti păcătos. Să te prihăneşti pe tine şi să nu te mândreşti.” Şi să mergi mai departe, indiferent de obstacole, de gândurile ce te-ar putea asalta. „Să nu le primeşti. Împotriveşte-te lor şi nu le lăsa să intre. Opreşte-te puţin şi spune: ‚Doamne, Tu vezi că nu sunt cu voia mea’ şi apoi spune mai departe rugăciunea.”
Părintele Sofian, în tradiţia mişcării Rugul aprins, vorbeşte mult despre Rugăciunea inimii, sau Rugăciunea lui Iisus, aceea pe care o poţi face oriunde şi oricând, scurtă şi lucrătoare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)”. La muncă, în metrou, pe stradă, oriunde, spuse măcar de câteva ori pe zi, aceste cuvinte care alcătuiesc rugăciunea neîncetată a călugărilor ne ajută în activitatea introspectivă al cărei ţel este centrul inimii noastre, unde se află ascuns Hristos. Este o rugăciune care cere concentrare, dar în care lucrează Numele lui Dumnezeu, prezenţa Lui şi mijlocirile Preasfintei Sale Maici, căci „se poate cere cu smerenie dobândirea rugăciunii inimii, mai ales Maicii Domnului”. Toate acestea, care omului contemporan îi pot părea o filosofie prea întortocheată, sunt însoţite la Părintele Sofian de un foarte dezvoltat simţ practic, de o diplomaţie şi o capacitate de adaptare la situaţiile vieţii de zi cu zi. Vorbind despre iertare, duhovnicul ne învaţă că este cu atât mai uşor de împlinit, cu cât apare imediat după ceartă, pentru că „o supărare veche este ca o boală cronică”. Iar pentru cei care nu au credinţa, nu trebuie să ne încuiem în formule evlavioase, dar pe care le lipsim de conţinut. „Dacă sunt oameni străini de Dumnezeu, luaţi-i cu binişorul şi cu limbajul pe care-l folosiţi zilnic, în problemele de serviciu, nu în limbajul bisericesc. Spuneţi-i ‚scuză-mă, dragă’, că poate de iertare nu ştie, înţelege mai greu. Cere-i scuze, în loc de iertare, vorbeşte-i pe limba lui.” Părintele este departe de încrâncenarea cu care sunt tratate chiar în presa ortodoxă anumite provocări ale contemporaneităţii de către oameni neduhovniceşti, care într-o râvnă lipsită de discernământ se grăbesc să arunce anatema pe orice avatar al modernităţii. Pentru un duhovnic însă, acestea se cer tratate nuanţat şi cu înţelepciune. „Televizorul, această unealtă modernă de comunicare, este bun şi netrebnic. Este bun când ştii să alegi ce este bun din el şi este rău când transmite prin imagini nişte lucruri care ne tulbură, tulbură mai ales viaţa tinerilor. Mă refer la imaginile filmelor necuviincioase sau chiar pornografice. (...) Televizorul este folositor, căci putem afla nişte lucruri pe care nu le putem afla din presa obişnuită, n-avem timp s-o răsfoim. Găsim concentrate la televizor anumite comunicări ştiinţifice sau chiar duhovniceşti, însă găsim şi flori care n-au nici nectar nici polen, şi e bine să trecem peste ele, peste acele emisiuni vătămătoare pentru mintea, imaginaţia şi inima privitorilor.”
În ochii omului duhovnicesc, creaţia însăşi capătă valoare de simbol şi se arată în toată frumuseţea ei. „Marea întinsă, cu valurile ei legate unele de altele, sunt mereu simbolul vieţii cu ispitele şi necazurile ei, dar şi cu frumuseţile ei, mai ales la răsăritul şi la apusul soarelui, când stihia apei pare că arde în vâlvătăi. (...) La munte sunt alte frumuseţi şi alte măreţii ale naturii, prin care Cel preaînalt îşi arată puterea Sa şi măreţiile Sale. Domnul fie lăudat!” Toate intuiţiile şi cunoaşterile preotului, pictorului, eruditului, spiritului poetic, sunt transpuse cu mare frumuseţe în predicile Părintelui Sofian, acolo unde se vede poate cel mai bine comoara de cultură şi civilizaţie creştină pe care o are în adâncul sufletului. „Aşa curge viaţa noastră, ca un râu năvalnic de munte, care vine la vale cu viteză multă, sau poate ca un râu de şes cu multe meandre care curge uneori năvalnic, alteori scad apele din el, la fel cum scad credinţa şi evlavia noastră. Deseori, aceste ape trec peste maluri – simbol al neorânduielii noastre lăuntrice... răbufnim şi noi adeseori şi dăm curs răzbunărilor noastre în afară... dar aşa cum se liniştesc apele, mai pe urmă ne liniştim şi noi şi mergem încet-încet pe acest drum al vieţii, pe care-l vom continua în eternitate.” O asemenea privire anulează meschinăriile noastre de zi cu zi, bârfa care ne cotropeşte sufletul, făcându-ne să vorbim mult şi fără rost. Părintele aminteşte mereu că între cele pe care le spunem „sunt vorbe de aur, sunt vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale”. Pentru că nu suntem aici ca să ne anulăm unul pe altul sau ca să ne irosim. Cuvintele Părintelui Sofian răsună ca un testament, ca o sinteză izvorâtă din înţelepciunea Părinţilor din vechime: „Suntem lăsaţi pe pământ ca să câştigăm cerul.”Şi oare câte am mai putea spune despre Părintele Sofian? Să vorbim despre teologul fin ce învaţă cu înţelepciune despre modurile de viaţă ale lui Hristos, despre cum trăieşte El în existenţa Sa istorică, în arătările de după Înviere, în Sfânta Împărtăşanie şi în slava Judecăţii de Apoi? Sau să ne amintim de cel care în cuvinte simple dar de mare frumuseţe ne povesteşte vieţile sfinţilor? Despre duhovnicul înţelept care caută în sufletul omului starea în care îi poate da Sfânta Împărtăşanie? Dar toate acestea ar fi puţine, pentru că blândul Sofian este izvor bogat de înţelepciune, cultură bisericească şi profană, dar, mai ales, de speranţă. Speranţa care merge dincolo de mormânt. În monografia de la Editura Bizantină sunt incluse şi câteva predici, în care Părintele intercalează citate ample din Sfinţii Părinţi. Şi citind, îţi dai seama cum trecerea de la vorba lui Sofian la cea a marelui Vasile sau a lui Ioan Gură de Aur se face firesc, ca într-un unic discurs ale cărui forme, deşi diferite, rodesc din acelaşi Duh. De multe ori, în timp ce citeam cartea, mă întrerupeam pentru a privi fotografia de pe copertă a acestui bătrân blând şi luminos. Pe fundal se află o icoană a Mântuitorului. Iar acestea mărturisesc taina unuia care a plecat doar pentru a rămâne pururea cu noi: în spatele lui Sofian se dezvăluie, negreşit, Hristos.
Friday, September 18, 2009
Monday, September 7, 2009
"Liturghia ateului" (ultima parte)
În acel moment Bianchon şi marele om se găseau pe strada Quatre-Vents, una dintre cele mai îngrozitoare străzi din Paris. Desplein arătă etajul al şaselea al uneia dintre casele care seamănă cu un obelisc, a cărei uşă batantă dă într-o alee în capătul căreia e o scară întortocheată luminată în zilele numite pe bună dreptate zile de suferinţă. Era o casă verzuie, la parterul căreia locuia un negustor de mobilă, şi care părea să găzduiască la fiecare dintre etaje un alt fel de mizerie. Ridicând braţul printr-o mişcare plină de energie, Desplein îi spuse lui Bianchon:
-Am stat acolo doi ani!
-Ştiu, d’Arthez a stat acolo, am venit aici aproape în fiecare zi în prima tinereţe, o numeam pe atunci borcanul cu oameni mari! Apoi?
-Liturghia pe care tocmai am ascultat-o este legată de evenimente ce au avut loc pe când locuiam în mansarda unde îmi spuneţi că a stat d’Arthez, cea la a cărei fereastră pluteşte o sfoară plină de rufe, deasupra unui ghiveci cu flori. Am avut nişte începuturi atât de grele, dragul meu Bianchon, încât pot să mă lupt cu oricine pentru cununa suferinţelor pariziene. Am îndurat totul: foame, sete, lipsă de bani, lipsă de haine, de încălţări şi de lenjerie, tot ce are mizeria mai aspru. Am suflat deasupra degetelor mele amorţite în borcanul cu oameni mari, pe care aş vrea să merg să-l revăd cu dumneata. Am lucrat timp de o iarnă văzându-mi capul scoţând aburi şi distingând aerul transpiraţiei mele aşa cum o vedem pe cea a cailor într-o zi de îngheţ. Nu ştiu de unde-ţi iei punctul de sprijin pentru a rezista la o astfel de viaţă. Eram singur, fără ajutor, fără o leţcaie pentru a-mi cumpăra cărţile sau pentru a plăti costurile educaţiei mele medicale; caracterul meu irascibil, umbros, neliniştit, îmi aducea deservicii. Nimeni nu vroia să vadă în iritările mele răul şi munca unui om care, din josul stării sociale în care este, se agită pentru a ajunge la suprafaţă. Dar aveam, pot să-ţi spun, dumitale, în faţa căruia nu am motive să mă ascund, aveam acel strat de sentimente bune şi de sensibilitate vie care va fi mereu apanajul oamenilor destul de puternici pentru a urca un oarecare vârf, după ce au călcat multă vreme prin mlaştinile Mizeriei. Nu puteam obţine nimic de la familia mea, nici de la ţara mea, dincolo de pensia insuficientă care mi se oferea. În sfârşit, în acea vreme, mâncam dimineaţa o pâinică pe care brutarul de pe strada Petit-Lion mi-o vindea mai ieftin, pentru că era veche de o zi sau două, şi o fărâmiţam în lapte; masa de dimineaţă nu mă costa astfel decât doi gologani. Nu mâncam seara decât odată la două zile într-o pensiune unde cina costa şaisprezece gologani. Nu cheltuiam astfel decât nouă gologani pe zi. Ştii la fel de bine ca mine ce grijă puteam să am de hainele mele şi de încălţămintea mea! Nu ştiu dacă mai târziu simţim atâta durere când un confrate ne trădează ca aceea pe care am simţit-o, dumneata şi cu mine, văzând grimasa batjocoritoare a unui pantof care se descoase, auzind cum crapă croiala unei redingote. Nu beam decât apă, aveam cel mai mare respect pentru cafenele. Zoppi îmi apărea ca un tărâm al făgăduinţei unde doar cei ca Luculus (15) din ţara latină aveau dreptul să fie prezenţi. –Putea-voi vreodată, îmi spuneam uneori, să iau acolo o cană de cafea cu frişcă, să joc o partidă de domino? În sfârşit, duceam în munca mea furia pe care mi-o inspira mizeria. Încercam să acaparez cunoştinţe pozitive pentru a avea o imensă valoare personală, pentru a merita locul la care aveam să ajung în ziua când aveam să fi ieşit din neantul meu. Consumam mai mult ulei decât pâine; flacăra care mă lumina în timpul acelor nopţi încăpăţânate mă costa mai mult decât mâncarea. Acest duel a fost lung, dârz, fără mângâiere. Nu trezeam nicio simpatie în jurul meu. Pentru a avea prieteni nu trebuie oare să te legi de anumiţi tineri, să ai câţiva bănuţi pentru a merge să bei un pahar cu ei, să mergeţi împreună peste tot unde merg studenţii? Nu aveam nimic. Şi nimeni la Paris nu-şi închipuie că nimic înseamnă nimic. Când era vorba să descopăr mizerii, simţeam în gâtlej acea contracţie nervoasă care-i face pe bolnavii noştri să creadă că li se urcă un ghemotoc din esofag în laringe. I-am întâlnit mai târziu pe acei oameni, născuţi bogaţi, care, nelipsindu-le niciodată nimic, nu cunosc problema acestei reguli de trei: Un tânăr ESTE pentru crimă ceea ce o monedă de o sută de gologani ESTE pentru X. Aceşti imbecili îmbrăcaţi în aur îmi spun:
-De ce făceaţi datorii? De ce contractaţi obligaţii oneroase?
Au asupra mea efectul acelei prinţese care, ştiind că poporul crapă de foame, spune:
-De ce nu-şi cumpără cozonac?
Tare aş vrea să-l văd pe unul dintre aceşti bogaţi, care se plânge că îi iau prea mult când trebuie să-l operez, singur în Paris, fără o para chioară, fără un prieten, fără credit şi obligat să muncească cu mâinile pentru a trăi? Ce ar face? unde ar merge să-şi potolească foamea? Bianchon, dacă m-ai văzut vreodată amar şi aspru, îmi suprapuneam atunci primele dureri peste insensibilitatea, peste egoismul care mi s-au dovedit de mii de ori în sferele înalte; sau mă gândeam la obstacolele pe care ura, invidia, gelozia, calomnia le-au ridicat între mine şi succes. La Paris, când anumiţi oameni văd că ai pus piciorul în scară, unii te trag de poala hainei, alţii desfac hamul ca să-ţi spargi capul căzând; unul îţi scoate potcoavele calului, altul îţi fură biciul; cel mai puţin trădător e cel pe care îl vezi venind ca să-ţi tragă un foc de pistol de aproape. Ai destul talent, dragul meu copil, pentru a cunoaşte curând lupta îngrozitoare, neîncetată, pe care mediocritatea o dă cu omul superior. Dacă pierzi într-o seară douăzeci şi cinci de ludovici, a doua zi vei fi acuzat că eşti un jucător şi cei mai buni prieteni vor spune că ai pierdut în ajun douăzeci şi cinci de mii de franci. Te doare capul, treci drept nebun. Eşti vivace, vei fi nesociabil. Dacă, pentru a rezista acestui batalion de pigmei, vei strânge în dumneata forţe superioare, cei mai buni prieteni ai dumitale vor striga că vrei să înghiţi totul, că ai pretenţia să domini, să tiranizezi. În cele din urmă calităţile dumitale vor deveni defecte, defectele vor deveni vicii, iar virtuţile vor fi crime. Dacă ai salvat pe cineva, îl vei fi omorât; dacă bolnavul dumitale îşi revine, se va spune mereu că ai asigurat prezentul cu preţul viitorului; dacă n-a murit, va muri. Cârteşte şi ai căzut! Inventează orice ar fi, cere-ţi drepturile, vei fi un om dificil, un om fin, care nu vrea să-i lase pe tineri să vină din urmă. Astfel, dragul meu, dacă nu cred în Dumnezeu, cred şi mai puţin în om. Nu cunoşti în mine un Desplein cu totul diferit de acel Desplein pe care toţi îl bârfesc? Dar să nu răscolim în noroiul acesta. Deci, locuiam în această casă, tocmai lucram pentru a putea trece de primul meu examen şi n-aveam o leţcaie. Ştii! ajunsesem la una dintre acele ultime extreme când îţi spui: Mă voi angaja! Aşteptam din ţara mea o ladă plină de lenjerie, un dar al acelor mătuşi bătrâne care, neştiind nimic despre Paris, se gândesc la cămăşile tale, închipuindu-şi că,dacă are treizeci de franci pe lună, nepotul lor mănâncă ortolani (16) . Lada ajunse pe când eram la Şcoală: costase patruzeci de franci transportul; cărăuşul, un croitor german care stătea într-o mansardă, îi plătise şi păstra lada. M-am plimbat pe strada Fossés-Saint-Germain-des-Prés şi pe strada Şcolii de Medicină, fără să pot inventa o stratagemă care să-mi aducă lada fără să dau cei patruzeci de franci pe care fireşte că i-aş fi plătit după ce vindeam lenjeria. Stupiditatea mea mă făcu să ghicesc că nu aveam altă vocaţie decât chirurgia. Dragul meu, sufletelor delicate, a căror forţă se exercită într-o sferă înaltă, le lipseşte acel spirit de intrigă, fertil în resurse, în combinaţii; geniul lor e întâmplarea; ele nu caută, ele întâlnesc. În sfârşit, am revenit noaptea, în momentul în care se întorcea vecinul meu, un cărăuş de apă numit Bourgeat, un om din Saint-Flour. Ne cunoşteam cum se cunosc doi locatari care-şi au fiecare camera pe acelaşi palier, care se aud dormind, tuşind, îmbrăcându-se, şi care ajung să se obişnuiască unul cu celălalt. Vecinul meu mă informă că proprietarul, căruia îi datoram trei chirii, mă dăduse afară: trebuia să o şterg a doua zi. El însuşi era gonit din cauza meseriei sale. Am petrecut cea mai dureroasă noapte a vieţii mele.
-Unde să găsesc un comisionar ca să iau biata mea gospodărie, cărţile mele? Cum să-i plătesc pe comisionar şi pe cărăuş? Unde să mă duc?
Aceste întrebări fără răspuns, le repetam în lacrimi, cum îşi repetă nebunii refrenele. Dormii. Mizeria are pentru ea un somn divin plin de vise frumoase. A doua zi de dimineaţă, pe când îmi mâncam castronul de pâine fărâmiţată în lapte, Bourgeat intră şi îmi spune într-o franceză proastă: „Dom student, io-s om sărac, copil găsit al spitalului Sân-Flour, fără tată sau mamă şi nu-s destul de bogat ca să mă-nsor. Nici dumneata nu eşti prea bogat în rude, nici n-ai ce trebuie din ce văz? Ascultă, am jos o căruţă de cărat pe care am închiriat-o cu doi golgani ora, toate lucrurile noastre pot să-ncapă; dacă vrei, o să căutăm să ne cazăm amândoi, fiincă ne gonesc de-aci. Pân la urmă nu-i raiul pe pământ. –O ştiu prea bine, îi spusei, bunul meu Bourgeat. Dar sunt foarte încurcat, am jos o ladă care conţine lenjerie de o sută de scuzi, cu care aş putea să-l plătesc pe proprietar şi ce-i datorez cărăuşului, dar n-am o sută de gologani. –Ei! am câţiva bănuţi, îmi răspunse vesel Bourgeat, arătându-mi un vechi portofel din piele murdară. Ţine-ţi lenjeria mata.” Bourgeat îmi plăti cele trei chirii, pe a sa, şi achită cărăuşului. Apoi puse mobila noastră şi lenjeria mea în căruţă şi o târî pe străzi oprindu-se în faţa fiecărei case unde atârna o inscripţie. Eu urcam pentru a vedea dacă locul de închiriat putea să ne încapă. La prânz rătăceam încă în cartierul latin fără să fi găsit nimic. Preţul era un mare obstacol. Bourgeat îmi propuse să prânzim la un negustor de vin, la uşa căruia lăsarăm căruţa. Spre seară am descoperit în curtea lui Rohan, pasajul Comerţului, în susul unei case, sub acoperiş, două camere despărţite de scară. Am avut fiecare găzduire pentru şaizeci de franci pe an. Iată-ne cazaţi, pe mine şi pe umilul meu prieten. Cinarăm împreună. Bourgeat, care câştiga în jur de cincizeci de gologani pe zi, avea în jur de o sută de scuzi, curând avea să-şi poată realiza ambiţia cumpărând un butoi şi un cal. Aflând despre situaţia mea, căci îmi iscodi secretele cu o profunzime şireată şi cu o cumsecădenie a căror amintire îmi mişcă până astăzi inima, renunţă pentru o vreme la ambiţia de o viaţă: Bourgeat era negustor de douăzeci şi doi de ani, şi-a sacrificat cei o sută de scuzi pentru viitorul meu.
Aici Desplein îi strânse violent braţul lui Bianchon.
-Mi-a dat banii necesari pentru examenele mele! Acest om, prietenul meu, a înţeles că aveam o misiune, că nevoile inteligenţei mele treceau înaintea alor lui. S-a ocupat de mine, mă numea micuţul său, mi-a împrumutat banii trebuincioşi pentru cumpărarea cărţilor, venea uneori încetişor să mă vadă lucrând; în sfârşit, se îngriji în mod matern să înlocuiesc hrana insuficientă şi proastă la care eram condamnat cu o hrană sănătoasă şi abundentă. Bourgeat, om în jur de patruzeci de ani, avea o figură burgheză din Evul Mediu, o frunte bombată, un cap pe care un pictor l-ar fi putut face să pozeze ca model pentru Lycurg (17). Bietul om îşi simţea inima plină de afecţiune pe care trebuia să o dăruiască; nu fusese iubit niciodată decât de un caniş mort de puţină vreme, şi despre care îmi vorbea mereu întrebându-mă dacă credeam că Biserica ar consimţi să spună Liturghii pentru odihna sufletului său. Câinele lui era, îmi spunea, un adevărat creştin, care, timp de doisprezece ani îl însoţise la biserică fără să fi lătrat vreodată, ascultând orga fără să deschidă botul şi stând ghemuit lângă el cu un aer care îl făcea să creadă că se ruga cu el. Acest om revărsă asupra mea întreaga sa afecţiune: mă acceptă ca pe o fiinţă singură şi suferindă; deveni pentru mine mama cea mai atentă, binefăcătorul cel mai delicat, în sfârşit idealul acelei virtuţi care se complace în opera sa. Când îl întâlneam pe stradă, îmi arunca o privire inteligentă plină de o nobleţe de neînchipuit; se prefăcea atunci că merge ca şi cum nu ducea nimic, părea fericit să mă vadă sănătos, bine îmbrăcat. A fost în cele din urmă devotamentul poporului, dragostea fetei uşuratice dusă într-o sferă înaltă. Bourgeat îmi făcea comisioanele; mă trezea noaptea la orele indicate, îmi curăţa lampa, freca palierul nostru; la fel de bun ca slujitor şi ca tată, şi curat ca o englezoaică. Făcea menajul. Ca Philopoemen (18) , tăia cu fierăstrăul lemnul nostru şi comunica tuturor acţiunilor sale simplitatea lucrului făcut, păstrându-şi demnitatea, căci părea să înţeleagă că scopul înnobila totul. Când l-am părăsit pe acest brav bărbat pentru a intra la Hôtel-Dieu ca intern, a simţit nu ştiu ce durere întunecată gândindu-se că nu va mai putea trăi alături de mine; dar se consolă în perspectiva de a strânge banii necesari cheltuielilor tezei mele, şi mă făcu să-i făgăduiesc că voi veni să-l văd în zilele libere. Bourgeat era mândru de mine, mă iubea pentru mine şi pentru el. Dacă vei căuta teza mea, vei vedea că îi este dedicată. În ultimul an al internatului meu, câştigasem destui bani ca să-i înapoiez tot ce-i datoram acestui demn locuitor din Auvergne cumpărându-i un cal şi un butoi; fu copleşit de furie aflând că mă lipseam de banii mei şi, cu toate acestea, era încântat să-şi vadă dorinţele împlinite; râdea şi mă certa; îşi privea butoiul, calul şi îşi ştergea o lacrimă spunându-mi: -E rău! Ah! ce butoi frumos! Aţi făcut rău! Calul e puternic ca unul din Auvergne. N-am văzut nimic mai mişcător decât această scenă. Bourgeat a vrut neapărat să-mi cumpere acea trusă garnisită cu argint pe care ai văzut-o în cabinetul meu şi care e pentru mine lucrul cel mai de preţ. Deşi îmbătat de primele mele succese, n-a lăsat niciodată să-i scape cel mai mic cuvânt, cel mai mic gest care ar fi vrut să spună: Mie mi se datorează acest om! Şi cu toate acestea fără el mizeria m-ar fi ucis. Bietul om se exterminase pentru mine: nu mâncase decât pâine frecată cu usturoi, pentru ca eu să am cafea suficientă pentru veghile mele. Se îmbolnăvi. Mi-am petrecut, cum îţi poţi închipui, nopţile la căpătâiul lui, l-am scos din încurcătură prima dată; dar a avut o recădere doi ani după aceea, şi în ciuda îngrijirilor celor mai temeinice, în ciuda celor mai mari strădanii ale ştiinţei, a trebuit să moară. Niciodată niciun rege nu a fost îngrijit ca el. Da, Bianchon, am încercat, pentru a zmulge morţii această viaţă, lucruri inimaginabile. Vroiam să-l fac să trăiască îndeajuns pentru a-l face martoru operei sale, pentru a-i împlini toate dorinţele, pentru a satisface singura recunoştinţă care mi-a umplut vreodată inima, pentru a stinge un foc care mă arde încă astăzi.
-Bourgeat, reluă după o pauză Desplein vădit emoţionat, al doilea meu tată a murit în braţele mele, lăsându-mi tot ce avea printr-un testament pe care îl făcuse la un notar public, şi datat în anul în care venisem să găzduim în curtea lui Rohan. Acest om avea credinţa cărbunarului. O iubea pe Sfânta Fecioară cum şi-ar fi iubit soţia. Catolic înflăcărat, nu-mi spusese niciodată vreun cuvânt despre ireligiozitatea mea. Când fu în pericol, mă rugă să nu preget cu nimic pentru ca să aibă ajutorul Bisericii. Am cerut să se citească în fiecare zi Liturghia pentru el. Adesea, în timpul nopţii, îmi mărturisea temerile pentru viitorul lui, se temea că nu trăise destul de sfânt. Bietul om! muncea de dimineaţă până seara. Al cui să fie oare paradisul, dacă este vreun paradis? A primit Tainele ca un sfânt ce era, şi moartea lui a fost demnă de viaţa lui. Când l-am pus în pământ pe singurul meu binefăcător, căutam cum să-l răsplătesc; am observat că nu avea nici familie, nici prieteni, nici soţie, nici copii. Dar credea! avea o convingere religioasă, aveam eu dreptul să o discut? Îmi vorbise timid despre slujbele pentru odihna morţilor, nu vroia să-mi impună această datorie, gândindu-se că ar fi însemnat să-şi ceară plata pentru servicii. Imediat cum am putut înfiinţa o fundaţie, am dat bisericii Saint-Sulpice suma necesară pentru a fi spuse patru Liturghii pe an. Cum singurul lucru pe care i-l pot oferi lui Bourgeat este împlinirea dorinţelor sale pioase, în ziua în care se spune această Liturghie, la începutul fiecărui anotimp, mă duc acolo în numele lui, şi spun pentru el rugăciunile dorite. Spun cu buna credinţă a celui care se îndoieşte: „Dumnezeul meu, dacă există o sferă unde îi pui după moartea lor pe cei care au fost perfecţi, gândeşte-Te la bunul Bourgeat; şi dacă este ceva de suferit pentru el, dă-mi mie suferinţele lui, ca să îl faci să intre mai repede în ceea ce se numeşte paradis.” Iată, dragul meu, tot ce îşi poate permite un om cu părerile mele. Dumnezeu trebuie să fie un drac cumsecade, nu mi-ar purta pică. Îţi jur, mi-aş da averea ca să-mi intre în căpăţână credinţa lui Bourgeat.
Bianchon, care l-a îngrijit pe Desplein în timpul ultimei sale boli, nu îndrăzneşte să afirme azi că ilustrul chirurg ar fi murit ateu. Credincioşilor nu le-ar plăcea oare să cugete că umilul locuitor din Auvergne va fi venit să-i deschidă uşa cerului, cum i-a deschis odinioară uşa templului terestru pe frontispiciul căruia se poate citi: Marilor oameni, Patria recunoscătoare! (19)
(15) Aristocrat roman pomenit în toate scrierile despre oamenii de seamă ai Romei
(16) Specie de păsări migratoare
(17) Lycurg (800? – 730 înainte de Hristos), legiuitor legendar al Spartei, care a impus reforma de orientare militară a societăţii spartane
(18) Philopoemen (253-183 înainte de Hristos), general şi om de stat grec
(19) Inscripţie de pe frontispiciul Panteonului din Paris
-Am stat acolo doi ani!
-Ştiu, d’Arthez a stat acolo, am venit aici aproape în fiecare zi în prima tinereţe, o numeam pe atunci borcanul cu oameni mari! Apoi?
-Liturghia pe care tocmai am ascultat-o este legată de evenimente ce au avut loc pe când locuiam în mansarda unde îmi spuneţi că a stat d’Arthez, cea la a cărei fereastră pluteşte o sfoară plină de rufe, deasupra unui ghiveci cu flori. Am avut nişte începuturi atât de grele, dragul meu Bianchon, încât pot să mă lupt cu oricine pentru cununa suferinţelor pariziene. Am îndurat totul: foame, sete, lipsă de bani, lipsă de haine, de încălţări şi de lenjerie, tot ce are mizeria mai aspru. Am suflat deasupra degetelor mele amorţite în borcanul cu oameni mari, pe care aş vrea să merg să-l revăd cu dumneata. Am lucrat timp de o iarnă văzându-mi capul scoţând aburi şi distingând aerul transpiraţiei mele aşa cum o vedem pe cea a cailor într-o zi de îngheţ. Nu ştiu de unde-ţi iei punctul de sprijin pentru a rezista la o astfel de viaţă. Eram singur, fără ajutor, fără o leţcaie pentru a-mi cumpăra cărţile sau pentru a plăti costurile educaţiei mele medicale; caracterul meu irascibil, umbros, neliniştit, îmi aducea deservicii. Nimeni nu vroia să vadă în iritările mele răul şi munca unui om care, din josul stării sociale în care este, se agită pentru a ajunge la suprafaţă. Dar aveam, pot să-ţi spun, dumitale, în faţa căruia nu am motive să mă ascund, aveam acel strat de sentimente bune şi de sensibilitate vie care va fi mereu apanajul oamenilor destul de puternici pentru a urca un oarecare vârf, după ce au călcat multă vreme prin mlaştinile Mizeriei. Nu puteam obţine nimic de la familia mea, nici de la ţara mea, dincolo de pensia insuficientă care mi se oferea. În sfârşit, în acea vreme, mâncam dimineaţa o pâinică pe care brutarul de pe strada Petit-Lion mi-o vindea mai ieftin, pentru că era veche de o zi sau două, şi o fărâmiţam în lapte; masa de dimineaţă nu mă costa astfel decât doi gologani. Nu mâncam seara decât odată la două zile într-o pensiune unde cina costa şaisprezece gologani. Nu cheltuiam astfel decât nouă gologani pe zi. Ştii la fel de bine ca mine ce grijă puteam să am de hainele mele şi de încălţămintea mea! Nu ştiu dacă mai târziu simţim atâta durere când un confrate ne trădează ca aceea pe care am simţit-o, dumneata şi cu mine, văzând grimasa batjocoritoare a unui pantof care se descoase, auzind cum crapă croiala unei redingote. Nu beam decât apă, aveam cel mai mare respect pentru cafenele. Zoppi îmi apărea ca un tărâm al făgăduinţei unde doar cei ca Luculus (15) din ţara latină aveau dreptul să fie prezenţi. –Putea-voi vreodată, îmi spuneam uneori, să iau acolo o cană de cafea cu frişcă, să joc o partidă de domino? În sfârşit, duceam în munca mea furia pe care mi-o inspira mizeria. Încercam să acaparez cunoştinţe pozitive pentru a avea o imensă valoare personală, pentru a merita locul la care aveam să ajung în ziua când aveam să fi ieşit din neantul meu. Consumam mai mult ulei decât pâine; flacăra care mă lumina în timpul acelor nopţi încăpăţânate mă costa mai mult decât mâncarea. Acest duel a fost lung, dârz, fără mângâiere. Nu trezeam nicio simpatie în jurul meu. Pentru a avea prieteni nu trebuie oare să te legi de anumiţi tineri, să ai câţiva bănuţi pentru a merge să bei un pahar cu ei, să mergeţi împreună peste tot unde merg studenţii? Nu aveam nimic. Şi nimeni la Paris nu-şi închipuie că nimic înseamnă nimic. Când era vorba să descopăr mizerii, simţeam în gâtlej acea contracţie nervoasă care-i face pe bolnavii noştri să creadă că li se urcă un ghemotoc din esofag în laringe. I-am întâlnit mai târziu pe acei oameni, născuţi bogaţi, care, nelipsindu-le niciodată nimic, nu cunosc problema acestei reguli de trei: Un tânăr ESTE pentru crimă ceea ce o monedă de o sută de gologani ESTE pentru X. Aceşti imbecili îmbrăcaţi în aur îmi spun:
-De ce făceaţi datorii? De ce contractaţi obligaţii oneroase?
Au asupra mea efectul acelei prinţese care, ştiind că poporul crapă de foame, spune:
-De ce nu-şi cumpără cozonac?
Tare aş vrea să-l văd pe unul dintre aceşti bogaţi, care se plânge că îi iau prea mult când trebuie să-l operez, singur în Paris, fără o para chioară, fără un prieten, fără credit şi obligat să muncească cu mâinile pentru a trăi? Ce ar face? unde ar merge să-şi potolească foamea? Bianchon, dacă m-ai văzut vreodată amar şi aspru, îmi suprapuneam atunci primele dureri peste insensibilitatea, peste egoismul care mi s-au dovedit de mii de ori în sferele înalte; sau mă gândeam la obstacolele pe care ura, invidia, gelozia, calomnia le-au ridicat între mine şi succes. La Paris, când anumiţi oameni văd că ai pus piciorul în scară, unii te trag de poala hainei, alţii desfac hamul ca să-ţi spargi capul căzând; unul îţi scoate potcoavele calului, altul îţi fură biciul; cel mai puţin trădător e cel pe care îl vezi venind ca să-ţi tragă un foc de pistol de aproape. Ai destul talent, dragul meu copil, pentru a cunoaşte curând lupta îngrozitoare, neîncetată, pe care mediocritatea o dă cu omul superior. Dacă pierzi într-o seară douăzeci şi cinci de ludovici, a doua zi vei fi acuzat că eşti un jucător şi cei mai buni prieteni vor spune că ai pierdut în ajun douăzeci şi cinci de mii de franci. Te doare capul, treci drept nebun. Eşti vivace, vei fi nesociabil. Dacă, pentru a rezista acestui batalion de pigmei, vei strânge în dumneata forţe superioare, cei mai buni prieteni ai dumitale vor striga că vrei să înghiţi totul, că ai pretenţia să domini, să tiranizezi. În cele din urmă calităţile dumitale vor deveni defecte, defectele vor deveni vicii, iar virtuţile vor fi crime. Dacă ai salvat pe cineva, îl vei fi omorât; dacă bolnavul dumitale îşi revine, se va spune mereu că ai asigurat prezentul cu preţul viitorului; dacă n-a murit, va muri. Cârteşte şi ai căzut! Inventează orice ar fi, cere-ţi drepturile, vei fi un om dificil, un om fin, care nu vrea să-i lase pe tineri să vină din urmă. Astfel, dragul meu, dacă nu cred în Dumnezeu, cred şi mai puţin în om. Nu cunoşti în mine un Desplein cu totul diferit de acel Desplein pe care toţi îl bârfesc? Dar să nu răscolim în noroiul acesta. Deci, locuiam în această casă, tocmai lucram pentru a putea trece de primul meu examen şi n-aveam o leţcaie. Ştii! ajunsesem la una dintre acele ultime extreme când îţi spui: Mă voi angaja! Aşteptam din ţara mea o ladă plină de lenjerie, un dar al acelor mătuşi bătrâne care, neştiind nimic despre Paris, se gândesc la cămăşile tale, închipuindu-şi că,dacă are treizeci de franci pe lună, nepotul lor mănâncă ortolani (16) . Lada ajunse pe când eram la Şcoală: costase patruzeci de franci transportul; cărăuşul, un croitor german care stătea într-o mansardă, îi plătise şi păstra lada. M-am plimbat pe strada Fossés-Saint-Germain-des-Prés şi pe strada Şcolii de Medicină, fără să pot inventa o stratagemă care să-mi aducă lada fără să dau cei patruzeci de franci pe care fireşte că i-aş fi plătit după ce vindeam lenjeria. Stupiditatea mea mă făcu să ghicesc că nu aveam altă vocaţie decât chirurgia. Dragul meu, sufletelor delicate, a căror forţă se exercită într-o sferă înaltă, le lipseşte acel spirit de intrigă, fertil în resurse, în combinaţii; geniul lor e întâmplarea; ele nu caută, ele întâlnesc. În sfârşit, am revenit noaptea, în momentul în care se întorcea vecinul meu, un cărăuş de apă numit Bourgeat, un om din Saint-Flour. Ne cunoşteam cum se cunosc doi locatari care-şi au fiecare camera pe acelaşi palier, care se aud dormind, tuşind, îmbrăcându-se, şi care ajung să se obişnuiască unul cu celălalt. Vecinul meu mă informă că proprietarul, căruia îi datoram trei chirii, mă dăduse afară: trebuia să o şterg a doua zi. El însuşi era gonit din cauza meseriei sale. Am petrecut cea mai dureroasă noapte a vieţii mele.
-Unde să găsesc un comisionar ca să iau biata mea gospodărie, cărţile mele? Cum să-i plătesc pe comisionar şi pe cărăuş? Unde să mă duc?
Aceste întrebări fără răspuns, le repetam în lacrimi, cum îşi repetă nebunii refrenele. Dormii. Mizeria are pentru ea un somn divin plin de vise frumoase. A doua zi de dimineaţă, pe când îmi mâncam castronul de pâine fărâmiţată în lapte, Bourgeat intră şi îmi spune într-o franceză proastă: „Dom student, io-s om sărac, copil găsit al spitalului Sân-Flour, fără tată sau mamă şi nu-s destul de bogat ca să mă-nsor. Nici dumneata nu eşti prea bogat în rude, nici n-ai ce trebuie din ce văz? Ascultă, am jos o căruţă de cărat pe care am închiriat-o cu doi golgani ora, toate lucrurile noastre pot să-ncapă; dacă vrei, o să căutăm să ne cazăm amândoi, fiincă ne gonesc de-aci. Pân la urmă nu-i raiul pe pământ. –O ştiu prea bine, îi spusei, bunul meu Bourgeat. Dar sunt foarte încurcat, am jos o ladă care conţine lenjerie de o sută de scuzi, cu care aş putea să-l plătesc pe proprietar şi ce-i datorez cărăuşului, dar n-am o sută de gologani. –Ei! am câţiva bănuţi, îmi răspunse vesel Bourgeat, arătându-mi un vechi portofel din piele murdară. Ţine-ţi lenjeria mata.” Bourgeat îmi plăti cele trei chirii, pe a sa, şi achită cărăuşului. Apoi puse mobila noastră şi lenjeria mea în căruţă şi o târî pe străzi oprindu-se în faţa fiecărei case unde atârna o inscripţie. Eu urcam pentru a vedea dacă locul de închiriat putea să ne încapă. La prânz rătăceam încă în cartierul latin fără să fi găsit nimic. Preţul era un mare obstacol. Bourgeat îmi propuse să prânzim la un negustor de vin, la uşa căruia lăsarăm căruţa. Spre seară am descoperit în curtea lui Rohan, pasajul Comerţului, în susul unei case, sub acoperiş, două camere despărţite de scară. Am avut fiecare găzduire pentru şaizeci de franci pe an. Iată-ne cazaţi, pe mine şi pe umilul meu prieten. Cinarăm împreună. Bourgeat, care câştiga în jur de cincizeci de gologani pe zi, avea în jur de o sută de scuzi, curând avea să-şi poată realiza ambiţia cumpărând un butoi şi un cal. Aflând despre situaţia mea, căci îmi iscodi secretele cu o profunzime şireată şi cu o cumsecădenie a căror amintire îmi mişcă până astăzi inima, renunţă pentru o vreme la ambiţia de o viaţă: Bourgeat era negustor de douăzeci şi doi de ani, şi-a sacrificat cei o sută de scuzi pentru viitorul meu.
Aici Desplein îi strânse violent braţul lui Bianchon.
-Mi-a dat banii necesari pentru examenele mele! Acest om, prietenul meu, a înţeles că aveam o misiune, că nevoile inteligenţei mele treceau înaintea alor lui. S-a ocupat de mine, mă numea micuţul său, mi-a împrumutat banii trebuincioşi pentru cumpărarea cărţilor, venea uneori încetişor să mă vadă lucrând; în sfârşit, se îngriji în mod matern să înlocuiesc hrana insuficientă şi proastă la care eram condamnat cu o hrană sănătoasă şi abundentă. Bourgeat, om în jur de patruzeci de ani, avea o figură burgheză din Evul Mediu, o frunte bombată, un cap pe care un pictor l-ar fi putut face să pozeze ca model pentru Lycurg (17). Bietul om îşi simţea inima plină de afecţiune pe care trebuia să o dăruiască; nu fusese iubit niciodată decât de un caniş mort de puţină vreme, şi despre care îmi vorbea mereu întrebându-mă dacă credeam că Biserica ar consimţi să spună Liturghii pentru odihna sufletului său. Câinele lui era, îmi spunea, un adevărat creştin, care, timp de doisprezece ani îl însoţise la biserică fără să fi lătrat vreodată, ascultând orga fără să deschidă botul şi stând ghemuit lângă el cu un aer care îl făcea să creadă că se ruga cu el. Acest om revărsă asupra mea întreaga sa afecţiune: mă acceptă ca pe o fiinţă singură şi suferindă; deveni pentru mine mama cea mai atentă, binefăcătorul cel mai delicat, în sfârşit idealul acelei virtuţi care se complace în opera sa. Când îl întâlneam pe stradă, îmi arunca o privire inteligentă plină de o nobleţe de neînchipuit; se prefăcea atunci că merge ca şi cum nu ducea nimic, părea fericit să mă vadă sănătos, bine îmbrăcat. A fost în cele din urmă devotamentul poporului, dragostea fetei uşuratice dusă într-o sferă înaltă. Bourgeat îmi făcea comisioanele; mă trezea noaptea la orele indicate, îmi curăţa lampa, freca palierul nostru; la fel de bun ca slujitor şi ca tată, şi curat ca o englezoaică. Făcea menajul. Ca Philopoemen (18) , tăia cu fierăstrăul lemnul nostru şi comunica tuturor acţiunilor sale simplitatea lucrului făcut, păstrându-şi demnitatea, căci părea să înţeleagă că scopul înnobila totul. Când l-am părăsit pe acest brav bărbat pentru a intra la Hôtel-Dieu ca intern, a simţit nu ştiu ce durere întunecată gândindu-se că nu va mai putea trăi alături de mine; dar se consolă în perspectiva de a strânge banii necesari cheltuielilor tezei mele, şi mă făcu să-i făgăduiesc că voi veni să-l văd în zilele libere. Bourgeat era mândru de mine, mă iubea pentru mine şi pentru el. Dacă vei căuta teza mea, vei vedea că îi este dedicată. În ultimul an al internatului meu, câştigasem destui bani ca să-i înapoiez tot ce-i datoram acestui demn locuitor din Auvergne cumpărându-i un cal şi un butoi; fu copleşit de furie aflând că mă lipseam de banii mei şi, cu toate acestea, era încântat să-şi vadă dorinţele împlinite; râdea şi mă certa; îşi privea butoiul, calul şi îşi ştergea o lacrimă spunându-mi: -E rău! Ah! ce butoi frumos! Aţi făcut rău! Calul e puternic ca unul din Auvergne. N-am văzut nimic mai mişcător decât această scenă. Bourgeat a vrut neapărat să-mi cumpere acea trusă garnisită cu argint pe care ai văzut-o în cabinetul meu şi care e pentru mine lucrul cel mai de preţ. Deşi îmbătat de primele mele succese, n-a lăsat niciodată să-i scape cel mai mic cuvânt, cel mai mic gest care ar fi vrut să spună: Mie mi se datorează acest om! Şi cu toate acestea fără el mizeria m-ar fi ucis. Bietul om se exterminase pentru mine: nu mâncase decât pâine frecată cu usturoi, pentru ca eu să am cafea suficientă pentru veghile mele. Se îmbolnăvi. Mi-am petrecut, cum îţi poţi închipui, nopţile la căpătâiul lui, l-am scos din încurcătură prima dată; dar a avut o recădere doi ani după aceea, şi în ciuda îngrijirilor celor mai temeinice, în ciuda celor mai mari strădanii ale ştiinţei, a trebuit să moară. Niciodată niciun rege nu a fost îngrijit ca el. Da, Bianchon, am încercat, pentru a zmulge morţii această viaţă, lucruri inimaginabile. Vroiam să-l fac să trăiască îndeajuns pentru a-l face martoru operei sale, pentru a-i împlini toate dorinţele, pentru a satisface singura recunoştinţă care mi-a umplut vreodată inima, pentru a stinge un foc care mă arde încă astăzi.
-Bourgeat, reluă după o pauză Desplein vădit emoţionat, al doilea meu tată a murit în braţele mele, lăsându-mi tot ce avea printr-un testament pe care îl făcuse la un notar public, şi datat în anul în care venisem să găzduim în curtea lui Rohan. Acest om avea credinţa cărbunarului. O iubea pe Sfânta Fecioară cum şi-ar fi iubit soţia. Catolic înflăcărat, nu-mi spusese niciodată vreun cuvânt despre ireligiozitatea mea. Când fu în pericol, mă rugă să nu preget cu nimic pentru ca să aibă ajutorul Bisericii. Am cerut să se citească în fiecare zi Liturghia pentru el. Adesea, în timpul nopţii, îmi mărturisea temerile pentru viitorul lui, se temea că nu trăise destul de sfânt. Bietul om! muncea de dimineaţă până seara. Al cui să fie oare paradisul, dacă este vreun paradis? A primit Tainele ca un sfânt ce era, şi moartea lui a fost demnă de viaţa lui. Când l-am pus în pământ pe singurul meu binefăcător, căutam cum să-l răsplătesc; am observat că nu avea nici familie, nici prieteni, nici soţie, nici copii. Dar credea! avea o convingere religioasă, aveam eu dreptul să o discut? Îmi vorbise timid despre slujbele pentru odihna morţilor, nu vroia să-mi impună această datorie, gândindu-se că ar fi însemnat să-şi ceară plata pentru servicii. Imediat cum am putut înfiinţa o fundaţie, am dat bisericii Saint-Sulpice suma necesară pentru a fi spuse patru Liturghii pe an. Cum singurul lucru pe care i-l pot oferi lui Bourgeat este împlinirea dorinţelor sale pioase, în ziua în care se spune această Liturghie, la începutul fiecărui anotimp, mă duc acolo în numele lui, şi spun pentru el rugăciunile dorite. Spun cu buna credinţă a celui care se îndoieşte: „Dumnezeul meu, dacă există o sferă unde îi pui după moartea lor pe cei care au fost perfecţi, gândeşte-Te la bunul Bourgeat; şi dacă este ceva de suferit pentru el, dă-mi mie suferinţele lui, ca să îl faci să intre mai repede în ceea ce se numeşte paradis.” Iată, dragul meu, tot ce îşi poate permite un om cu părerile mele. Dumnezeu trebuie să fie un drac cumsecade, nu mi-ar purta pică. Îţi jur, mi-aş da averea ca să-mi intre în căpăţână credinţa lui Bourgeat.
Bianchon, care l-a îngrijit pe Desplein în timpul ultimei sale boli, nu îndrăzneşte să afirme azi că ilustrul chirurg ar fi murit ateu. Credincioşilor nu le-ar plăcea oare să cugete că umilul locuitor din Auvergne va fi venit să-i deschidă uşa cerului, cum i-a deschis odinioară uşa templului terestru pe frontispiciul căruia se poate citi: Marilor oameni, Patria recunoscătoare! (19)
(15) Aristocrat roman pomenit în toate scrierile despre oamenii de seamă ai Romei
(16) Specie de păsări migratoare
(17) Lycurg (800? – 730 înainte de Hristos), legiuitor legendar al Spartei, care a impus reforma de orientare militară a societăţii spartane
(18) Philopoemen (253-183 înainte de Hristos), general şi om de stat grec
(19) Inscripţie de pe frontispiciul Panteonului din Paris
Friday, September 4, 2009
"Liturghia ateului" (II)
O nuvelă de Honoré de Balzac; traducerea şi notele de subsol de Paul Slayer Grigoriu; consultant-corector: Rodica Simionică
Bianchon nu vru să pară că îl spionează pe primul chirurg de la Hôtel-Dieu şi plecă. Din întâmplare, Desplein îl invită în chiar aceeaşi zi să cineze împreună, la un restaurator.
Între pară şi brânză Bianchon ajunse, prin pregătiri abile, să vorbească despre mesă(9), numind-o ipocrizie şi farsă.
-O farsă, spuse Desplein, care a costat creştinătatea mai mult sânge decât toate bătăliile lui Napoleon şi toate lipitorile lui Broussais (10)! Mesa este o invenţie papală, nu mai veche decât secolul VI şi pe care au bazat-o pe Hoc est corpus(11) . Câte râuri de sânge n-au trebuit vărsate pentru a înfiinţa Sărbătoarea Sfântului Sacrament prin instituirea căreia curtea de la Roma a vrut să constate victoria în chestiunea Prezenţei Reale, schismă care timp de trei secole a tulburat Biserica! Războaiele contelui de Toulouse şi albigensii (12) sunt coada acestei afaceri. Valdenzii şi albigensii refuzau să recunoască această inovaţie.
În sfârşit Desplein îşi folosi cu plăcere întreaga sa vervă de ateu şi fu un flux de glume voltairiene sau, pentru a fi mai exacţi, o detestabilă contrafacere a Citatorului.
-Mda, îşi spuse Bianchon în sinea sa, unde e credinciosul meu de azi dimineaţă.
Păstră tăcerea, se îndoi că îl văzuse pe şeful său la Saint-Sulpice. Desplein nu s-ar fi ostenit să-l mintă pe Bianchon; se cunoşteau prea bine amândoi, schimbaseră deja gânduri în legătură cu puncte la fel de grave, discutaseră sistemele natura rerum sondându-le sau disecându-le cu cuţitele şi bisturiul Incredulităţii. Trecură trei luni. Bianchon nu dădu niciun fel de urmare acestui fapt, deşi rămăsese gravat în memoria sa. În acel an, într-o zi, unul dintre medicii de la Hôtel-Dieu îl luă pe Desplein de braţ în faţa lui Bianchon, ca pentru a-l interoga.
-Oare ce făceaţi la Saint-Sulpice, dragul meu maestru? îi spuse.
-Mergeam să văd un preot care are o carie la genunchi şi pe care doamna ducesă de Angoulême mi-a făcut onoarea să mi-l recomande, spuse Desplein.
Medicul înghiţi această înfrângere, nu însă şi Bianchon.
-Ah! Merge să vadă genunchi bolnavi în biserică! Mergea să-şi asculte Liturghia, îşi spuse internul.
Bianchon îşi promise să-l iscodească pe Desplein; îşi reaminti ziua, ora la care îl surprinsese intrând în Saint-Sulpice şi îşi promise să vină anul următor în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, pentru a şti dacă-l va surprinde din nou. În acest caz, periodicitatea devoţiunii sale ar fi autorizat o investigaţie ştiinţifică, căci nu trebuia să se întâlnească la un asemenea om o contradicţie directă între gândire şi acţiune. Anul următor, în ziua şi la ora cu pricina, Bianchon, care deja nu mai era internul lui Desplein, văzu cabrioleta chirurgului oprindu-se la colţul străzii Tournon cu strada Petit-Lion, de unde prietenul său o porni ca un iezuit de-a lungul zidurilor la Saint-Sulpice, unde îşi ascultă din nou Liturghia la altarul Fecioarei. Era cu adevărat Desplein! chirurgul-şef, ateul in petto, cucernicul întîmplător. Intriga devenea încurcată. Persistenţa acestui ilustru savant complica totul. Când Desplein ieşi, Bianchon se apropie de paracliserul care venise să se ocupe de capelă şi îl întrebă dacă acest domn era un obişnuit.
-S-au făcut douăzeci de ani de când sunt aici, spuse paracliserul, şi de atunci domnul Desplein vine de patru ori pe an să asculte această mesă; el a fondat-o.
-O mesă fondată de el! spuse Bianchon îndepărtându-se. Asta valorează cât misterul Imaculatei Concepţii (13), lucru care, el singur, trebuie să-l facă pe un medic incredul.
Trecu ceva timp fără ca doctorul Bianchon, deşi prieten cu Desplein, să fie în poziţia de a-i vorbi despre această particularitate a vieţii sale. Dacă se întâlneau la o consultaţie sau în lume, era greu de găsit acel moment de încredere şi de singurătate în care stai cu picioarele în faţa căminului, cu capul sprijinit de un fotoliu, şi în timpul căruia doi oameni îşi spun unul altuia secretele. În sfârşit, la şapte ani distanţă, după revoluţia din 1830, când poporul se arunca pe Arhiepiscopie, când inspiraţiile republicane îl împingeau să distrugă crucile aurite care răsăreau, ca nişte fulgere, în imensitatea acestui ocean de case; când Necredinţa, cot la cot cu Răzmeriţa, se întindea pe străzi, Bianchon îl surprinse pe Desplein intrând din nou în Saint-Sulpice. Doctorul îl urmă, se puse lângă el, fără ca prietenul său să-i facă cel mai mic semn sau să arate cea mai mică surpriză. Amândoi ascultară mesa.
-Îmi veţi spune, dragul meu, îi zise Bianchon lui Desplein când ieşiră din biserică, motivul capucinadei(14)voastre? V-am surprins deja de trei ori mergând la Liturghie, pe Domnia Voastră! Îmi veţi lămuri acest mister, şi îmi veţi explica acest dezacord flagrant între părerile şi purtarea Domniei Voastre. Nu credeţi în Dumnezeu şi mergeţi la Liturghie! Dragă maestre, trebuie să-mi răspundeţi.
-Semăn cu mulţi credincioşi, cu oameni profund religioşi în aparenţă, dar la fel de atei pe cât suntem dumneata şi cu mine.
Şi urmă un fluviu de epigrame despre câteva personaje politice, dintre care cel mai cunoscut ne oferă în acest secol o nouă ediţie a lui „Tartuffe” de Molière.
-Nu vă întreb despre toate acestea, spuse Bianchon, vreau să ştiu motivul pentru ceea ce aţi făcut aici, de ce aţi fondat această mesă.
-Fie, dragul meu prieten, spuse Desplein, sunt pe marginea mormântului, deci pot foarte bine să-ţi vorbesc despre începuturile vieţii mele.
(9) Mesa este Liturghia la catolici şi protestanţi; există însă mai multe deosebiri faţă de Ortodoxie; printre altele, la catolici se pot săvârşi în aceeaşi biserică mai multe mese în aceeaşi zi, unele chiar mese particulare, „comandate” de câte un credincios; am tradus „Liturghie” atunci când a fost vorba despre sensul general şi „mesă” atunci când contextul este pur catolic
(10) François Broussais (1772-1838), medic şi chirurg francez, cu o influenţă importantă asupra folosirii lipitorilor în tratarea diferitelor afecţiuni
(11) „Acesta este trupul” (latină) – fragment din citatul nou-testamentar „Acesta este trupul Meu” (Matei 26, 26), prin care Hristos instituie Taina Euharistiei (Împărtăşaniei); speculaţiile lui Desplein sunt trunchiate şi ignoră tradiţia Bisericii înainte de schisma din 1054
(12) Lupte ale papalităţii împotriva unor erezii, în special catarii şi valdenzii; una dintre regiunile unde se grupau aceşti eretici era cea numită Albi, de unde şi numele unei cruciade (1208-1249) împotriva albigensilor
(13) Inovaţie dogmatică catolică, care susţine că Maica Domnului s-a născut fără păcatul strămoşesc; respinsă de Ortodoxie
(14) Act de credinţă nesincer
Bianchon nu vru să pară că îl spionează pe primul chirurg de la Hôtel-Dieu şi plecă. Din întâmplare, Desplein îl invită în chiar aceeaşi zi să cineze împreună, la un restaurator.
Între pară şi brânză Bianchon ajunse, prin pregătiri abile, să vorbească despre mesă(9), numind-o ipocrizie şi farsă.
-O farsă, spuse Desplein, care a costat creştinătatea mai mult sânge decât toate bătăliile lui Napoleon şi toate lipitorile lui Broussais (10)! Mesa este o invenţie papală, nu mai veche decât secolul VI şi pe care au bazat-o pe Hoc est corpus(11) . Câte râuri de sânge n-au trebuit vărsate pentru a înfiinţa Sărbătoarea Sfântului Sacrament prin instituirea căreia curtea de la Roma a vrut să constate victoria în chestiunea Prezenţei Reale, schismă care timp de trei secole a tulburat Biserica! Războaiele contelui de Toulouse şi albigensii (12) sunt coada acestei afaceri. Valdenzii şi albigensii refuzau să recunoască această inovaţie.
În sfârşit Desplein îşi folosi cu plăcere întreaga sa vervă de ateu şi fu un flux de glume voltairiene sau, pentru a fi mai exacţi, o detestabilă contrafacere a Citatorului.
-Mda, îşi spuse Bianchon în sinea sa, unde e credinciosul meu de azi dimineaţă.
Păstră tăcerea, se îndoi că îl văzuse pe şeful său la Saint-Sulpice. Desplein nu s-ar fi ostenit să-l mintă pe Bianchon; se cunoşteau prea bine amândoi, schimbaseră deja gânduri în legătură cu puncte la fel de grave, discutaseră sistemele natura rerum sondându-le sau disecându-le cu cuţitele şi bisturiul Incredulităţii. Trecură trei luni. Bianchon nu dădu niciun fel de urmare acestui fapt, deşi rămăsese gravat în memoria sa. În acel an, într-o zi, unul dintre medicii de la Hôtel-Dieu îl luă pe Desplein de braţ în faţa lui Bianchon, ca pentru a-l interoga.
-Oare ce făceaţi la Saint-Sulpice, dragul meu maestru? îi spuse.
-Mergeam să văd un preot care are o carie la genunchi şi pe care doamna ducesă de Angoulême mi-a făcut onoarea să mi-l recomande, spuse Desplein.
Medicul înghiţi această înfrângere, nu însă şi Bianchon.
-Ah! Merge să vadă genunchi bolnavi în biserică! Mergea să-şi asculte Liturghia, îşi spuse internul.
Bianchon îşi promise să-l iscodească pe Desplein; îşi reaminti ziua, ora la care îl surprinsese intrând în Saint-Sulpice şi îşi promise să vină anul următor în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, pentru a şti dacă-l va surprinde din nou. În acest caz, periodicitatea devoţiunii sale ar fi autorizat o investigaţie ştiinţifică, căci nu trebuia să se întâlnească la un asemenea om o contradicţie directă între gândire şi acţiune. Anul următor, în ziua şi la ora cu pricina, Bianchon, care deja nu mai era internul lui Desplein, văzu cabrioleta chirurgului oprindu-se la colţul străzii Tournon cu strada Petit-Lion, de unde prietenul său o porni ca un iezuit de-a lungul zidurilor la Saint-Sulpice, unde îşi ascultă din nou Liturghia la altarul Fecioarei. Era cu adevărat Desplein! chirurgul-şef, ateul in petto, cucernicul întîmplător. Intriga devenea încurcată. Persistenţa acestui ilustru savant complica totul. Când Desplein ieşi, Bianchon se apropie de paracliserul care venise să se ocupe de capelă şi îl întrebă dacă acest domn era un obişnuit.
-S-au făcut douăzeci de ani de când sunt aici, spuse paracliserul, şi de atunci domnul Desplein vine de patru ori pe an să asculte această mesă; el a fondat-o.
-O mesă fondată de el! spuse Bianchon îndepărtându-se. Asta valorează cât misterul Imaculatei Concepţii (13), lucru care, el singur, trebuie să-l facă pe un medic incredul.
Trecu ceva timp fără ca doctorul Bianchon, deşi prieten cu Desplein, să fie în poziţia de a-i vorbi despre această particularitate a vieţii sale. Dacă se întâlneau la o consultaţie sau în lume, era greu de găsit acel moment de încredere şi de singurătate în care stai cu picioarele în faţa căminului, cu capul sprijinit de un fotoliu, şi în timpul căruia doi oameni îşi spun unul altuia secretele. În sfârşit, la şapte ani distanţă, după revoluţia din 1830, când poporul se arunca pe Arhiepiscopie, când inspiraţiile republicane îl împingeau să distrugă crucile aurite care răsăreau, ca nişte fulgere, în imensitatea acestui ocean de case; când Necredinţa, cot la cot cu Răzmeriţa, se întindea pe străzi, Bianchon îl surprinse pe Desplein intrând din nou în Saint-Sulpice. Doctorul îl urmă, se puse lângă el, fără ca prietenul său să-i facă cel mai mic semn sau să arate cea mai mică surpriză. Amândoi ascultară mesa.
-Îmi veţi spune, dragul meu, îi zise Bianchon lui Desplein când ieşiră din biserică, motivul capucinadei(14)voastre? V-am surprins deja de trei ori mergând la Liturghie, pe Domnia Voastră! Îmi veţi lămuri acest mister, şi îmi veţi explica acest dezacord flagrant între părerile şi purtarea Domniei Voastre. Nu credeţi în Dumnezeu şi mergeţi la Liturghie! Dragă maestre, trebuie să-mi răspundeţi.
-Semăn cu mulţi credincioşi, cu oameni profund religioşi în aparenţă, dar la fel de atei pe cât suntem dumneata şi cu mine.
Şi urmă un fluviu de epigrame despre câteva personaje politice, dintre care cel mai cunoscut ne oferă în acest secol o nouă ediţie a lui „Tartuffe” de Molière.
-Nu vă întreb despre toate acestea, spuse Bianchon, vreau să ştiu motivul pentru ceea ce aţi făcut aici, de ce aţi fondat această mesă.
-Fie, dragul meu prieten, spuse Desplein, sunt pe marginea mormântului, deci pot foarte bine să-ţi vorbesc despre începuturile vieţii mele.
(9) Mesa este Liturghia la catolici şi protestanţi; există însă mai multe deosebiri faţă de Ortodoxie; printre altele, la catolici se pot săvârşi în aceeaşi biserică mai multe mese în aceeaşi zi, unele chiar mese particulare, „comandate” de câte un credincios; am tradus „Liturghie” atunci când a fost vorba despre sensul general şi „mesă” atunci când contextul este pur catolic
(10) François Broussais (1772-1838), medic şi chirurg francez, cu o influenţă importantă asupra folosirii lipitorilor în tratarea diferitelor afecţiuni
(11) „Acesta este trupul” (latină) – fragment din citatul nou-testamentar „Acesta este trupul Meu” (Matei 26, 26), prin care Hristos instituie Taina Euharistiei (Împărtăşaniei); speculaţiile lui Desplein sunt trunchiate şi ignoră tradiţia Bisericii înainte de schisma din 1054
(12) Lupte ale papalităţii împotriva unor erezii, în special catarii şi valdenzii; una dintre regiunile unde se grupau aceşti eretici era cea numită Albi, de unde şi numele unei cruciade (1208-1249) împotriva albigensilor
(13) Inovaţie dogmatică catolică, care susţine că Maica Domnului s-a născut fără păcatul strămoşesc; respinsă de Ortodoxie
(14) Act de credinţă nesincer
Wednesday, September 2, 2009
"Liturghia ateului" (I)
O nuvelă de Honoré de Balzac; traducerea şi notele de subsol de Paul Slayer Grigoriu; consultant-corector: Rodica Simionică
Un medic căruia ştiinţa îi datorează o frumoasă teorie fiziologică şi care, încă tânăr fiind, era una dintre celebrităţile Şcolii din Paris, centru al luminilor, căruia medicii din Europa îi aduc cu toţii omagii, doctorul Bianchon a practicat multă vreme chirurgia, înainte de a se dedica medicinei. Primele sale studii au fost îndrumate de unul dintre cei mai mari chirurgi francezi, ilustrul Desplein, care a trecut prin ştiinţă ca un meteorit. După mărturisirea duşmanilor, a luat cu sine în mormânt o metodă netransmisibilă. Ca toţi oamenii de geniu, nu avea moştenitori: ducea şi lua totul cu sine. Gloria chirurgilor se aseamănă cu cea a actorilor, care nu există decât în timpul vieţii şi al căror talent nu mai poate fi apreciat din momentul în care au dispărut. Actorii şi chirugii, ca şi marii cântăreţi, ca virtuozii care transmit prin execuţia lor puterea muzicii, sunt toţi eroi ai momentului. Desplein face dovada similitudinii destinelor acestor genii tranzitorii. Numele său, atât de celebru ieri, astăzi aproape uitat, va rămâne în cadrul disciplinei sale, fără a-i depăşi graniţele. Dar nu sunt oare necesare împrejurări neobişnuite pentru ca numele unui savant să treacă din ştiinţă în istoria generală a umanităţii? Desplein avea oare acea universalitate a cunoştinţelor care face dintr-un om verbul sau figura unui secol? Desplein avea o privire dumnezeiască: îl pătrundea pe bolnav şi boala lui printr-o intuiţie dobândită sau naturală, care îi permitea să îmbrăţişeze diagnosticul particular al individului, să determine momentul precis, ora, minutul în care trebuia operat, ţinând cont de condiţiile atmosferice şi de particularităţile temperamentului. Pentru a merge astfel în pas cu Natura, studiase el oare joncţiunea neîncetată a fiinţelor şi a substanţelor elementare din atmosferă sau pe care pământul le dă oamenilor care le absorb şi le prepară pentru a obţine o expresie particulară? Proceda el prin acea putere de deducţie şi de analogie căreia i se datorează geniul lui Cuvier? Oricum ar fi fost, acest om devenise confidentul Cărnii, o cuprindea în trecut ca şi în viitor, sprijinindu-se pe prezent. Dar a rezumat el toată ştiinţa în persoana sa, aşa cum au făcut Hipocrate, Galenus, Aristotel? A condus o şcoală întreagă către lumi noi? Nu. Dacă este cu neputinţă să-i refuzăm acestui observator constant al chimiei umane antica ştiinţă a Magismului, adică cunoaşterea principiilor în fuziune, cauzele vieţii, viaţa dinainte de viaţă, ce va fi ea prin pregătirile dinainte de a fi; din nefericire totul în el a fost personal: izolat în viaţa sa prin egoism, egoismul îi ucide astăzi faima. Deasupra mormântului său nu se află statuia răsunătoare care spune mai departe viitorului tainele pe care Geniul le caută pe cheltuiala sa. Dar poate că talentul lui Desplein era solidar cu credinţa sa şi, prin urmare, muritor. Pentru el, atmosfera terestră era un sac generator: vedea pământul ca pe un ou în coaja sa şi neputând şti cine dintre ou şi găină începuse totul, nu admitea nici cocoşul nici oul. Nu credea nici în animalul anterior nici în spiritul posterior omului. Desplein nu avea îndoieli, el afirma. Ateismul său pur şi cinstit semăna cu cel al multor savanţi, cei mai buni oameni din lume, dar atei în mod invincibil, atei cum oamenii religioşi nu recunosc că pot exista atei. Această părere nu trebuia să fie altfel la un om obişnuit de la vârsta tinereţii să disece fiinţa prin excelenţă, înainte, în timpul şi după viaţă, s-o scotocească în toate aparatele sale fără să găsească acel suflet unic, atât de necesar teoriilor religioase. Recunoscând un centru cerebral, un centru nervos şi un centru aero-sanguin, dintre care primele două se suplinesc atât de bine unul pe celălalt, încât în ultimele zile a avut convingerea că simţul auzului nu era absolut necesar pentru a auzi, nici simţul văzului absolut necesar pentru a vedea, şi că plexul solar le înlocuia şi pe unul şi pe celălalt fără putinţă de îndoială; Desplein, găsind două suflete în om, a coroborat ateismul său cu acest fapt, cu toate că el nu-i aduce încă niciun prejudiciu lui Dumnezeu. Acest bărbat a murit, se spune, în lipsa finală a pocăinţei în care mor din nefericire multe genii, pe care fie ca Dumnezeu să le poată ierta.
Viaţa acestui om atât de mare înfăţişa multe meschinării, pentru a folosi expresia de care se serveau duşmanii săi, vrând în invidia lor să-i micşoreze faima, dar pe care ar fi mai potrivit să le numim contradicţii aparente. Neavând niciodată cunoştinţă de determinările prin care acţionează spiritele superioare, invidioşii sau proştii se înarmează pe loc cu câteva contradicţii superficiale, pentru a întocmi un act de acuzare pe baza căruia le judecă pentru moment. Dacă, mai târziu, succesul încoronează combinaţiile atacate, arătând corelaţia pregătirilor cu rezultatele, mereu subzistă câteva calomnii de avangardă. Astfel, în zilele noastre, Napoleon a fost condamnat de contemporanii noştri când a desfăşurat aripile vulturului său deasupra Angliei: a fost nevoie de 1816 pentru a-l explica pe 1804 şi vapoarele plate din Boulogne.
La Desplein, faima şi ştiinţa fiind inatacabile, duşmanii săi se legau de temperamentul său ciudat, de caracterul său; în vreme ce el avea pur şi simplu acea însuşire pe care englezii o numesc excentricity. Când îmbrăcat superb precum Crébillon(1) tragicul, când afecta o curioasă indiferenţă în materie de haine; era văzut când în trăsură, când pe jos. Pe rând repezit şi bun, în aparenţă aspru şi zgârcit, dar în stare să-şi dăruiască averea maeştrilor săi exilaţi care i-au făcut onoarea să-l accepte pentru câteva zile, niciun om nu a inspirat mai multe judecăţi contradictorii. Deşi capabil, căci avea un cordon negru pe care medicii nu ar fi trebuit să-l râvnească, să lase în faţa curţii un ceaslov să-i cadă din buzunar, fiţi convinşi că în sinea lui îşi râdea de toate; nutrea un dispreţ profund pentru oameni, după ce îi observase de sus şi de jos, după ce îi surprinsese în adevărata lor expresie, în mijlocul actelor cele mai solemne şi cele mai meschine ale existenţei. La un mare om, însuşirile sunt adesea solidare. Dacă, printre aceşti coloşi, unul are mai mult talent decât spirit, spiritul său este totuşi mai vast decât cel despre care se spune pur şi simplu: are spirit. Orice geniu presupune o privire morală. Această privire se poate aplica vreunei specialităţi; dar cine vede floarea trebuie să vadă soarele. Cel care l-a auzit pe un diplomat salvat de el întrebând : „Ce face Împăratul?” şi care a răspuns: „Curtezanul se întoarce, omul îi va urma!”, acela nu e doar chirurg sau medic, e şi deosebit de spiritual. Astfel, observatorul răbdător şi asiduu al umanităţii va legitima pretenţiile exorbitante ale lui Desplein şi îl va crede, aşa cum se credea el însuşi, capabil să fie un ministru la fel de mare ca şi chirurgul.
Printre enigmele pe care le înfăţişează mai multor contemporani viaţa lui Desplein, am ales-o pe una dintre cele mai interesante, căci cuvântul se va regăsi în concluzia istorisirii şi îl va răzbuna împotriva unor acuzaţii prosteşti.
Dintre toţi elevii pe care i-a avut Desplein în spitalul său, Horace Bianchon a fost unul dintre cei de care s-a legat în modul cel mai viu. Înainte de a fi intern la Hôtel-Dieu(2) , Horace Bianchon era student în medicină, găzduit într-o pensiune mizerabilă din cartierul latin, cunoscută sub numele de Casa Vauquer(3) . Acest sărman tânăr simţea atingerile mizeriei arzătoare, un fel de creuzet din care marile talente trebuie să iasă pure şi incoruptibile, ca diamantele care pot fi supuse tuturor şocurilor fără să se spargă. În focul violent al pasiunilor dezlănţuite, dobândesc probitatea cea mai inalterabilă şi se obişnuiesc cu luptele care aşteaptă geniul, prin munca neîntreruptă în care şi-au circumscris poftele amăgite. Horace era un tânăr drept, incapabil să tergiverseze în chestiunile de onoare, mergând fără ocolişuri la ţintă, gata să-şi pună paltonul gaj pentru prietenii, precum şi să le dăruiască timpul şi veghea sa. Horace era în sfârşit unul dintre acei prieteni care nu-şi fac griji în legătură cu ce primesc în schimb pentru ceea ce dau, încredinţaţi că vor primi la rândul lor mai mult decât au dăruit. Cei mai mulţi dintre prietenii lui aveau pentru el acel respect interior pe care îl inspiră o virtute fără emfază şi mai mulţi dintre ei se temeau de cenzura sa. Dar Horace desfăşura aceste calităţi fără pedanterie. Nici puritan nici moralist, dădea un sfat cu inima deschisă şi nu se sfia să se veselească atunci când se ivea prilejul. Bun tovarăş, nu mai afectat decât un cuirasier, hotărât şi cinstit, nu ca un marinar, căci marinarul de astăzi e un diplomat viclean, ci ca un brav tânăr care nu are nimic de ascuns în viaţa sa, mergea cu capul sus şi cu cugetul vesel. În sfârşit, pentru a exprima totul într-un cuvânt, Horace era Pyladul mai multor Oreşti (4), creditori socotiţi astăzi figura cea mai reală a Furiilor artistice. Îşi purta mizeria cu veselia care este poate unul dintre cele mai mari elemente ale curajului şi, ca toţi cei care nu au nimic, făcea puţine datorii. Sobru ca o cămilă, alert ca un cerb, era ferm în idei şi în purtare. Viaţa fericită a lui Bianchon a început în ziua în care ilustrul chirurg a dobândit dovada calităţilor şi a defectelor care, unele în aceeaşi măsură ca şi celelalte, îl fac de două ori preţuit de prietenii săi pe doctorul Horace Bianchon. Când un şef de clinică ia sub aripa sa un tânăr, acest tânăr are, cum se spune, piciorul în scară (5) . Desplein îl lua nu odată pe Bianchon pentru a-l asista în casele opulente unde aproape mereu câte o recompensă cădea în desaga internului şi unde provincialului i se arătau în mod insensibil misterele vieţii pariziene; îl ţinea în cabinetul său în timpul consultaţiilor şi îl folosea; uneori îl trimitea să însoţească un bolnav bogat la Băi; în sfârşit, îi pregătea o clientelă. Rezultă din acestea că, după o vreme, tiranul chirurgiei a avut un ucenic. Aceşti doi bărbaţi, unul în culmea onorurilor şi a ştiinţei sale, bucurându-se de o avere imensă şi de o faimă imensă; celălalt, modest Omega, neavând nici avere nici faimă, au devenit apropiaţi. Marele Desplein îi spunea totul internului său; internul ştia dacă cutare femeie se aşezase pe un scaun lângă maestrul său, sau pe celebra canapea ce se găsea în cabinet şi pe care dormea Desplein; Bianchon cunoştea tainele acestui temperament de leu şi de taur, care în cele din urmă a lărgit, a mărit peste măsură pieptul marelui om şi i-a pricinuit moartea prin dezvoltarea inimii. A studiat ciudăţeniile acestei vieţi atât de ocupate, proiectele acestei zgârcenii atât de sordide, speranţele omului politic ascuns în savant; a putut prevedea decepţiile care aşteptau singurul sentiment învelit în această inimă mai mult bronzată decât de bronz.
Într-o zi, Bianchon îi spuse lui Desplein că un biet sacagiu din cartierul Saint-Jacques avea o boală îngrozitoare pricinuită de oboseli şi de mizerie; acest biet locuitor din Auvergne nu mâncase decât cartofi în marea iarnă din 1821. Desplein îşi lăsă toţi bolnavii. Cu riscul de a-şi ucide calul, zbură, urmat de Bianchon, la bietul om şi îl transportă el însuşi în casa de sănătate înfiinţată de Dubois în cartierul Saint-Denis. Merse să-l îngrijească pe acest om, căruia îi dădu, după ce îl pusese pe picioare, suma necesară pentru a cumpăra un cal şi un butoi. Acest locuitor din Auvergne ieşi în evidenţă printr-o trăsătură originală. Un prieten al său se îmbolnăveşte, îl aduce prompt la Desplein, spunându-i binefăcătorului său: „N-aş fi suferit să se ducă la altul”. Încărcat cum era, Desplein îi strânse mâna sacagiului şi îi spuse: „Adu-mi-i pe toţi.” Şi îl internă pe copilul regiunii Cantal la Hôtel-Dieu, unde avu cea mai mare grijă de el. Bianchon remarcase deja de mai multe ori la şeful său o predilecţie pentru cei din Auvergne şi mai ales pentru sacagii; dar cum Desplein punea un fel de orgoliu în tratamentele de la Hôtel-Dieu, elevul nu vedea în aceasta nimic prea ciudat.
Într-o zi, traversând Piaţa Saint-Sulpice, Bianchon îl observă pe maestrul său intrând în biserică în jur de ora nouă dimineaţa. Desplein, care pe atunci nu făcea nici un pas fără cabrioletă, era pe jos şi se strecura pe uşa din strada Petit-Lion, ca şi cum ar fi intrat într-o casă suspectă. Cuprins în mod firesc de curiozitate, internul care cunoştea părerile maestrului său, şi care era Cabanist (6) dyavolesc cu un y grec (ceea ce pare la Rabelais un grad superior al diavolescului)(7) , Bianchon se strecură în Saint-Sulpice şi nu mică îi fu mirarea să îl vadă pe marele Desplein, acest ateu fără milă pentru îngerii care nu oferă deloc priză bisturiului şi nu pot avea nici fistule nici gastrite, în sfârşit, pe acest îndrăzneţ zeflemitor, smerit îngenuncheat, şi unde?... la capela Fecioarei unde ascultă o Liturghie, dădu ceva pentru cheltuielile cultului, ceva pentru săraci, rămânând serios, ca şi când ar fi fost vorba despre o operaţie.
-Cu siguranţă nu venea să clarifice probleme legate de naşterea Fecioarei, spunea Bianchon, a cărui uimire fu fără margini. Dacă l-aş fi văzut, la Sărbătoarea Sfântului Sacrament (8) , ţinând unul dintre colţurile acoperământului, ar fi fost doar de râs; dar la ora aceasta, singur, fără martori, te pune cu siguranţă pe gânduri!
(1) Prosper Jolyot de Crébillon (1674-1762), poet şi autor de tragedii francez
(2) Cel mai vechi şi unul dintre cele mai renumite spitale din Paris, înfiinţat în 651 de Sfântul Landericus, episcop al Parisului; fiinţează până în zilele noastre, cu acelaşi renume în ceea ce priveşte calitatea serviciilor
(3) Cunoscută şi din romanul publicat de Balzac cu un an înainte, „Moş Goriot”
(4) Oreste, fiul lui Agamemnon, şi Pylade, vărul său, sunt în mitologia greacă modele ale celei mai strânse prietenii
(5) Expresie, se referă la scara cu ajutorul căruia un călăreţ urcă pe cal; are un început bun
(6) Adept al lui Pierre Jean Georges Cabanis (1757-1808), medic, fiziolog şi filosof, cu o viziune materialistă asupra existenţei în prima parte a operei; citat, adesea trunchiat, de materialiştii radicali, în sprijinul teoriilor lor; în contextul de faţă, materialist
(7) Joc stilistic pe marginea ortografiei variabile din vremea lui Rabelais
(8) Sărbătoarea Sfântului Sacrament sau Corpus Christi, sărbătoare religioasă catolică şi anglicană, celebrată la şaizeci de zile după Paşte
Un medic căruia ştiinţa îi datorează o frumoasă teorie fiziologică şi care, încă tânăr fiind, era una dintre celebrităţile Şcolii din Paris, centru al luminilor, căruia medicii din Europa îi aduc cu toţii omagii, doctorul Bianchon a practicat multă vreme chirurgia, înainte de a se dedica medicinei. Primele sale studii au fost îndrumate de unul dintre cei mai mari chirurgi francezi, ilustrul Desplein, care a trecut prin ştiinţă ca un meteorit. După mărturisirea duşmanilor, a luat cu sine în mormânt o metodă netransmisibilă. Ca toţi oamenii de geniu, nu avea moştenitori: ducea şi lua totul cu sine. Gloria chirurgilor se aseamănă cu cea a actorilor, care nu există decât în timpul vieţii şi al căror talent nu mai poate fi apreciat din momentul în care au dispărut. Actorii şi chirugii, ca şi marii cântăreţi, ca virtuozii care transmit prin execuţia lor puterea muzicii, sunt toţi eroi ai momentului. Desplein face dovada similitudinii destinelor acestor genii tranzitorii. Numele său, atât de celebru ieri, astăzi aproape uitat, va rămâne în cadrul disciplinei sale, fără a-i depăşi graniţele. Dar nu sunt oare necesare împrejurări neobişnuite pentru ca numele unui savant să treacă din ştiinţă în istoria generală a umanităţii? Desplein avea oare acea universalitate a cunoştinţelor care face dintr-un om verbul sau figura unui secol? Desplein avea o privire dumnezeiască: îl pătrundea pe bolnav şi boala lui printr-o intuiţie dobândită sau naturală, care îi permitea să îmbrăţişeze diagnosticul particular al individului, să determine momentul precis, ora, minutul în care trebuia operat, ţinând cont de condiţiile atmosferice şi de particularităţile temperamentului. Pentru a merge astfel în pas cu Natura, studiase el oare joncţiunea neîncetată a fiinţelor şi a substanţelor elementare din atmosferă sau pe care pământul le dă oamenilor care le absorb şi le prepară pentru a obţine o expresie particulară? Proceda el prin acea putere de deducţie şi de analogie căreia i se datorează geniul lui Cuvier? Oricum ar fi fost, acest om devenise confidentul Cărnii, o cuprindea în trecut ca şi în viitor, sprijinindu-se pe prezent. Dar a rezumat el toată ştiinţa în persoana sa, aşa cum au făcut Hipocrate, Galenus, Aristotel? A condus o şcoală întreagă către lumi noi? Nu. Dacă este cu neputinţă să-i refuzăm acestui observator constant al chimiei umane antica ştiinţă a Magismului, adică cunoaşterea principiilor în fuziune, cauzele vieţii, viaţa dinainte de viaţă, ce va fi ea prin pregătirile dinainte de a fi; din nefericire totul în el a fost personal: izolat în viaţa sa prin egoism, egoismul îi ucide astăzi faima. Deasupra mormântului său nu se află statuia răsunătoare care spune mai departe viitorului tainele pe care Geniul le caută pe cheltuiala sa. Dar poate că talentul lui Desplein era solidar cu credinţa sa şi, prin urmare, muritor. Pentru el, atmosfera terestră era un sac generator: vedea pământul ca pe un ou în coaja sa şi neputând şti cine dintre ou şi găină începuse totul, nu admitea nici cocoşul nici oul. Nu credea nici în animalul anterior nici în spiritul posterior omului. Desplein nu avea îndoieli, el afirma. Ateismul său pur şi cinstit semăna cu cel al multor savanţi, cei mai buni oameni din lume, dar atei în mod invincibil, atei cum oamenii religioşi nu recunosc că pot exista atei. Această părere nu trebuia să fie altfel la un om obişnuit de la vârsta tinereţii să disece fiinţa prin excelenţă, înainte, în timpul şi după viaţă, s-o scotocească în toate aparatele sale fără să găsească acel suflet unic, atât de necesar teoriilor religioase. Recunoscând un centru cerebral, un centru nervos şi un centru aero-sanguin, dintre care primele două se suplinesc atât de bine unul pe celălalt, încât în ultimele zile a avut convingerea că simţul auzului nu era absolut necesar pentru a auzi, nici simţul văzului absolut necesar pentru a vedea, şi că plexul solar le înlocuia şi pe unul şi pe celălalt fără putinţă de îndoială; Desplein, găsind două suflete în om, a coroborat ateismul său cu acest fapt, cu toate că el nu-i aduce încă niciun prejudiciu lui Dumnezeu. Acest bărbat a murit, se spune, în lipsa finală a pocăinţei în care mor din nefericire multe genii, pe care fie ca Dumnezeu să le poată ierta.
Viaţa acestui om atât de mare înfăţişa multe meschinării, pentru a folosi expresia de care se serveau duşmanii săi, vrând în invidia lor să-i micşoreze faima, dar pe care ar fi mai potrivit să le numim contradicţii aparente. Neavând niciodată cunoştinţă de determinările prin care acţionează spiritele superioare, invidioşii sau proştii se înarmează pe loc cu câteva contradicţii superficiale, pentru a întocmi un act de acuzare pe baza căruia le judecă pentru moment. Dacă, mai târziu, succesul încoronează combinaţiile atacate, arătând corelaţia pregătirilor cu rezultatele, mereu subzistă câteva calomnii de avangardă. Astfel, în zilele noastre, Napoleon a fost condamnat de contemporanii noştri când a desfăşurat aripile vulturului său deasupra Angliei: a fost nevoie de 1816 pentru a-l explica pe 1804 şi vapoarele plate din Boulogne.
La Desplein, faima şi ştiinţa fiind inatacabile, duşmanii săi se legau de temperamentul său ciudat, de caracterul său; în vreme ce el avea pur şi simplu acea însuşire pe care englezii o numesc excentricity. Când îmbrăcat superb precum Crébillon(1) tragicul, când afecta o curioasă indiferenţă în materie de haine; era văzut când în trăsură, când pe jos. Pe rând repezit şi bun, în aparenţă aspru şi zgârcit, dar în stare să-şi dăruiască averea maeştrilor săi exilaţi care i-au făcut onoarea să-l accepte pentru câteva zile, niciun om nu a inspirat mai multe judecăţi contradictorii. Deşi capabil, căci avea un cordon negru pe care medicii nu ar fi trebuit să-l râvnească, să lase în faţa curţii un ceaslov să-i cadă din buzunar, fiţi convinşi că în sinea lui îşi râdea de toate; nutrea un dispreţ profund pentru oameni, după ce îi observase de sus şi de jos, după ce îi surprinsese în adevărata lor expresie, în mijlocul actelor cele mai solemne şi cele mai meschine ale existenţei. La un mare om, însuşirile sunt adesea solidare. Dacă, printre aceşti coloşi, unul are mai mult talent decât spirit, spiritul său este totuşi mai vast decât cel despre care se spune pur şi simplu: are spirit. Orice geniu presupune o privire morală. Această privire se poate aplica vreunei specialităţi; dar cine vede floarea trebuie să vadă soarele. Cel care l-a auzit pe un diplomat salvat de el întrebând : „Ce face Împăratul?” şi care a răspuns: „Curtezanul se întoarce, omul îi va urma!”, acela nu e doar chirurg sau medic, e şi deosebit de spiritual. Astfel, observatorul răbdător şi asiduu al umanităţii va legitima pretenţiile exorbitante ale lui Desplein şi îl va crede, aşa cum se credea el însuşi, capabil să fie un ministru la fel de mare ca şi chirurgul.
Printre enigmele pe care le înfăţişează mai multor contemporani viaţa lui Desplein, am ales-o pe una dintre cele mai interesante, căci cuvântul se va regăsi în concluzia istorisirii şi îl va răzbuna împotriva unor acuzaţii prosteşti.
Dintre toţi elevii pe care i-a avut Desplein în spitalul său, Horace Bianchon a fost unul dintre cei de care s-a legat în modul cel mai viu. Înainte de a fi intern la Hôtel-Dieu(2) , Horace Bianchon era student în medicină, găzduit într-o pensiune mizerabilă din cartierul latin, cunoscută sub numele de Casa Vauquer(3) . Acest sărman tânăr simţea atingerile mizeriei arzătoare, un fel de creuzet din care marile talente trebuie să iasă pure şi incoruptibile, ca diamantele care pot fi supuse tuturor şocurilor fără să se spargă. În focul violent al pasiunilor dezlănţuite, dobândesc probitatea cea mai inalterabilă şi se obişnuiesc cu luptele care aşteaptă geniul, prin munca neîntreruptă în care şi-au circumscris poftele amăgite. Horace era un tânăr drept, incapabil să tergiverseze în chestiunile de onoare, mergând fără ocolişuri la ţintă, gata să-şi pună paltonul gaj pentru prietenii, precum şi să le dăruiască timpul şi veghea sa. Horace era în sfârşit unul dintre acei prieteni care nu-şi fac griji în legătură cu ce primesc în schimb pentru ceea ce dau, încredinţaţi că vor primi la rândul lor mai mult decât au dăruit. Cei mai mulţi dintre prietenii lui aveau pentru el acel respect interior pe care îl inspiră o virtute fără emfază şi mai mulţi dintre ei se temeau de cenzura sa. Dar Horace desfăşura aceste calităţi fără pedanterie. Nici puritan nici moralist, dădea un sfat cu inima deschisă şi nu se sfia să se veselească atunci când se ivea prilejul. Bun tovarăş, nu mai afectat decât un cuirasier, hotărât şi cinstit, nu ca un marinar, căci marinarul de astăzi e un diplomat viclean, ci ca un brav tânăr care nu are nimic de ascuns în viaţa sa, mergea cu capul sus şi cu cugetul vesel. În sfârşit, pentru a exprima totul într-un cuvânt, Horace era Pyladul mai multor Oreşti (4), creditori socotiţi astăzi figura cea mai reală a Furiilor artistice. Îşi purta mizeria cu veselia care este poate unul dintre cele mai mari elemente ale curajului şi, ca toţi cei care nu au nimic, făcea puţine datorii. Sobru ca o cămilă, alert ca un cerb, era ferm în idei şi în purtare. Viaţa fericită a lui Bianchon a început în ziua în care ilustrul chirurg a dobândit dovada calităţilor şi a defectelor care, unele în aceeaşi măsură ca şi celelalte, îl fac de două ori preţuit de prietenii săi pe doctorul Horace Bianchon. Când un şef de clinică ia sub aripa sa un tânăr, acest tânăr are, cum se spune, piciorul în scară (5) . Desplein îl lua nu odată pe Bianchon pentru a-l asista în casele opulente unde aproape mereu câte o recompensă cădea în desaga internului şi unde provincialului i se arătau în mod insensibil misterele vieţii pariziene; îl ţinea în cabinetul său în timpul consultaţiilor şi îl folosea; uneori îl trimitea să însoţească un bolnav bogat la Băi; în sfârşit, îi pregătea o clientelă. Rezultă din acestea că, după o vreme, tiranul chirurgiei a avut un ucenic. Aceşti doi bărbaţi, unul în culmea onorurilor şi a ştiinţei sale, bucurându-se de o avere imensă şi de o faimă imensă; celălalt, modest Omega, neavând nici avere nici faimă, au devenit apropiaţi. Marele Desplein îi spunea totul internului său; internul ştia dacă cutare femeie se aşezase pe un scaun lângă maestrul său, sau pe celebra canapea ce se găsea în cabinet şi pe care dormea Desplein; Bianchon cunoştea tainele acestui temperament de leu şi de taur, care în cele din urmă a lărgit, a mărit peste măsură pieptul marelui om şi i-a pricinuit moartea prin dezvoltarea inimii. A studiat ciudăţeniile acestei vieţi atât de ocupate, proiectele acestei zgârcenii atât de sordide, speranţele omului politic ascuns în savant; a putut prevedea decepţiile care aşteptau singurul sentiment învelit în această inimă mai mult bronzată decât de bronz.
Într-o zi, Bianchon îi spuse lui Desplein că un biet sacagiu din cartierul Saint-Jacques avea o boală îngrozitoare pricinuită de oboseli şi de mizerie; acest biet locuitor din Auvergne nu mâncase decât cartofi în marea iarnă din 1821. Desplein îşi lăsă toţi bolnavii. Cu riscul de a-şi ucide calul, zbură, urmat de Bianchon, la bietul om şi îl transportă el însuşi în casa de sănătate înfiinţată de Dubois în cartierul Saint-Denis. Merse să-l îngrijească pe acest om, căruia îi dădu, după ce îl pusese pe picioare, suma necesară pentru a cumpăra un cal şi un butoi. Acest locuitor din Auvergne ieşi în evidenţă printr-o trăsătură originală. Un prieten al său se îmbolnăveşte, îl aduce prompt la Desplein, spunându-i binefăcătorului său: „N-aş fi suferit să se ducă la altul”. Încărcat cum era, Desplein îi strânse mâna sacagiului şi îi spuse: „Adu-mi-i pe toţi.” Şi îl internă pe copilul regiunii Cantal la Hôtel-Dieu, unde avu cea mai mare grijă de el. Bianchon remarcase deja de mai multe ori la şeful său o predilecţie pentru cei din Auvergne şi mai ales pentru sacagii; dar cum Desplein punea un fel de orgoliu în tratamentele de la Hôtel-Dieu, elevul nu vedea în aceasta nimic prea ciudat.
Într-o zi, traversând Piaţa Saint-Sulpice, Bianchon îl observă pe maestrul său intrând în biserică în jur de ora nouă dimineaţa. Desplein, care pe atunci nu făcea nici un pas fără cabrioletă, era pe jos şi se strecura pe uşa din strada Petit-Lion, ca şi cum ar fi intrat într-o casă suspectă. Cuprins în mod firesc de curiozitate, internul care cunoştea părerile maestrului său, şi care era Cabanist (6) dyavolesc cu un y grec (ceea ce pare la Rabelais un grad superior al diavolescului)(7) , Bianchon se strecură în Saint-Sulpice şi nu mică îi fu mirarea să îl vadă pe marele Desplein, acest ateu fără milă pentru îngerii care nu oferă deloc priză bisturiului şi nu pot avea nici fistule nici gastrite, în sfârşit, pe acest îndrăzneţ zeflemitor, smerit îngenuncheat, şi unde?... la capela Fecioarei unde ascultă o Liturghie, dădu ceva pentru cheltuielile cultului, ceva pentru săraci, rămânând serios, ca şi când ar fi fost vorba despre o operaţie.
-Cu siguranţă nu venea să clarifice probleme legate de naşterea Fecioarei, spunea Bianchon, a cărui uimire fu fără margini. Dacă l-aş fi văzut, la Sărbătoarea Sfântului Sacrament (8) , ţinând unul dintre colţurile acoperământului, ar fi fost doar de râs; dar la ora aceasta, singur, fără martori, te pune cu siguranţă pe gânduri!
(1) Prosper Jolyot de Crébillon (1674-1762), poet şi autor de tragedii francez
(2) Cel mai vechi şi unul dintre cele mai renumite spitale din Paris, înfiinţat în 651 de Sfântul Landericus, episcop al Parisului; fiinţează până în zilele noastre, cu acelaşi renume în ceea ce priveşte calitatea serviciilor
(3) Cunoscută şi din romanul publicat de Balzac cu un an înainte, „Moş Goriot”
(4) Oreste, fiul lui Agamemnon, şi Pylade, vărul său, sunt în mitologia greacă modele ale celei mai strânse prietenii
(5) Expresie, se referă la scara cu ajutorul căruia un călăreţ urcă pe cal; are un început bun
(6) Adept al lui Pierre Jean Georges Cabanis (1757-1808), medic, fiziolog şi filosof, cu o viziune materialistă asupra existenţei în prima parte a operei; citat, adesea trunchiat, de materialiştii radicali, în sprijinul teoriilor lor; în contextul de faţă, materialist
(7) Joc stilistic pe marginea ortografiei variabile din vremea lui Rabelais
(8) Sărbătoarea Sfântului Sacrament sau Corpus Christi, sărbătoare religioasă catolică şi anglicană, celebrată la şaizeci de zile după Paşte
Tuesday, August 11, 2009
Amintiri cu părintele Constantin Mihoc
În 1997 aveam nouăsprezece ani şi tocmai terminasem primul an la Facultatea de Teologie. La Graz, în Austria, urma să aibă loc o mare întâlnire cu caracter ecumenic, iar duhovnicul meu, părintele Mihail Spătărelu, m-a recomandat ca participant. Eram încântat de ideea de a vedea încă un oraş austriac, după ce, cu câţiva ani înainte, vizitasem minusculul Haag şi maiestuoasa Viena. Aşa că mi-am luat valiza în spate şi, cu 300 de dolari diurnă în buzunar, am urcat în trenul din Gara de Nord.
Am ajuns după o călătorie fără prea multe peripeţii şi am urcat într-un autobuz ce-i ducea pe participanţi la familiile care urmau să-i găzduiască. Mă uitam la numele de pe bileţelele pe care le primisem şi imediat am detectat un alt pasager care urma să fie colegul meu de cameră. Aveam să aflu după câteva clipe că era părintele Constantin Mihoc.
Eu aveam pe atunci părul lung prins într-o coadă împletită şi patru cercei, trei în urechea stângă şi unul în dreapta. Odată coborâţi din autobuz, părintele, un bărbat tânăr, în plină putere, slab fără a fi deşirat şi cu barba blond-închis încadrând un chip frumos din care străluceau ochii vii, a început să mă examineze. I-a luat ceva timp până să-şi dea seama că sunt tot român, în ciuda aspectului neobişnuit, iar când i-am spus că sunt student la teologie, m-a întrebat:
-Baptistă?
-Nu, părinte, ortodoxă.
-Păi... înseamnă că nu prea dai pe la cursuri, altfel ar trebui să mă cunoşti. Eu sunt profesor acolo, asistent de Patrologie.
-Da, însă eu nu sunt la secţia pastorală, ci la litere, deci nu am avut cursuri de Patrologie în anul I.
-Şi eşti ortodox cu cerceii ăştia?
-Ştiţi cum e cu Scriptura şi Tradiţia: acelaşi adevăr veşnic în forme mereu noi, am recitat eu un fragment din lecţia de Dogmatică.
Dar părintele a rămas circumspect şi părea că nu aveam să găsim prea multe de vorbit în săptămâna ce urma. Odată ajunşi la gazdă ne-am ales paturile şi prosoapele, ne-am urat noapte bună şi am adormit. În dimineaţa următoare, am constatat cu groază că îmi uitasem acasă toţi ciorapii, şi fără ei adidaşii mă rodeau îngrozitor. Părintele n-a stat pe gânduri şi a scos o pereche de sandale din valiză, salvându-mă de la bătături şi răni. Am început din nou o conversaţie oarecare, dar deodată, cum nu-mi mai răspundea, m-am întors şi l-am văzut în genunchi, la rugăciune. Se ruga cu mâinile ridicate, iar chipul transfigurat m-a trimis cu gândul, nu ştiu de ce, la Sfântul Ioan Botezătorul. Nu l-am mai tulburat, dar am început să vorbim iarăşi în autobuz, în drum spre locul unde aveau loc întâlnirile între reprezentanţii diferitelor confesiuni. Mi-am pus la bătaie cunoştinţele teologice pentru a-mi exprima speranţele şi dezamăgirile în legătură cu viaţa spirituală şi bisericească. Şi convorbirea a devenit brusc vie, iar părintele Constantin m-a şi lăudat pentru felul în care puneam unele probleme. În timpul zilei ne despărţeam. Fiecare se ducea la diferite conferinţe sau plimbări în oraş şi ne reîntâlneam seara, pentru a merge la gazdă.
Eram în Postul Sfinţilor Apostoli, dar dintre românii care locuiau împreună cu noi, doar părintele îl ţinea. Dar o făcea blând şi fără pic de ostentaţie.
-Eu aşa m-am obişnuit, nici nu-mi vine să mănânc altceva, spunea şi, în acelaşi timp, binecuvânta, când era rugat, masa noastră, a celorlalţi, plină de bucate de dulce.
Vorbeam din ce în ce mai mult, împărtăşind uneori şi din impresiile conferinţelor la care se întâmpla să ne găsim în aceeaşi sală. Deşi îi spusese părintelui meu duhovnic despre cercei, în următoarele zile nu mai făcuse nici o remarcă în acest sens, iar părul lung nu-l deranja deloc. Gândeam asemănător în multe privinţe, dar părintele Constantin îmi tempera cu discernământ avânturile juvenile. Cum transmiteam zilnic câte o cronică a evenimentelor la radio, într-o dimineaţă m-a ascultat şi mi-a spus:
-Foarte frumos materialul tău. Frumos şi echilibrat.
Altădată mi-a făcut cunoştinţă cu mitropolitul de atunci al Moldovei, Înalt Prea Sfinţitul Daniel, actualul patriarh. Am stat cu el la masă şi vedeam pe chipul părintelui Constantin respectul şi dragostea faţă de ierarhie.
-Ia uitaţi ce bine arată episcopul cutare, i-am spus când am trecut pe lângă o faţă bisericească din altă ţară.
-Aşa e, dar şi al nostru e falnic tare.
Despre Înalt Prea Sfinţitul Serafim spunea:
-O, păi el e postitor aspru...
Într-o seară, un părinte din Dobrogea a pierdut autobuzul şi l-am luat în camera noastră, unde am început iar să discutăm aprins. Încercam să-i conving pe cei doi preoţi că muzica pe care o ascult nu e atât de nocivă pe cât vor s-o prezinte unii fraţi ortodocşi. Fiecare a venit cu argumentele lui şi deşi nu am ajuns la o concluzie fermă, nimeni nu a ridicat tonul. Părintele Constantin a făcut însă, discret şi delicat, aluzie la rugăciunea de seară:
-E, Paul, cred că-l cam ţinem pe părinte din rugăciune, aşa că hai să ne pregătim de noapte.
În ultima seară a şederii noastre la Graz, multe localuri au dat mâncare şi băutură gratis tuturor participanţilor. Rătăcind pe străzi m-am întâlnit cu părintele care mi-a spus prietenos:
-Hai să bem şi noi o bere împreună.
-Bine, dar eu am mai băut patru.
-Dacă ai mâncat înainte şi eşti odihnit, poţi să bei şi atât. Doar să-ţi ştii măsura.
Înainte de a pleca am asistat la o Sfântă Liturghie ortodoxă, unde părintele ar fi vrut să slujească, dar n-a ajuns la timp. În schimb s-a împărtăşit, în timp ce eu, când mi s-a întins anafură, am refuzat:
-Nu, mulţumesc, eu am mâncat deja.
-Dar ştii că la biserică se vine înainte să mănânci? m-a întrebat cu o undă de asprime cel care ţinea farfuria cu pâine sfinţită.
-Lasă-l, a intervenit părintele Constantin. A greşit şi el, n-a ştiut, data viitoare n-o să mai greşească.
Şi atunci am văzut îmbinarea de rigoare şi blândeţe care face preotul deopotrivă bun şi iubit.
Trebuia să luăm trenul din Graz până în Viena şi apoi să-l schimbăm. Dar am avut întârziere mare, aşa că legătura cu altă garnitură s-a făcut undeva, în Ungaria, într-un câmp. Trenul nou era foarte aglomerat şi n-am mai putut să urc în el. Disperat la gândul că aveam să rămân singur într-un câmp din Ungaria, am început să alerg pe lângă vagoane, până când am dat de părinte. Imediat mi-a luat bagajul şi, cu încă un călător, m-a tras de mâini pe geam, în timp ce trenul deja o luase din loc. Până la Bucureşti, am stat iar de vorbă ceasuri întregi, alături de noi fiind şi o maică de vreo 40-50 de ani de la asociaţia Christiana. Încă de atunci aveam mici bănuieli în legătură cu mişcarea ecumenică şi l-am întrebat pe părinte dacă nu cumva e tot o urzeală necreştinească.
-E foarte posibil. Noi însă trebuie să profităm de aceste întâlniri pentru a ne mărturisi cu tărie credinţa ortodoxă, fără să-i lăsăm să ne impună nimic.
La plecare părintele Constantin era prietenul meu. Mi-a strâns mâna şi mi-a spus:
-De acum încolo, dacă ai probleme la facultate din cauza părului sau a altor motive, să ştii că ai un aliat la cancelarie.
În anul următor ne-am mai văzut de câteva ori pe holurile facultăţii şi am schimbat câteva vorbe. După un timp am aflat că părintele plecase la Berlin şi n-am mai păstrat legătura.
*
În 2004 am mers la Berlin să-mi vizitez un prieten şi să văd un concert. Cu o zi înainte de plecare, m-am întâlnit în Bucureşti cu un fost coleg de facultate care mi-a spus că tocmai vorbise cu părintele Constantin Mihoc şi mi-a dat numărul lui de telefon. L-am sunat a doua zi după ce am ajuns la Berlin şi am stabilit că urma să ne vedem duminica, la biserică. Am intrat deci în mica încăpere unde se strângeau pe atunci membrii comunităţii ortodoxe române din Berlin, iar părintele m-a recunoscut imediat, deşi trecuseră mulţi ani. Le-a făcut semn celor de la strană să-mi dea să citesc Apostolul şi apoi să mă primească între ei, pentru a cânta în micul cor coordonat de Iustin, fiul părintelui. L-am regăsit acelaşi, atent, pătruns şi deschis către ceilalţi, la slujire şi la predică. Nu era ce s-ar putea numi un predicator genial. Tălmăcea Evanghelia simplu, prin cuvinte ce ajungeau direct la cei care ascultau, fără fraze întortocheate, dar fidel adevărului celor citite. Precum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, nu cu meşteşug retoric, ci cu conştiinţa asumării lui Hristos răstignit şi înviat. La sfârşit m-a prezentat doamnei preotese şi eu am povestit câteva dintre peripeţiile din Austria. Am vrut să-mi cumpăr o carte dar părintele a insistat să mi-o dăruiască, apoi mi-a dat şi nişte bani de cheltuială, spunând că nu sunt mulţi, dar îmi vor folosi ca să iau ceva de prin Berlin. A fost ultima oară când l-am văzut şi când am vorbit cu el, deşi i-am transmis încă o dată salutări printr-un enoriaş care-mi dăduse adresa de mail.
*
Cu ajutorul lui Dumnezeu, plănuiesc să-mi petrec Revelionul la Berlin. Mă şi gândeam să iau legătura cu părintele Constantin, ca să văd dacă pot să-i aduc ceva din ţară, când am aflat că a trecut la cele veşnice. Clădind biserica de piatră, aşa cum a clădit-o pe cea spirituală în toţi anii săi. Cele povestite mai sus pot părea neinteresante. Dar am vrut să împărtăşesc cu alţii câteva clipe de preţ petrecute alături de părintele Constantin, prietenul care sper să mijlocească în cer pe lângă Dumnezeu şi Maica Domnului, pentru mine, păcătosul. Dumnezeu să-l ierte.
Am ajuns după o călătorie fără prea multe peripeţii şi am urcat într-un autobuz ce-i ducea pe participanţi la familiile care urmau să-i găzduiască. Mă uitam la numele de pe bileţelele pe care le primisem şi imediat am detectat un alt pasager care urma să fie colegul meu de cameră. Aveam să aflu după câteva clipe că era părintele Constantin Mihoc.
Eu aveam pe atunci părul lung prins într-o coadă împletită şi patru cercei, trei în urechea stângă şi unul în dreapta. Odată coborâţi din autobuz, părintele, un bărbat tânăr, în plină putere, slab fără a fi deşirat şi cu barba blond-închis încadrând un chip frumos din care străluceau ochii vii, a început să mă examineze. I-a luat ceva timp până să-şi dea seama că sunt tot român, în ciuda aspectului neobişnuit, iar când i-am spus că sunt student la teologie, m-a întrebat:
-Baptistă?
-Nu, părinte, ortodoxă.
-Păi... înseamnă că nu prea dai pe la cursuri, altfel ar trebui să mă cunoşti. Eu sunt profesor acolo, asistent de Patrologie.
-Da, însă eu nu sunt la secţia pastorală, ci la litere, deci nu am avut cursuri de Patrologie în anul I.
-Şi eşti ortodox cu cerceii ăştia?
-Ştiţi cum e cu Scriptura şi Tradiţia: acelaşi adevăr veşnic în forme mereu noi, am recitat eu un fragment din lecţia de Dogmatică.
Dar părintele a rămas circumspect şi părea că nu aveam să găsim prea multe de vorbit în săptămâna ce urma. Odată ajunşi la gazdă ne-am ales paturile şi prosoapele, ne-am urat noapte bună şi am adormit. În dimineaţa următoare, am constatat cu groază că îmi uitasem acasă toţi ciorapii, şi fără ei adidaşii mă rodeau îngrozitor. Părintele n-a stat pe gânduri şi a scos o pereche de sandale din valiză, salvându-mă de la bătături şi răni. Am început din nou o conversaţie oarecare, dar deodată, cum nu-mi mai răspundea, m-am întors şi l-am văzut în genunchi, la rugăciune. Se ruga cu mâinile ridicate, iar chipul transfigurat m-a trimis cu gândul, nu ştiu de ce, la Sfântul Ioan Botezătorul. Nu l-am mai tulburat, dar am început să vorbim iarăşi în autobuz, în drum spre locul unde aveau loc întâlnirile între reprezentanţii diferitelor confesiuni. Mi-am pus la bătaie cunoştinţele teologice pentru a-mi exprima speranţele şi dezamăgirile în legătură cu viaţa spirituală şi bisericească. Şi convorbirea a devenit brusc vie, iar părintele Constantin m-a şi lăudat pentru felul în care puneam unele probleme. În timpul zilei ne despărţeam. Fiecare se ducea la diferite conferinţe sau plimbări în oraş şi ne reîntâlneam seara, pentru a merge la gazdă.
Eram în Postul Sfinţilor Apostoli, dar dintre românii care locuiau împreună cu noi, doar părintele îl ţinea. Dar o făcea blând şi fără pic de ostentaţie.
-Eu aşa m-am obişnuit, nici nu-mi vine să mănânc altceva, spunea şi, în acelaşi timp, binecuvânta, când era rugat, masa noastră, a celorlalţi, plină de bucate de dulce.
Vorbeam din ce în ce mai mult, împărtăşind uneori şi din impresiile conferinţelor la care se întâmpla să ne găsim în aceeaşi sală. Deşi îi spusese părintelui meu duhovnic despre cercei, în următoarele zile nu mai făcuse nici o remarcă în acest sens, iar părul lung nu-l deranja deloc. Gândeam asemănător în multe privinţe, dar părintele Constantin îmi tempera cu discernământ avânturile juvenile. Cum transmiteam zilnic câte o cronică a evenimentelor la radio, într-o dimineaţă m-a ascultat şi mi-a spus:
-Foarte frumos materialul tău. Frumos şi echilibrat.
Altădată mi-a făcut cunoştinţă cu mitropolitul de atunci al Moldovei, Înalt Prea Sfinţitul Daniel, actualul patriarh. Am stat cu el la masă şi vedeam pe chipul părintelui Constantin respectul şi dragostea faţă de ierarhie.
-Ia uitaţi ce bine arată episcopul cutare, i-am spus când am trecut pe lângă o faţă bisericească din altă ţară.
-Aşa e, dar şi al nostru e falnic tare.
Despre Înalt Prea Sfinţitul Serafim spunea:
-O, păi el e postitor aspru...
Într-o seară, un părinte din Dobrogea a pierdut autobuzul şi l-am luat în camera noastră, unde am început iar să discutăm aprins. Încercam să-i conving pe cei doi preoţi că muzica pe care o ascult nu e atât de nocivă pe cât vor s-o prezinte unii fraţi ortodocşi. Fiecare a venit cu argumentele lui şi deşi nu am ajuns la o concluzie fermă, nimeni nu a ridicat tonul. Părintele Constantin a făcut însă, discret şi delicat, aluzie la rugăciunea de seară:
-E, Paul, cred că-l cam ţinem pe părinte din rugăciune, aşa că hai să ne pregătim de noapte.
În ultima seară a şederii noastre la Graz, multe localuri au dat mâncare şi băutură gratis tuturor participanţilor. Rătăcind pe străzi m-am întâlnit cu părintele care mi-a spus prietenos:
-Hai să bem şi noi o bere împreună.
-Bine, dar eu am mai băut patru.
-Dacă ai mâncat înainte şi eşti odihnit, poţi să bei şi atât. Doar să-ţi ştii măsura.
Înainte de a pleca am asistat la o Sfântă Liturghie ortodoxă, unde părintele ar fi vrut să slujească, dar n-a ajuns la timp. În schimb s-a împărtăşit, în timp ce eu, când mi s-a întins anafură, am refuzat:
-Nu, mulţumesc, eu am mâncat deja.
-Dar ştii că la biserică se vine înainte să mănânci? m-a întrebat cu o undă de asprime cel care ţinea farfuria cu pâine sfinţită.
-Lasă-l, a intervenit părintele Constantin. A greşit şi el, n-a ştiut, data viitoare n-o să mai greşească.
Şi atunci am văzut îmbinarea de rigoare şi blândeţe care face preotul deopotrivă bun şi iubit.
Trebuia să luăm trenul din Graz până în Viena şi apoi să-l schimbăm. Dar am avut întârziere mare, aşa că legătura cu altă garnitură s-a făcut undeva, în Ungaria, într-un câmp. Trenul nou era foarte aglomerat şi n-am mai putut să urc în el. Disperat la gândul că aveam să rămân singur într-un câmp din Ungaria, am început să alerg pe lângă vagoane, până când am dat de părinte. Imediat mi-a luat bagajul şi, cu încă un călător, m-a tras de mâini pe geam, în timp ce trenul deja o luase din loc. Până la Bucureşti, am stat iar de vorbă ceasuri întregi, alături de noi fiind şi o maică de vreo 40-50 de ani de la asociaţia Christiana. Încă de atunci aveam mici bănuieli în legătură cu mişcarea ecumenică şi l-am întrebat pe părinte dacă nu cumva e tot o urzeală necreştinească.
-E foarte posibil. Noi însă trebuie să profităm de aceste întâlniri pentru a ne mărturisi cu tărie credinţa ortodoxă, fără să-i lăsăm să ne impună nimic.
La plecare părintele Constantin era prietenul meu. Mi-a strâns mâna şi mi-a spus:
-De acum încolo, dacă ai probleme la facultate din cauza părului sau a altor motive, să ştii că ai un aliat la cancelarie.
În anul următor ne-am mai văzut de câteva ori pe holurile facultăţii şi am schimbat câteva vorbe. După un timp am aflat că părintele plecase la Berlin şi n-am mai păstrat legătura.
*
În 2004 am mers la Berlin să-mi vizitez un prieten şi să văd un concert. Cu o zi înainte de plecare, m-am întâlnit în Bucureşti cu un fost coleg de facultate care mi-a spus că tocmai vorbise cu părintele Constantin Mihoc şi mi-a dat numărul lui de telefon. L-am sunat a doua zi după ce am ajuns la Berlin şi am stabilit că urma să ne vedem duminica, la biserică. Am intrat deci în mica încăpere unde se strângeau pe atunci membrii comunităţii ortodoxe române din Berlin, iar părintele m-a recunoscut imediat, deşi trecuseră mulţi ani. Le-a făcut semn celor de la strană să-mi dea să citesc Apostolul şi apoi să mă primească între ei, pentru a cânta în micul cor coordonat de Iustin, fiul părintelui. L-am regăsit acelaşi, atent, pătruns şi deschis către ceilalţi, la slujire şi la predică. Nu era ce s-ar putea numi un predicator genial. Tălmăcea Evanghelia simplu, prin cuvinte ce ajungeau direct la cei care ascultau, fără fraze întortocheate, dar fidel adevărului celor citite. Precum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, nu cu meşteşug retoric, ci cu conştiinţa asumării lui Hristos răstignit şi înviat. La sfârşit m-a prezentat doamnei preotese şi eu am povestit câteva dintre peripeţiile din Austria. Am vrut să-mi cumpăr o carte dar părintele a insistat să mi-o dăruiască, apoi mi-a dat şi nişte bani de cheltuială, spunând că nu sunt mulţi, dar îmi vor folosi ca să iau ceva de prin Berlin. A fost ultima oară când l-am văzut şi când am vorbit cu el, deşi i-am transmis încă o dată salutări printr-un enoriaş care-mi dăduse adresa de mail.
*
Cu ajutorul lui Dumnezeu, plănuiesc să-mi petrec Revelionul la Berlin. Mă şi gândeam să iau legătura cu părintele Constantin, ca să văd dacă pot să-i aduc ceva din ţară, când am aflat că a trecut la cele veşnice. Clădind biserica de piatră, aşa cum a clădit-o pe cea spirituală în toţi anii săi. Cele povestite mai sus pot părea neinteresante. Dar am vrut să împărtăşesc cu alţii câteva clipe de preţ petrecute alături de părintele Constantin, prietenul care sper să mijlocească în cer pe lângă Dumnezeu şi Maica Domnului, pentru mine, păcătosul. Dumnezeu să-l ierte.
Tuesday, July 28, 2009
Liceul în interbelic şi astăzi: de la Grigore Băjenaru la Paul Slayer Grigoriu
Demult n-am mai simţit felul acela de plăcere copilăroasă, ivită din amintirile altora asemenea ţie, pe care mi l-a dat lectura cărţii lui Grigore Băjenaru (sau Grigore Popescu-Băjenaru), „Cişmigiu & comp.” Apărută în noua serie a Bibliotecii pentru toţi, iniţiată de Jurnalul Naţional, cartea evocă anii dintre cele două războaie mondiale din perspectiva elevilor unuia dintre prestigioasele licee bucureştene, “Gheorghe Lazăr”. Avem în faţă un exemplu fermecător de literatură minoră. “Cişmigiu & comp.” nu este o operă de mare însemnătate în arta scrisului românesc sau universal. Nu apar aici mari idei, imagini cutremurătoare, nu avem nici măcar un fir epic foarte bine determinat, căci romanul nu urmăreşte sistematic evoluţia personajelor, ci este mai degrabă o culegere de întâmplări oarecum disparate din viaţa autorului şi a colegilor săi. Pentru cititorul român însă, această carte devine, odată cu lectura, reper aproape indispensabil. Dacă ni se permite o paralelă, ea este asemănătoare acelor fotografii alb-negru de epocă, ce nu se remarcă prin valoarea lor artistică ci prin cea evocativă a unui oraş sau a unor vremuri apuse, dar care au contribuit la crearea identităţii noastre. Romanul lui Grigore Băjenaru este astfel un crâmpei de viaţă interbelică, o descriere uneori idilizată, dar vie prin evocarea figurilor culturale, a chiulului, a farselor şi a amorurilor de liceu, toate încadrate de frumuseţea Parcului Cişmigiu. Alte timpuri şi alte moravuri răzbat din paginile cărţii, făcându-te să suspini după o lume în care cultura şi un simţ de responsabilitate morală erau valori pe care nu se gândeau să le conteste nici cei mai zvăpăiaţi dintre elevii bucureşteni. Şi totuşi, liceul de atunci, când cursurile începeau fără excepţie cu rugăciunea „Împărate ceresc”, are şi trăsături care par universale... cel puţin prin prisma propriilor mei ani de liceu.
„Cişmigiu & comp.” este cu atât mai plină de sens pentru mine, cu cât perioada liceului a fost probabil cea mai importantă în formarea mea şi în stabilirea prieteniilor şi a corespondenţelor afective şi uneori culturale care durează până astăzi. Cei care mi-au fost colegi s-ar regăsi foarte uşor în paginile cărţii. Bunăoară, vorbind despre directorul din vremurile sale, Grigore Băjenaru ne spune că era poreclit „Barbă”: „Dar nu l-am poreclit eu aşa! I-am auzit pe alţii mai mari, când ţinea directorul, ăla cu barbă mare, roşie, cuvântarea către părinţi şi elevi, că spun: ‚Ia fiţi atenţi, fraţilor, să vedeţi că Barbă ţine aceeaşi cuvântare de acum un an!” „I se mai zicea şi Barbarossa, avându-se în vedere culoarea roşie ca focul a podoabei lui faciale!” Cei care au fost în Liceul German din Bucureşti (pe atunci „Hermann Oberth”), în anii 1990, nu-şi vor putea reprima un zâmbet la citirea acestor rânduri şi vor adăuga, fără îndoială, completarea descrierii directorului din vremea aceea, care cel puţin dintr-un punct de vedere se aseamănă cu cel al Liceului „Gheorge Lazăr” din interbelic. Dialogurile ne amintesc la rândul lor de colegii noştri:
„-Dacă are cineva de întrebat ceva, să mă-ntrebe!
Iată că se scoală un băiat cu părul roşcovan şi ciufulit:
-De unde să cumpărăm cărţile? (...)
-De la librărie, bineînţeles; în niciun caz de la băcănie! (...)
-Asta mi-o închipuisem şi eu, dar vroiam să ştiu de la care librărie anume? (...)
-În primul rând, băiete dragă (vorba să fie că-i era drag!), să te obişnuieşti să nu mai vorbeşti aşa de obraznic, că eu sunt domnul petagog Pavelescu... şi înţelegi... aşa că... asta e!
Dar Ciufulitul îl plesni cu întrebarea stăruitoare:
-Iar cărţile, vă rog?”
Probabil că cei mai mulţi dintre cititori au avut un coleg ca roşcovanul din aceste rânduri. Pe al nostru, cu siguranţă, îl ţin minte toţi cei din generaţia lui.
Profesorii, în interbelic ca şi în postcomunism, au uneori replici ce revin mereu, peste ani, ca leitmotive ale unor zile frumoase în ciuda greutăţilor.
„ Aşa, Minciu, de Istorie, pe care l-am avut profesor în clasa a IV-a, de câte ori avea prilejul ne spunea peltic:
-Examen de capacitate spuneţi că daţi? Poate de incapacitate! Capacitatea am dat-o noi, când ne-am făcut profesori. Nu ştiu cui i-a trăsnit prin cap ideea sp numească examenul ăsta al vostru: de capacitate! Eu, unul, dacă...”
Înlocuiţi peltic cu rârâit şi vă veţi trezi în ajunul Bacalaureatului din anul 1996. Bacalaureat pe care cei de la uman şi real din promoţia mea şi-l amintesc cu destulă emoţie, mai ales că pe lângă sperietură şi puncte slabe au avut de înfruntat şi alte greutăţi.
„Iar pe de altă parte, veninosul de Jujucă (directorul liceului „Lazăr” – n. n.) a venit la Seminarul Pedagogic, ca să ne pună, cum s-ar zice, ‚contrapilă’, adică să-i roage pe profesorii examinatori să ne trântească, ceea ce a atras indignarea tuturor dascălilor.”
Cei cărora această scenă li se pare familiară se pot convinge astfel că nu e nimic nou sub soare.
Îmi cer scuze faţă de cititorii care nu cunosc cadrul şi personajele din Liceul German al anilor ’90. Toate paralele de mai sus s-au vrut o punte peste timp, căci pentru mine romanul lui Grigore Băjenaru, „Cişmigiu & comp.” este cu atât mai interesant, cu cât scriu, la rândul meu, o carte despre liceul meu. Am început-o de foarte mult timp, am abandonat-o şi am reluat-o de câteva ori, iar acum sunt hotărât, cu ajutorul lui Dumnezeu şi îndemnurile stăruitoare ale muzei, să o termin. Zeci de pagini din ea au ajuns totuşi deja în mâinile şi sub ochii unor apropiaţi sau cunoscuţi. Celor mai mulţi le-au plăcut, pe câţiva i-a supărat evocarea unor episoade lăsate în urmă din viaţa lor, alţii mi-au spus că „nu e cine ştie ce” sau că mă pierd în meandre. Îmi văd de treabă fără a asculta mult din ce se spune în dreapta şi în stânga, pentru că scopul nu e să scriu o carte mare sau să-i mulţumesc pe unul şi pe altul, ci să reţin pe hârtie momente ale uneia dintre cele mai frumoase perioade din viaţa noastră. Şi spun a noastră, pentru că multe dintre personajele acelei cărţi sunt şi astăzi alături de mine. Mă gândeam deunăzi când unul dintre ele, prieten din clasa I, s-a căsătorit, că am privilegiul rar întâlnit ca oamenii care fac parte din amintirile mele cel mai dragi să fie cei alături de care îmi trăiesc şi prezentul. Cred că, dincolo de toate aventurile, discuţiile, beţiile şi idilele de atunci, acesta este motivul pentru care anii de liceu sunt piatră de temelie a vieţilor noastre. Prietenia pe care am legat-o şi am trăit-o în acei ani a rămas atât de vie, încât „gaşca” de atunci există şi astăzi, desigur, cu anumite excepţii inevitabile. Şi chiar unii dintre cei pe care îi vedem mai rar păstrează, într-o anumită măsură, sentimentul apartenenţei. Pentru ei scriu cartea mea. Şi pentru cei care, deşi ne-au cunoscut mult timp după 1996, anul absolvirii, au reuşit să ne devină familiari şi prin rândurile mele.
În finalul romanului său, Grigore Băjenaru scrie: „Aurul roşu al amurgului poleia frunzele ce foşneau nostalgic, oglindindu-se în geamurile sclipitoare şi murmurau parcă înfiorate de această duioasă despărţire, cel mai trist bun rămas!” Mi-au dat lacrimile când am citit. Şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că, dincolo de nostalgie, există prezentul şi posibilitatea de a rămâne alături de cei dragi. „Cişmigiu & comp.” ne dezvăluie o frântură de trăire şi un crâmpei de amintire. Cât despre mine, cartea mea şi prietenii de acolo pe care-i reîntâlnesc mereu până astăzi, sunt o dovadă mică printre atâtea altele că, dincolo de neputinţe, egoism, păcate şi capcane ale vieţii, dragostea nu moare.
„Cişmigiu & comp.” este cu atât mai plină de sens pentru mine, cu cât perioada liceului a fost probabil cea mai importantă în formarea mea şi în stabilirea prieteniilor şi a corespondenţelor afective şi uneori culturale care durează până astăzi. Cei care mi-au fost colegi s-ar regăsi foarte uşor în paginile cărţii. Bunăoară, vorbind despre directorul din vremurile sale, Grigore Băjenaru ne spune că era poreclit „Barbă”: „Dar nu l-am poreclit eu aşa! I-am auzit pe alţii mai mari, când ţinea directorul, ăla cu barbă mare, roşie, cuvântarea către părinţi şi elevi, că spun: ‚Ia fiţi atenţi, fraţilor, să vedeţi că Barbă ţine aceeaşi cuvântare de acum un an!” „I se mai zicea şi Barbarossa, avându-se în vedere culoarea roşie ca focul a podoabei lui faciale!” Cei care au fost în Liceul German din Bucureşti (pe atunci „Hermann Oberth”), în anii 1990, nu-şi vor putea reprima un zâmbet la citirea acestor rânduri şi vor adăuga, fără îndoială, completarea descrierii directorului din vremea aceea, care cel puţin dintr-un punct de vedere se aseamănă cu cel al Liceului „Gheorge Lazăr” din interbelic. Dialogurile ne amintesc la rândul lor de colegii noştri:
„-Dacă are cineva de întrebat ceva, să mă-ntrebe!
Iată că se scoală un băiat cu părul roşcovan şi ciufulit:
-De unde să cumpărăm cărţile? (...)
-De la librărie, bineînţeles; în niciun caz de la băcănie! (...)
-Asta mi-o închipuisem şi eu, dar vroiam să ştiu de la care librărie anume? (...)
-În primul rând, băiete dragă (vorba să fie că-i era drag!), să te obişnuieşti să nu mai vorbeşti aşa de obraznic, că eu sunt domnul petagog Pavelescu... şi înţelegi... aşa că... asta e!
Dar Ciufulitul îl plesni cu întrebarea stăruitoare:
-Iar cărţile, vă rog?”
Probabil că cei mai mulţi dintre cititori au avut un coleg ca roşcovanul din aceste rânduri. Pe al nostru, cu siguranţă, îl ţin minte toţi cei din generaţia lui.
Profesorii, în interbelic ca şi în postcomunism, au uneori replici ce revin mereu, peste ani, ca leitmotive ale unor zile frumoase în ciuda greutăţilor.
„ Aşa, Minciu, de Istorie, pe care l-am avut profesor în clasa a IV-a, de câte ori avea prilejul ne spunea peltic:
-Examen de capacitate spuneţi că daţi? Poate de incapacitate! Capacitatea am dat-o noi, când ne-am făcut profesori. Nu ştiu cui i-a trăsnit prin cap ideea sp numească examenul ăsta al vostru: de capacitate! Eu, unul, dacă...”
Înlocuiţi peltic cu rârâit şi vă veţi trezi în ajunul Bacalaureatului din anul 1996. Bacalaureat pe care cei de la uman şi real din promoţia mea şi-l amintesc cu destulă emoţie, mai ales că pe lângă sperietură şi puncte slabe au avut de înfruntat şi alte greutăţi.
„Iar pe de altă parte, veninosul de Jujucă (directorul liceului „Lazăr” – n. n.) a venit la Seminarul Pedagogic, ca să ne pună, cum s-ar zice, ‚contrapilă’, adică să-i roage pe profesorii examinatori să ne trântească, ceea ce a atras indignarea tuturor dascălilor.”
Cei cărora această scenă li se pare familiară se pot convinge astfel că nu e nimic nou sub soare.
Îmi cer scuze faţă de cititorii care nu cunosc cadrul şi personajele din Liceul German al anilor ’90. Toate paralele de mai sus s-au vrut o punte peste timp, căci pentru mine romanul lui Grigore Băjenaru, „Cişmigiu & comp.” este cu atât mai interesant, cu cât scriu, la rândul meu, o carte despre liceul meu. Am început-o de foarte mult timp, am abandonat-o şi am reluat-o de câteva ori, iar acum sunt hotărât, cu ajutorul lui Dumnezeu şi îndemnurile stăruitoare ale muzei, să o termin. Zeci de pagini din ea au ajuns totuşi deja în mâinile şi sub ochii unor apropiaţi sau cunoscuţi. Celor mai mulţi le-au plăcut, pe câţiva i-a supărat evocarea unor episoade lăsate în urmă din viaţa lor, alţii mi-au spus că „nu e cine ştie ce” sau că mă pierd în meandre. Îmi văd de treabă fără a asculta mult din ce se spune în dreapta şi în stânga, pentru că scopul nu e să scriu o carte mare sau să-i mulţumesc pe unul şi pe altul, ci să reţin pe hârtie momente ale uneia dintre cele mai frumoase perioade din viaţa noastră. Şi spun a noastră, pentru că multe dintre personajele acelei cărţi sunt şi astăzi alături de mine. Mă gândeam deunăzi când unul dintre ele, prieten din clasa I, s-a căsătorit, că am privilegiul rar întâlnit ca oamenii care fac parte din amintirile mele cel mai dragi să fie cei alături de care îmi trăiesc şi prezentul. Cred că, dincolo de toate aventurile, discuţiile, beţiile şi idilele de atunci, acesta este motivul pentru care anii de liceu sunt piatră de temelie a vieţilor noastre. Prietenia pe care am legat-o şi am trăit-o în acei ani a rămas atât de vie, încât „gaşca” de atunci există şi astăzi, desigur, cu anumite excepţii inevitabile. Şi chiar unii dintre cei pe care îi vedem mai rar păstrează, într-o anumită măsură, sentimentul apartenenţei. Pentru ei scriu cartea mea. Şi pentru cei care, deşi ne-au cunoscut mult timp după 1996, anul absolvirii, au reuşit să ne devină familiari şi prin rândurile mele.
În finalul romanului său, Grigore Băjenaru scrie: „Aurul roşu al amurgului poleia frunzele ce foşneau nostalgic, oglindindu-se în geamurile sclipitoare şi murmurau parcă înfiorate de această duioasă despărţire, cel mai trist bun rămas!” Mi-au dat lacrimile când am citit. Şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că, dincolo de nostalgie, există prezentul şi posibilitatea de a rămâne alături de cei dragi. „Cişmigiu & comp.” ne dezvăluie o frântură de trăire şi un crâmpei de amintire. Cât despre mine, cartea mea şi prietenii de acolo pe care-i reîntâlnesc mereu până astăzi, sunt o dovadă mică printre atâtea altele că, dincolo de neputinţe, egoism, păcate şi capcane ale vieţii, dragostea nu moare.
Friday, July 10, 2009
Mihail Neamţu, Traian Ungureanu şi invazia de muzicologi. Cugetări despre presa românească (II)
Un al doilea caz, ceva mai dificil de analizat, este al lui Traian Ungureanu. Spun mai dificil de analizat, pentru că, spre deosebire de Mihail Neamţu, cel care semnează uneori cu iniţialele TRU chiar ştie să scrie. „Manifestul fotbalist”, colecţie de articole din presa sportivă sau o bună parte a celor publicate de ziare şi reviste de analiză politică şi socială, dezvăluie un excelent mânuitor al condeiului, calitate care îl recomandă chiar ca scriitor. Citesc adesea cu plăcere analizele fotbalului britanic, sau criticile la adresa unor demagogii contemporane. Mă rătăcesc uneori în ura viscerală a autorului faţă de anumite cluburi de la noi şi rămân nedumerit cu totul când faptele îi dezvăluie profunda inconsecvenţă. Dar să nu anticipăm.
Traian Ungureanu trăieşte, ca şi alţi doi-trei colegi ai Domniei Sale, cu impresia că ştie tot şi că posedă o judecată infailibilă. Acolo unde umorul sau chiar sarcasmul ar putea trece cu uşurinţă de un examen critic, răzbate inconfundabilă trufia. Astfel încât nu se putea ca jurnalistul cu pricina să nu analizeze şi fenomenul Michael Jackson. Cu autoritatea unui muzicolog, desigur. Căci pentru unul ce a desluşit iţele politicii de la noi şi de aiurea, îndreptăţit să îndrume chiar destine, ce mare lucru sunt nişte amărâte de portative?
Articolul lui Traian Ungureanu se construieşte în jurul ideii că răposatul cântăreţ a fost un mare entertainer, dar nicidecum un artist. Totul porneşte de la afirmaţiile contestatarilor care spun că „Jackson nu a făcut muzică mare, nu a schimbat o iotă din limbajul muzical al epocii pe care a dominat-o comercial şi nu a fost, în cele din urmă, un adevărat artist.” “Toate aceste observaţii sînt corecte”, subliniază Traian Ungureanu, înainte de a ne vorbi despre importanţa lui Michael Jackson ca ilustraţie a declinului unui curent muzical în mijlocul căruia s-a aflat. La nivelul limbajului, într-adevăr, schimbările aduse de muzica celui supranumit Jacko sunt cvasi-inexistente. Meritul lui constă în capacitatea uimitoare de sinteză, prin care a adus împreună elemente ale sound-ului Motown (care pot fi auzite în perioada Jackson 5, apoi în colaborarea cu Stevie Wonder, dar şi presărate în alte momente ale carierei sale muzicale), influenţe soul (în stilul vocal şi în lirismul anumitor piese, cum ar fi “I Just Can’t Stop Loving You”), funk, rock şi electronice, pentru a le cita doar pe cele mai importante. Astfel, deşi nu e inovator în sine, stilul Michael Jackson devine unic şi inconfundabil, foarte personal deşi înglobează elemente ale unor tradiţii muzicale de până la el. Nu a inventat un nou limbaj, dar a cristalizat un stil care îi face pe reprezentanţii mai multor curente – inclusiv jazz – să se regăsească în diferite momente ale muzicii sale. Posteritatea lui e reprezentată de un patrimoniu de teme şi cântece care rămân muzicii americane şi universale pentru a fi ascultate şi exploatate alternativ. Nu aceeaşi e părerea autorului articolului: “Jackson nu are posteritate artistică, pentru că nu a adus o schimbare de limbaj muzical, în felul în care au făcut-o ceilalţi mega-eroi ai muzicii populare contemporane: The Beatles, Frank Sinatra, Elvis Presley, Bob Dylan (maestrul subestimat al tradiţiei recuperate în muzica modernă) sau Jimmy Hendrix (probabil cel mai influent muzician al epocii care se deschide la începutul anilor ’60).” La cele spuse mai sus nu avem de adăugat decât faptul că înşiruirea lui Traian Ungureanu suferă de eterogenitate. The Beatles şi Jimmy Hendrix au fost mari inovatori, în schimb Frank Sinatra este celebru tocmai prin modul excepţional de a-şi adapta vocea unor stiluri cât se poate de variate, cărora le-a dat strălucirea calităţilor sale native şi interpretative, fără a fi inventat însă nimic, ceea ce, desigur, nu-i diminuează din valoare. Dar plasarea în opoziţie cu Michael Jackson e cât se poate de arbitrară.
Cu paşi înceţi dar siguri intrăm în mijlocul studiului muzicologic. “Jackson a desăvîrşit un fel de a face spectacol pe pretexte muzicale degradate, după ce ultima rezistenţă a structurilor soul, blues şi rock a fost covîrşită de o pulsaţie fără valoare şi stil. Thriller, ultra-cumpărata capodoperă a lui Jackson e dominat de ritmul gol şi exhibiţia pură a dansatorului.” Din 1982 au trecut mulţi ani, iar Traian Radu Ungureanu pare a avea problem de memorie. Pe “Thriller” piesele dansante, cu accentul pus în special pe ritm sunt trei din nouă (“Wanna Be Startin’ Somethin’”, “Thriller” şi “Billie Jean”). În rest avem un duet cu Paul McCartney (da, da, chiar el, principalul artizan al schimbării de limbaj aduse de Beatles, atât de admiraţi de TRU), o îmbinare între un riff şi un solo de hard-rock cu elemente funk, pe care se aude chitara lui Eddie Van Halen, unul dintre maeştrii genului sau sensibila baladă “The Lady in My Life”. Este un album care îţi poate plăcea sau nu, însă reducerea lui la pulsaţie ritmică este semnul că unii au fost prea ocupaţi să se asculte vorbind pe ei înşişi ca să mai aplece urechea şi la muzica pe care o critică de la înălţimea unei autorităţi infailibile. Nu ca argumente în favoarea lui “Thriller”, ci ca informaţie pentru cei interesaţi să judece cu propriile urechi, trebuie menţionat că la album au lucrat, printre alţii, Quincy Jones, câţiva membri ai formaţiei Toto – unii dintre cei mai buni orchestratori din rock – şi Rod Temperton (care a compus piesa-titlu, “Baby Be Mine” şi “The Lady in My Life”, autor, printre altele, al unor cântece interpretate de Herbie Hancock, George Benson sau Aretha Franklin).
Am spus de multe ori că, dincolo de muzică, din arta lui Michael Jackson rămâne dansul. Putem vorbi despre amendamente, despre elemente kitsch sau acrobaţii, însă deasupra lor se ridică o mişcare şi o coregrafie încă insuficient studiate. Poate o privire analitică, aparţinând unor specialişti adevăraţi, va arunca lumină asupra paşilor artistului, va îndepărta eventuala zgură a spectaculosului lipsit de conţinut şi ne va înfăţişa, dezgolit de artificii, substratul valoros. Până atunci trebuie să ne mulţumim cu Traian Ungureanu. “Trimiterile la marea tradiţie a revistei americane nu duc nicăieri. Fred Astaire şi Gene Kelly au depăşit categoric funcţia limitată a performer-ului şi au dansat susţinuţi de un optimism încărcat de bun simţ şi imaginaţie artistică. Jackson a avut ceva din rapiditatea şi nimic din tonusul lor încăpător. Cu Jackson, cabaretul şi revista americană au decăzut într-un mecanicism rudimentar, accelerat nebuneşte de tehnicile video ale complexului MTV.” Tocmai cuvintele admirative ale sus-numitului Fred Astaire, citate în prima parte a acestui articol, ne scutesc de orice comentariu suplimentar. Pe autorul articolului ar trebui să-l pună un pic pe gânduri. Dacă are timp.
Iată însă că textul pe care îl avem în faţă evoluează spre o analiză sintetică a anilor ’80 în muzica pop. “Anii ’80, epoca de glorie a lui Jackson, sînt cei mai nefericiţi ani ai muzicii pop, un cimitir vast de tradiţii şi stiluri abandonate, deformate sau suprimate.” Cum nu mă pricep la muzica soul, le las altora sarcina de a desluşi adevărul sau falsitatea celor afirmate în acest domeniu de TRU. Dspre afirmaţia că “influenţa cea mai vizibilă asupra lui Jackson vine din începuturile muzicii disco: de la The Bee Gees, iniţiatorii ritmului de pulsaţie electro şi ai vocalismului în falsetto extrem” pot spune însă că este cel puţin hazardată. Stilul vocal al lui Michael Jackson este departe de a face exclusiv uz de falset, gama procedeelor folosite de ele fiind mult mai variată, pe măsură ce a evoluat de la glasul copilăriei către timbrul de tenor al maturităţii. Iar influenţele vin mai mult din direcţia celebrului sunet Motown, casă de discuri cu care de altfel a colaborat trupa Jackson 5, de la artişti cu puternice rădăcini soul, ca Stevie Wonder. “Epoca deschisă de Jacskon coincide, de fapt, cu o mişcare generală spre reducţionism muzical”, ne spune mai departe autorul nostru. Într-o anumită măsură are dreptate, anume dacă privim din perspectiva invaziei disco, a melodiilor facile şi a dispariţiei unor mari nume din decada anterioară, exemplul cel mai la îndemână fiind Led Zeppelin. Pe de altă parte, în rock se cristalizează tendinţe neoclasice (Yngwie Malmsteen), punk-ul, după momentul de revoltă împotriva muzicii ultra-conceptualizate a unor Pink Floyd, este integrat în noi structure ce dau naştere unor grupuri heavy-metal ce vor scrie istorie, iar unele trupe vechi se văd nevoite să se reinventeze. “Forţa rock-ului greu”, spune Traian Ungureanu, “se banalizează în varianta speed şi thrash.” De fapt, aceste două genuri, care cel mai adesea se întrepătrund şi se confundă, sunt influenţate în special de muzica progresivă a anilor ’70, căci, în ciuda riff-urilor destul de simple, structurile sunt mai complexe decât în rock-ul classic, iar solo-urile devin probe de virtuozitate. Apar uneori şi elemente de atonalism, străine majorităţii trupelor anterioare. “Blues-ul electric în forţă rămîne o ocupaţie izolată, simplificată nepermis sau deturnată spre punk şi funk, a la Black Crowes, respectiv Red Hot Chilli Peppers.” Stilul aici menţionat a dat încă de la începutul anilor ’70 naştere unui nou curent, heavy-metal, având ca prim exponent trupa Black Sabbath. În muzica britanicilor, influenţele blues-ului electric şi ale rock-ului progresiv sunt duse la extrem prin folosirea aşa numitelor power chords, acorduri de cvintă şi octavă din îmbinarea cărora se naşte elementul generator al noii muzici, riff-ul. Piesele sunt construite pe motive de o simplitate elementară, însă structurile sunt dezvoltate, narative, preluate din rock-ul progresiv al unor King Crimson. În anii mult-huliţi, Black Sabbath scot pe piaţă unele dintre cele mai bune albume ale lor, pe lângă riff-urile lui Iommi apărând vocea dramatică a lui Ronnie James Dio. În acelaşi timp, în ciuda tentei comerciale date mai ales de aspectul exterior, hard-blues-ul scrie pagini memorabile prin Whitesnake. Autorul articolului nu este impresionat şi continuă: „Forţa rudimentară a comercialsmului pune capăt unei strălucite şi nefericite tentative de aducere a muzicii pop la rigoare şi intelect (curentul „progressive” ia sfîrşit la începutul anilor 80 şi lasă în urmă fie carcasele dinozauriene ale unor Yes, Genesis, E,L & P, fie rezistenţa minoritară a unor King Crimson, Robert Fripp sau David Sylvian).” Anii ’80 au dat muzicii progresive unul dintre cele mai importante nume noi, Queensryche, pe care TRU pare să-l ignore. Inutil, în acest context, să vorbim despre apariţia unor chitarişti virtuozi, care îmbină experienţa neoclasică (Yngwie Malmsteen) cu cele mai îndrăzneţe experimente (Joe Satriani, Steve Vai).
Orice argumente am aduce, jurnalistul nostru stă ferm pe poziţii: “După Jackson nu rămîne nimic. Muzical, lumea infantilă dansată de Jackson e inexistentă.” Iar atunci când un muzician ca Miles Davis intuieşte valoare într-o temă a răposatului, trebuie imediat desfiinţat şi el, ca fiind “tocmai omul care a părut că deschide o nouă epocă de expresie muzicală, doar spre a împinge muzica de jazz într-o fundătură de pretenţii pseudo-intelectuale şi banalitate funk.”
După atâta erudiţie muzicologică, susţinută de o privire pătrunzătoare în lumile soul, rock, jazz şi funk, una dintre ultimele fraze ale articolului aproape că scapă vederii. “Talentul lui Jackson nu şi-a găsit epoca, pentru că epoca noastră, hipnotizată de binefacerile comodităţii şi ignoranţei, a exclus din artă sinceritatea şi vocaţia.” Iată o cugetare de la care, deşi nu sunt întru totul de acord cu ea, ar putea porni un dialog fertil. Dar acesta e sufocat de sentinţele de mai sus. Dorinţa de a epata, un dispreţ profund dar lipsit de discernământ faţă de o civilizaţie pe care altfel nu se sfieşte să o laude, pseudo-elitism? Ce se ascunde în spatele beţiei de cuvinte? Fără îndoială, Traian Ungureanu a căzut aici pradă propriului său talent de a mânui frazele. Şi astfel, substanţa a dispărut în spatele unui exerciţiu de exhibiţionism gazetăresc. În fond, lucrurile pot fi judecate şi altfel. Ceea ce a scris jurnalistul nostru este, în mare parte, formă fără fond. Este acelaşi jurnalist care, apărător necondiţionat al lui Traian Băsescu, a afirmat că se va arunca de pe bloc dacă PDL se va alia cu PSD. Alianţa s-a făcut, iar tizul preşedintelui s-a aruncat direct pe listele pentru Parlamentul European şi ocupă acum un loc călduţ la Bruxelles. Cine nu are păcat să arunce primul piatra. Vă invit să nu-l judecăm prea aspru pe Traian Ungureanu. Nimeni nu ştie de ce s-a mânjit, transformând sintagma “jurnalist dependent de propriile opinii” într-un balon de săpun demagogic. Dar aşteptam de la el un pic de decenţă, de smerenie. În loc de aceasta, el tună şi fulgeră ca înainte, ca şi cum autoritatea sa morală ar fi intactă. Iar bătutul cu pumnul în piept atunci când ar trebui să-ţi pui cenuşă în cap ajunge, în cele din urmă, să tulbure şi judecata profesională.
Iată-ne deci întorşi de unde am plecat: la lipsa alternativei şi la starea românului care şi-a ridicat pentru o clipă privirea şi, văzând în jur doar impostură, s-a cufundat repede la loc în Libertatea, Click sau Cancan. Articolul meu nu este despre Michael Jackson, dar nici despre Mihail Neamţu sau Traian Ungureanu. Este despre noi înşine şi despre neputinţa de a rodi ceva mai bun. Mai există şi oameni care scriu cu har şi consecvenţă. Radu Paraschivescu, Dan C. Mihăilescu, Răzvan Codrescu sau mai tânărul Claudiu Târziu. Oameni cu căderile lor, dar care se străduiesc să rămână verticali. Dar sunt puţini, pentru că puţini la minte şi la suflet suntem noi, cei care facem umbră pământului acestuia binecuvântat. Iar ziua în care toată ţara să încapă între coperţile ziarului Libertatea nu pare a fi departe. Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne facă vrednici de ceva mai bun. Până atunci rămânem cu autentice gunoaie ale presei şi cu false pretenţii intelectuale, cu conducătorii şi jurnaliştii pe care-i merităm. Nu-i judecaţi pe cei pe care i-am amintit în paginile acestea. Ignoraţi-i doar uneori. Sau priviţi-i ca şi cum aţi privi o oglindă. Dacă ei sunt cei mai buni, cum or fi ceilalţi. Cum eşti tu, cititorule, şi cum sunt eu?
(Cele două articole: Mihail Neamţu - http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/06/30/declin-occidental-si-moartea-unui-idol/
Traian Ungureanu - http://traianungureanu-tru.blogspot.com/2009/06/micahel-jackson-when-musics-over.html#comments)
Traian Ungureanu trăieşte, ca şi alţi doi-trei colegi ai Domniei Sale, cu impresia că ştie tot şi că posedă o judecată infailibilă. Acolo unde umorul sau chiar sarcasmul ar putea trece cu uşurinţă de un examen critic, răzbate inconfundabilă trufia. Astfel încât nu se putea ca jurnalistul cu pricina să nu analizeze şi fenomenul Michael Jackson. Cu autoritatea unui muzicolog, desigur. Căci pentru unul ce a desluşit iţele politicii de la noi şi de aiurea, îndreptăţit să îndrume chiar destine, ce mare lucru sunt nişte amărâte de portative?
Articolul lui Traian Ungureanu se construieşte în jurul ideii că răposatul cântăreţ a fost un mare entertainer, dar nicidecum un artist. Totul porneşte de la afirmaţiile contestatarilor care spun că „Jackson nu a făcut muzică mare, nu a schimbat o iotă din limbajul muzical al epocii pe care a dominat-o comercial şi nu a fost, în cele din urmă, un adevărat artist.” “Toate aceste observaţii sînt corecte”, subliniază Traian Ungureanu, înainte de a ne vorbi despre importanţa lui Michael Jackson ca ilustraţie a declinului unui curent muzical în mijlocul căruia s-a aflat. La nivelul limbajului, într-adevăr, schimbările aduse de muzica celui supranumit Jacko sunt cvasi-inexistente. Meritul lui constă în capacitatea uimitoare de sinteză, prin care a adus împreună elemente ale sound-ului Motown (care pot fi auzite în perioada Jackson 5, apoi în colaborarea cu Stevie Wonder, dar şi presărate în alte momente ale carierei sale muzicale), influenţe soul (în stilul vocal şi în lirismul anumitor piese, cum ar fi “I Just Can’t Stop Loving You”), funk, rock şi electronice, pentru a le cita doar pe cele mai importante. Astfel, deşi nu e inovator în sine, stilul Michael Jackson devine unic şi inconfundabil, foarte personal deşi înglobează elemente ale unor tradiţii muzicale de până la el. Nu a inventat un nou limbaj, dar a cristalizat un stil care îi face pe reprezentanţii mai multor curente – inclusiv jazz – să se regăsească în diferite momente ale muzicii sale. Posteritatea lui e reprezentată de un patrimoniu de teme şi cântece care rămân muzicii americane şi universale pentru a fi ascultate şi exploatate alternativ. Nu aceeaşi e părerea autorului articolului: “Jackson nu are posteritate artistică, pentru că nu a adus o schimbare de limbaj muzical, în felul în care au făcut-o ceilalţi mega-eroi ai muzicii populare contemporane: The Beatles, Frank Sinatra, Elvis Presley, Bob Dylan (maestrul subestimat al tradiţiei recuperate în muzica modernă) sau Jimmy Hendrix (probabil cel mai influent muzician al epocii care se deschide la începutul anilor ’60).” La cele spuse mai sus nu avem de adăugat decât faptul că înşiruirea lui Traian Ungureanu suferă de eterogenitate. The Beatles şi Jimmy Hendrix au fost mari inovatori, în schimb Frank Sinatra este celebru tocmai prin modul excepţional de a-şi adapta vocea unor stiluri cât se poate de variate, cărora le-a dat strălucirea calităţilor sale native şi interpretative, fără a fi inventat însă nimic, ceea ce, desigur, nu-i diminuează din valoare. Dar plasarea în opoziţie cu Michael Jackson e cât se poate de arbitrară.
Cu paşi înceţi dar siguri intrăm în mijlocul studiului muzicologic. “Jackson a desăvîrşit un fel de a face spectacol pe pretexte muzicale degradate, după ce ultima rezistenţă a structurilor soul, blues şi rock a fost covîrşită de o pulsaţie fără valoare şi stil. Thriller, ultra-cumpărata capodoperă a lui Jackson e dominat de ritmul gol şi exhibiţia pură a dansatorului.” Din 1982 au trecut mulţi ani, iar Traian Radu Ungureanu pare a avea problem de memorie. Pe “Thriller” piesele dansante, cu accentul pus în special pe ritm sunt trei din nouă (“Wanna Be Startin’ Somethin’”, “Thriller” şi “Billie Jean”). În rest avem un duet cu Paul McCartney (da, da, chiar el, principalul artizan al schimbării de limbaj aduse de Beatles, atât de admiraţi de TRU), o îmbinare între un riff şi un solo de hard-rock cu elemente funk, pe care se aude chitara lui Eddie Van Halen, unul dintre maeştrii genului sau sensibila baladă “The Lady in My Life”. Este un album care îţi poate plăcea sau nu, însă reducerea lui la pulsaţie ritmică este semnul că unii au fost prea ocupaţi să se asculte vorbind pe ei înşişi ca să mai aplece urechea şi la muzica pe care o critică de la înălţimea unei autorităţi infailibile. Nu ca argumente în favoarea lui “Thriller”, ci ca informaţie pentru cei interesaţi să judece cu propriile urechi, trebuie menţionat că la album au lucrat, printre alţii, Quincy Jones, câţiva membri ai formaţiei Toto – unii dintre cei mai buni orchestratori din rock – şi Rod Temperton (care a compus piesa-titlu, “Baby Be Mine” şi “The Lady in My Life”, autor, printre altele, al unor cântece interpretate de Herbie Hancock, George Benson sau Aretha Franklin).
Am spus de multe ori că, dincolo de muzică, din arta lui Michael Jackson rămâne dansul. Putem vorbi despre amendamente, despre elemente kitsch sau acrobaţii, însă deasupra lor se ridică o mişcare şi o coregrafie încă insuficient studiate. Poate o privire analitică, aparţinând unor specialişti adevăraţi, va arunca lumină asupra paşilor artistului, va îndepărta eventuala zgură a spectaculosului lipsit de conţinut şi ne va înfăţişa, dezgolit de artificii, substratul valoros. Până atunci trebuie să ne mulţumim cu Traian Ungureanu. “Trimiterile la marea tradiţie a revistei americane nu duc nicăieri. Fred Astaire şi Gene Kelly au depăşit categoric funcţia limitată a performer-ului şi au dansat susţinuţi de un optimism încărcat de bun simţ şi imaginaţie artistică. Jackson a avut ceva din rapiditatea şi nimic din tonusul lor încăpător. Cu Jackson, cabaretul şi revista americană au decăzut într-un mecanicism rudimentar, accelerat nebuneşte de tehnicile video ale complexului MTV.” Tocmai cuvintele admirative ale sus-numitului Fred Astaire, citate în prima parte a acestui articol, ne scutesc de orice comentariu suplimentar. Pe autorul articolului ar trebui să-l pună un pic pe gânduri. Dacă are timp.
Iată însă că textul pe care îl avem în faţă evoluează spre o analiză sintetică a anilor ’80 în muzica pop. “Anii ’80, epoca de glorie a lui Jackson, sînt cei mai nefericiţi ani ai muzicii pop, un cimitir vast de tradiţii şi stiluri abandonate, deformate sau suprimate.” Cum nu mă pricep la muzica soul, le las altora sarcina de a desluşi adevărul sau falsitatea celor afirmate în acest domeniu de TRU. Dspre afirmaţia că “influenţa cea mai vizibilă asupra lui Jackson vine din începuturile muzicii disco: de la The Bee Gees, iniţiatorii ritmului de pulsaţie electro şi ai vocalismului în falsetto extrem” pot spune însă că este cel puţin hazardată. Stilul vocal al lui Michael Jackson este departe de a face exclusiv uz de falset, gama procedeelor folosite de ele fiind mult mai variată, pe măsură ce a evoluat de la glasul copilăriei către timbrul de tenor al maturităţii. Iar influenţele vin mai mult din direcţia celebrului sunet Motown, casă de discuri cu care de altfel a colaborat trupa Jackson 5, de la artişti cu puternice rădăcini soul, ca Stevie Wonder. “Epoca deschisă de Jacskon coincide, de fapt, cu o mişcare generală spre reducţionism muzical”, ne spune mai departe autorul nostru. Într-o anumită măsură are dreptate, anume dacă privim din perspectiva invaziei disco, a melodiilor facile şi a dispariţiei unor mari nume din decada anterioară, exemplul cel mai la îndemână fiind Led Zeppelin. Pe de altă parte, în rock se cristalizează tendinţe neoclasice (Yngwie Malmsteen), punk-ul, după momentul de revoltă împotriva muzicii ultra-conceptualizate a unor Pink Floyd, este integrat în noi structure ce dau naştere unor grupuri heavy-metal ce vor scrie istorie, iar unele trupe vechi se văd nevoite să se reinventeze. “Forţa rock-ului greu”, spune Traian Ungureanu, “se banalizează în varianta speed şi thrash.” De fapt, aceste două genuri, care cel mai adesea se întrepătrund şi se confundă, sunt influenţate în special de muzica progresivă a anilor ’70, căci, în ciuda riff-urilor destul de simple, structurile sunt mai complexe decât în rock-ul classic, iar solo-urile devin probe de virtuozitate. Apar uneori şi elemente de atonalism, străine majorităţii trupelor anterioare. “Blues-ul electric în forţă rămîne o ocupaţie izolată, simplificată nepermis sau deturnată spre punk şi funk, a la Black Crowes, respectiv Red Hot Chilli Peppers.” Stilul aici menţionat a dat încă de la începutul anilor ’70 naştere unui nou curent, heavy-metal, având ca prim exponent trupa Black Sabbath. În muzica britanicilor, influenţele blues-ului electric şi ale rock-ului progresiv sunt duse la extrem prin folosirea aşa numitelor power chords, acorduri de cvintă şi octavă din îmbinarea cărora se naşte elementul generator al noii muzici, riff-ul. Piesele sunt construite pe motive de o simplitate elementară, însă structurile sunt dezvoltate, narative, preluate din rock-ul progresiv al unor King Crimson. În anii mult-huliţi, Black Sabbath scot pe piaţă unele dintre cele mai bune albume ale lor, pe lângă riff-urile lui Iommi apărând vocea dramatică a lui Ronnie James Dio. În acelaşi timp, în ciuda tentei comerciale date mai ales de aspectul exterior, hard-blues-ul scrie pagini memorabile prin Whitesnake. Autorul articolului nu este impresionat şi continuă: „Forţa rudimentară a comercialsmului pune capăt unei strălucite şi nefericite tentative de aducere a muzicii pop la rigoare şi intelect (curentul „progressive” ia sfîrşit la începutul anilor 80 şi lasă în urmă fie carcasele dinozauriene ale unor Yes, Genesis, E,L & P, fie rezistenţa minoritară a unor King Crimson, Robert Fripp sau David Sylvian).” Anii ’80 au dat muzicii progresive unul dintre cele mai importante nume noi, Queensryche, pe care TRU pare să-l ignore. Inutil, în acest context, să vorbim despre apariţia unor chitarişti virtuozi, care îmbină experienţa neoclasică (Yngwie Malmsteen) cu cele mai îndrăzneţe experimente (Joe Satriani, Steve Vai).
Orice argumente am aduce, jurnalistul nostru stă ferm pe poziţii: “După Jackson nu rămîne nimic. Muzical, lumea infantilă dansată de Jackson e inexistentă.” Iar atunci când un muzician ca Miles Davis intuieşte valoare într-o temă a răposatului, trebuie imediat desfiinţat şi el, ca fiind “tocmai omul care a părut că deschide o nouă epocă de expresie muzicală, doar spre a împinge muzica de jazz într-o fundătură de pretenţii pseudo-intelectuale şi banalitate funk.”
După atâta erudiţie muzicologică, susţinută de o privire pătrunzătoare în lumile soul, rock, jazz şi funk, una dintre ultimele fraze ale articolului aproape că scapă vederii. “Talentul lui Jackson nu şi-a găsit epoca, pentru că epoca noastră, hipnotizată de binefacerile comodităţii şi ignoranţei, a exclus din artă sinceritatea şi vocaţia.” Iată o cugetare de la care, deşi nu sunt întru totul de acord cu ea, ar putea porni un dialog fertil. Dar acesta e sufocat de sentinţele de mai sus. Dorinţa de a epata, un dispreţ profund dar lipsit de discernământ faţă de o civilizaţie pe care altfel nu se sfieşte să o laude, pseudo-elitism? Ce se ascunde în spatele beţiei de cuvinte? Fără îndoială, Traian Ungureanu a căzut aici pradă propriului său talent de a mânui frazele. Şi astfel, substanţa a dispărut în spatele unui exerciţiu de exhibiţionism gazetăresc. În fond, lucrurile pot fi judecate şi altfel. Ceea ce a scris jurnalistul nostru este, în mare parte, formă fără fond. Este acelaşi jurnalist care, apărător necondiţionat al lui Traian Băsescu, a afirmat că se va arunca de pe bloc dacă PDL se va alia cu PSD. Alianţa s-a făcut, iar tizul preşedintelui s-a aruncat direct pe listele pentru Parlamentul European şi ocupă acum un loc călduţ la Bruxelles. Cine nu are păcat să arunce primul piatra. Vă invit să nu-l judecăm prea aspru pe Traian Ungureanu. Nimeni nu ştie de ce s-a mânjit, transformând sintagma “jurnalist dependent de propriile opinii” într-un balon de săpun demagogic. Dar aşteptam de la el un pic de decenţă, de smerenie. În loc de aceasta, el tună şi fulgeră ca înainte, ca şi cum autoritatea sa morală ar fi intactă. Iar bătutul cu pumnul în piept atunci când ar trebui să-ţi pui cenuşă în cap ajunge, în cele din urmă, să tulbure şi judecata profesională.
Iată-ne deci întorşi de unde am plecat: la lipsa alternativei şi la starea românului care şi-a ridicat pentru o clipă privirea şi, văzând în jur doar impostură, s-a cufundat repede la loc în Libertatea, Click sau Cancan. Articolul meu nu este despre Michael Jackson, dar nici despre Mihail Neamţu sau Traian Ungureanu. Este despre noi înşine şi despre neputinţa de a rodi ceva mai bun. Mai există şi oameni care scriu cu har şi consecvenţă. Radu Paraschivescu, Dan C. Mihăilescu, Răzvan Codrescu sau mai tânărul Claudiu Târziu. Oameni cu căderile lor, dar care se străduiesc să rămână verticali. Dar sunt puţini, pentru că puţini la minte şi la suflet suntem noi, cei care facem umbră pământului acestuia binecuvântat. Iar ziua în care toată ţara să încapă între coperţile ziarului Libertatea nu pare a fi departe. Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne facă vrednici de ceva mai bun. Până atunci rămânem cu autentice gunoaie ale presei şi cu false pretenţii intelectuale, cu conducătorii şi jurnaliştii pe care-i merităm. Nu-i judecaţi pe cei pe care i-am amintit în paginile acestea. Ignoraţi-i doar uneori. Sau priviţi-i ca şi cum aţi privi o oglindă. Dacă ei sunt cei mai buni, cum or fi ceilalţi. Cum eşti tu, cititorule, şi cum sunt eu?
(Cele două articole: Mihail Neamţu - http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/06/30/declin-occidental-si-moartea-unui-idol/
Traian Ungureanu - http://traianungureanu-tru.blogspot.com/2009/06/micahel-jackson-when-musics-over.html#comments)
Subscribe to:
Posts (Atom)