De i se va cere o definiţie
simplă, criticul sau cititorul de rând se va găsi în faţa unei dificultăţi
insurmontabile. Căci ce este Cartea şoaptelor ? Ficţiune sau carte de amintiri – ale
autorului despre sine, dar mai ales despre amintirile altora –, istorie
romanţată, proză sau poezie? Pentru a folosi, de dragul convenţiei, o categorie
cât de cât mulţumitoare, vom profita de evoluţiile formelor din ultimul veac şi
vom spune că avem în faţă un roman modern, alcătuit ca un puzzle, în care
cuvintele altora se contopesc cu cele ale unui autor care, după propriile
spuse, nu este decât cel prin care o carte scrisă de cuvintele şi vieţile
altora ia formă materială, se întrupează. Putem vorbi despre un soi de
intertextualitate, doar că referirile sunt la poveşti rostite prin viu grai.
Iar pentru a ne călăuzi înţelegerea, scriitorul ne spune că „deşi vorbeşte cel mai adesea despre trecut,
nu este o carte de istorie, căci în cărţile de istorie se vorbeşte mai ales
despre învingători; e mai degrabă o culegere de psalmi, căci vorbeşte îndeosebi
despre cei învinşi”. Şi cum psalmul era, la bază, un cânt, vom observa şi
în Cartea şoaptelor o anumită tehnică
muzicală, în care expoziţiile lungi se îmbină cu teme reluate la intervale
regulate, pentru ca apoi, prin prelucrare intensă, să pară că dispar pentru a
reveni în altă formă, dar identificabile, modulate, augmentate sau diminuate,
în funcţie de necesităţile expresive. La început sare în ochi tema sângelui. Despre
bunicul matern, Setrak Melichian, autorul spune că era chiar un „filosof al sângelui”. „Sângele e mai nesupus decât carnea. Biruinţa
nu e puterea de a vărsa sângele altora – asta e, mai degrabă, nepăsare sau ură
–, ci puterea de a-ţi vărsa propriul sânge.” Şi, în fond, toată Cartea şoaptelor e o epopee a sângelui,
sânge aprins, sânge vărsat, sângele timpului, sângele neamului, ca un strigăt
de viaţă izvorât dintr-o tânguire de moarte.
Povestirea – sau mai bine
zis povestirile – încep din miezul amintirilor despre o perioadă senină,
copilăria întrebătoare, care deschide ochii spre viaţă cu o inocenţă care o
ajută să nu perceapă încă nimic din calvarul în care trăiau România, oraşul
Focşani şi comunitatea armenească de acolo în anul 1958, când Varujan Vosganian
a văzut lumina zilei. Mirosul e la Vosganian simţul prin care se declanşează
anamneza evocată în context literar de Proust. „Dintre toate simţurile, mirosul este cel mai încărcat de memorie. E
destul să deschizi o uşă prin care pătrunde un iz familiar şi toate
întâmplările legate de senzaţia aceea îţi revin în minte. O viaţă întreagă ar
putea fi descrisă prin aromele ei. Tot aşa ar putea fi povestită şi copilăria
mea.” Iar rolul madlenei este jucat de aluatul cald din castronul bunicii,
de fructe, de cărţi şi de aroma cafelei, al cărei minunat ritual ne apare ca o
stampă din vremuri îndepărtate, pus în opoziţie cu stilul nostru de a da pe gât
în căni fără personalitate această băutură purtătoare de poveşti şi mister. Din
copilăria evocată de mirosuri, autorul ne cufundă într-o călătorie în trecutul
îndepărtat şi totuşi îngemănat cu prezentul, pentru că timpul nu este aici un
flux ireversibil, ci materia maleabilă din care se ţes identităţi şi vise. Iar
pasiunea bunicului patern, Garabet, pentru fotografie, e tot un mod de a păcăli
trecerea ireversibilă a anilor. „Farmecul
este să te-aşezi de-a curmezişul faţă de trecerea timpului. Pe vremea când nu
se inventaseră fotografiile color, era o năstruşnicie să le colorezi. Acum,
când poţi să le scoţi gata colorate, e mai plăcut să descoperi, în spatele
culorilor, tonurile de alb şi de negru.”
O bună parte a Cărţii şoaptelor pare o colecţie de
proverbe, vorbe înţelepte şi tradiţii care nu sunt explicate – căci, „numai ce e ascuns merită cu adevărat să se
vadă” – ci trăite. Unul dintre cele mai fascinante episoade este cel în
care bunicul Garabet cântă la vioară şi apoi din gură în biserică, astfel încât
cântecul să intre în tencuiala proaspătă. Anumite pasaje, ca cel în care este
descris un rit funebru, pot avea chiar interes etnografic, dar, ca şi cel istoric
stricto sensu, acesta rămâne secundar. Cartea
şoaptelor pune cititorul în faţa unor personaje vii şi a unor istorii
fragmentate, aparent fără altă legătură decât filonul armenesc. „Fiecare neam se defineşte prin ceva ce nu
vine nici de la nume, nici de la locuri, nici de la morţi şi nici de la cetăţi,
ci e numai al lui, iar armenii pot fi înţeleşi cel mai bine prin ochii lor,
mari, alungiţi, cu gene întoarse, cu sprâncene groase, umbriţi şi melancolici,
chiar şi atunci, rareori, când sunt deschişi la culoare.” Pe măsură însă ce
poveştile despărţite se întâlnesc, se întreţes şi se despart, atmosferei
melancolice şi chiar uşor idilice a primelor pagini îi ia locul un sentiment
acut de suferinţă şi durere, dublat din când în când de o revoltă surdă, ca aceea
a lui Misak Torlakian în faţa unei lumi gata să renunţe la memoria celor morţi.
Încet-încet ni se dezvăluie sub formele sale cele mai crude calvarul cumplit al
poporului armean, genocidul la care a fost supus de Imperiul Otoman din 1895
până în 1922, cu un punct culminant în 1915. Miile de oameni mânaţi în pustiu,
omorâţi şi lăsaţi să moară de foame, de sete, de epidemii sau de mâna
tâlharilor pe care paznicii turci nu făceau nimic să-i oprească, înalţă din
paginile cărţii un plâns fără lacrimi, ca un ison ieşit din mai multe glasuri
şi îndreptat către un cer în care nu se vede niciun nor care să-i acopere, ca
odinioară pe fiii lui Israel. Pentru că armenii nu sunt izgoniţi dintr-un Egipt
duşmănos, ci din propriile lor case. Fiecare familie are cel puţin un mort, iar
cei mai mulţi dintre bătrânii copilăriei autorului au trăit ei înşişi, copii
fiind, măcar un aspect al prigoanei. Unii şi-au văzut părinţii şi fraţii
murind, alţii îi aşteaptă încă în zadar.
România i-a primit bine pe
aceşti pribegi, care s-au apucat aici de diverse îndeletniciri dintre care
negoţul e la loc de cinste. Dar nu au apucat să se bucure prea mult de
ospitalitatea băştinaşilor, că a venit, peste ei şi peste noi, tăvălugul
bolşevic. Din perspectiva acestei suferinţe, Cartea şoaptelor se citeşte cu un nod de lacrimi în gât. Cu toate
acestea, umorul nu lipseşte, chiar când este, atât de românesc şi armenesc
deopotrivă, haz de necaz.
„-Mie, când o fi să mor, zise tânjitor Măgârdici, să chemaţi un
american să-mi tragă clopotele. Măcar atuncea să ştiu c-au venit...
Aşa s-a şi întâmplat, până la urmă. Nu
au venit americanii la el, s-a dus el la americani, a emigrat cu toată familia
prin anii ’70, nu i-a priit, a murit repede şi, de la cel care trăgea clopotele,
până la funie, spijă şi hamburgherii de parastas, totul s-a dovedit cât se
poate de american.”
Nu ne ajung timpul şi locul
să vorbim despre toţi necunoscuţii care ne devin familiari în timp ce dăm
paginile Cărţii şoaptelor. Despre
poetul naţional al armenilor, Daniel Varujan, ucis în persecuţii, despre
uimitoarea epopee răzbunătoare a lui Misak Torlakian, un aparent intrus în
carte şi în viaţă, care însă reînnoadă multe fire risipite, despre generalul
Dro şi Legiunea armenească, despre
testamentului lui Hartin Fringhian – care lasă în urmă un fond asemănător cu
cel risipit al moştenirii Gojdu – şi despre nenumăraţii eroi ai unei cărţi şi
ai unei epoci, poposiţi, cei mai mulţi dintre ei, pe pământul românesc în care
s-a născut Varujan Vosganian. Tehnica prin care toate acestea sunt descrise
este descumpănitoare – în sensul bun al cuvântului – plină de prospeţime şi nu
lipsită de efecte ludice. Datele exacte se îmbină cu incursiuni în oniric, lungile
pagini descriptive sunt întrerupte de dialoguri pline de viaţă sau de fragmente
poetice, chipuri doar schiţate într-o primă fază din linii şi reflexii devin
portrete ce rămân întipărite în minte, iar personajul autorului-copil apare
doar din când în când, ca un spiriduş ce aruncă stropi de lumină în odăile întunecate
ale trecutului şi prezentului.
Începutul capitolului 4 este o
rupere aproape brutală de ritm şi atmosferă ce ne introduce într-o analiză
sintetică şi exhaustivă în acelaşi timp, de mare forţă expresivă, a anului
1958. Şi de aici se face şi legătura cu cei care i-au primit pe armenii
rătăcitori, cu românii supuşi în vremea naşterii autorului aceloraşi urgii. Iar
această legătură creşte, cum altfel, prin suferinţă. Aşa se face că martirii
colectivizării din Vadu Roşca şi din împrejurimi, între ai căror călăi se
numără şi pe atunci tânărul şi zelosul Nicolae Ceauşescu, ajung să fie pomeniţi
alături de morţii armeni din toate vremurile. Aflăm, dacă nu ştiam deja, că „în 1958, România a rămas singura ţară unde
rezistenţa anticomunistă continua încă. Ea avea să mai continue până în 1962,
ultimul erou al rezistenţei fiind un ţăran, pe numele lui Ion Banda, ucis de
trupele Securităţii în Munţii Banatului”. Şi în acele vremuri, în care „numele e primul cusur al omului, îl face să
se deosebească de ceilalţi”, iar „puşcăria
(politică – n. n.) nu vine şi trece,
e ca o umezeală care, odată ce te-a pătruns, îţi intră în oase, o porţi pe
dinăuntru”, români şi armeni îndură împreună, devenind, odată cu suferinţa,
conştienţi că „răul cel mai bun nu există
şi alegerea între două rele nu îţi lasă, de fapt, nicio şansă”.
Scena-cheie a romanului –
căci ne-am înţeles să spunem, deşi un pic impropriu, că avem în faţă un roman –
este finalul capitolului 11, în care viii şi morţii deopotrivă vin în faţa unei
cutii destinate iniţial rudelor deportate în Siberia, şi fiecare pune acolo...
un răspuns la întrebarea „Ce-i de făcut?”, repetată obsesiv. Iar răspunsul este
însăşi viaţa fiecăruia dintre personaje, cea care ne face cunoscută taina lor,
adâncind-o în acelaşi timp. Aici se strânge, transformând cutia în chivot, tot
ce au făcut sau nu au făcut oamenii unor vremuri care nu au ştiut să fie blânde
cu ei. Şi cum răspunsul este totdeauna „dincolo”, „odată chivotul îngropat, se dovedi că răspunsurile mor ca şi oamenii, lăsând
loc vieţii să poată merge înainte”. Scena are caracter alegoric, reunind
concluziv toate piesele mozaicului în care străzile din Focşani se umplu de
parfumul oriental al mirodeniilor, amintind parcă de Ismail Kadare. Şi, ca un
epilog, arcul peste timp se încheie avându-l în centru pe cel care se distinge
ca personaj central al cărţii, Garabet Vosganian, cel care a strâns în sine,
din destăinuiri, vorbe spuse la cafea, sfaturi şi tăceri, tot tezaurul unei
memorii pe care o transmite mai departe nu prin cuvintele rostite în limbi
amestecate, ci prin ochii în care se oglindeşte sufletul armenesc. Am spus mai
sus că, pentru personajele şi autorul acestei cărţi, timpul nu merge într-o
singură direcţie. Memoria este cea care îl învinge, ghidându-l spre un sens
care ne rămâne ascuns, dar în care suntem cu toţii contemporani. „Nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că în
Cartea şoaptelor se vorbeşte de bătrânii copilăriei mele. Garabet Vosganian,
unul dintre eroii acestei cărţi nu este, în ciuda vârstei sale, un om bătrân.
Pe măsură ce eu am crescut, bunicii au început să întinerească. Acum, bunica e
o adolescentă frumoasă, cu degetele lipicioase de la zeama strugurilor şi cu
ochii pierduţi în apusul oferit de malul asiatic al Bosforului, iar bunicul
este tânărul care traversează călare Dunărea îngheţată, venind de la Silistra,
pentru a o cere pe bunica în căsătorie, cu mama ei Heghine şi sora Armenuhi,
cea din urmă lipsind încă din lista părintelui Ignadios, strâmtorate în căsuţa
lor de la Galaţi unde, pe lângă lipsa strugurilor şi alunelor prăjite de acasă,
mai era deosebit şi faptul că peste ape, ale fluviului şi nu ale mării, soarele
nu cobora, ci se ridica.
Iar câteva rânduri mai încolo, bunicul meu
Garabet va fi doar un copil. Astfel, pe măsură ce paginile acestei cărţi se
scriu, se răsfoiesc, iar eu înaintez în vârstă, bunicii mei întineresc, iar eu
voi fi bătrân şi îi voi legăna, ne vom naşte şi vom muri împreună.”
Cartea şoaptelor este din mai multe puncte de vedere un hibrid. Un
armean povesteşte trăirile şi amintirile unor armeni într-o carte care, prin
limba în care este scrisă, devine patrimoniu al literaturii române. Legătura
creată astfel odinioară, când grupurile derutate de armeni coborau de pe
vapoare la Constanţa pentru a se împrăştia care încotro, capătă caracter
organic. Căci bunicul Garabet l-a învăţat odinioară pe nepotul său că „singurul lucru pe care oamenii îl au în
comun sunt poveştile. Când spui că doi oameni sunt din acelaşi neam, înseamnă
că au ascultat aceleaşi poveşti”. România a fost pentru armeni un loc
primitor, iar astăzi i se dăruieşte în schimb o parte din poveştile lor. Este
poate pentru că limba română s-a dovedit la rândul ei primitoare a acestor
poveşti, căci cele două neamuri ştiu deopotrivă să cânte şoptit despre suferinţă,
speranţă şi înviere.
NB: M-am bucurat să-l găsesc în paginile cărţii, între armenii din
Focşani, pe „Anton Grigoriu, cel bun la
toate”, despre care tata spune că e rudă cu noi şi să aflu despre o
credinţă populară despre jertfa Mântuitorului: „Copacii poartă semnul crucii unde ramurile se întretaie. Păsările,
când îşi întind aripile şi zboară, fac semnul crucii pe cer. Dintre toate câte
sunt, numai omul nu are semnul acesta pe trup. De aceea S-a răstignit pentru
noi Domnul nostru Iisus Hristos.”
