Victimă a comunismului condamnată din nou

Abuzurile comunismului sunt perpetuate de actualii conducători ai ţării. Astfel, consiliul local al oraşului Târgu Ocna se va întruni joi, 30 aprilie, ora 15, pentru a-i retrage lui Valeriu Gafencu titlul de cetăţean de onoare. Cel supranumit „sfântul închisorilor”, splendid exemplu de demnitate şi dăruire creştină, care, printre altele, a renunţat la streptomicina care îi putea prelungi viaţa şi i-a dăruit-o altui deţinut, Valeriu Gafencu continuă să fie persecutat în anul 2013. Un martir al temniţelor comuniste nu este socotit demn să fie cetăţean de onoare al oraşului unde a murit. Cei care îl condamnă din nou se dovedesc prin aceasta urmaşii direcţi pe linie ideologică ai regimului instalat în România cu tancurile sovietice, regim care a distrus elita morală, politică şi intelectuală a acestui neam.

Ray Manzarek

Pe 20 mai a murit unul dintre muzicienii emblematici ai anilor ’60 ai secolului trecut: Raymond Daniel „Ray” Manzarek. În galeria de figuri clasice ale vârstei de aur a rock-ului, Manzarek a stat mereu, ca şi ceilalţi colegi de trupă, în umbra carismaticului Jim Morrison. Însă dacă Morrison a fost sufletul The Doors, Ray Manzarek a fost fără îndoială creierul.

La jumătatea anilor ’60 Ray Manzarek era unul dintre tipicii artişti în devenire din Los Angeles, implicat din plin în tot ce presupunea mişcarea culturală ce se năştea în acele zile. Student la Universitatea de Film, Manzarek se ocupa şi cu muzica şi cu meditaţia transcendentală, la cursurile uneia dintre şcolile create de Maharishi Mahesh Yogi. Aici i-a întâlnit pe John Densmore şi Robby Krieger, însă momentul de cotitură din viaţa şi cariera lui a fost reprezentat de discuţia cu un coleg de la universitatea de film. James Douglas Morrison i-a vorbit despre viziunea lui muzicală şi poetică şi i-a cântat o melodie. Aşa a apărut trupa care avea să le schimbe vieţile. Şi pe ale unora dintre noi.

Despre The Doors se vorbeşte mult mai ales în legătură cu excesele lui Morrison, însă din punct de vedere muzical, grupul este unul dintre cele mai subapreciate din istoria muzicii secolului trecut. În plină epocă „peace and love”, dominată de mesaje de un optimism debordant şi o spiritualitate incertă, grupul american aduce o viziune poetică şi muzicală care pune în evidenţă şi latura întunecată a naturii umane, cu incursiuni în oniric influenţate de Nietzsche, Freud, William Blake şi Aldous Huxley, de poeţii simbolişti francezi şi de drogurile psihedelice. Jim Morrison nu era omul niciunei dogme, deci meditaţia transcendentală nu devine o componentă importantă în The Doors. Poet original şi extravagant, Morrison dă naştere unei idei artistice pentru exprimarea căreia e nevoie de o ştiinţă muzicală pe care solistul vocal nu o avea. Şi aici intră în scenă Ray Manzarek. Deşi există şi un album de blues semnat The Doors („LA Woman”), muzica trupei se sprijină din plin pe educaţia muzicală clasică europeană îmbogăţită de jazz a lui Manzarek şi a celorlalţi doi instrumentişti. Cum în concert şi pe primul album trupa nu are basist, Manzarek îşi dezvoltă un stil polifonic, cu basul armonic cântat foarte pregnant cu mâna stângă. Pe scheletul melodiilor lui Morrison, Manzarek construieşte edificii pe baza armoniilor clasice alternând cu un minimalism jazz-istic, fiind, printre altele, un maestru al armoniilor de septimă de dominantă, ca pe „Yes, the River Knows”, ce dau muzicii un sentiment plutitor, mereu deschis către noi cadenţe. Toate acestea se potrivesc foarte bine şi incursiunilor psihedelice ale muzicii, însă The Doors nu se limitează niciodată la atât, ci aduc în cântecele lor inclusiv influenţe ale muzicii de cabaret din Europa – de la „Strange Days” până la „The Soft Parade”, acesta din urmă unul dintre albumele cele mai puţin apreciate ale trupei, deşi bogăţia lui muzicală e incontestabilă.

Prin abordarea originală – la nivelul muzicii şi al versurilor – care îi deosebeşte pe aceşti muzicieni de colegii lor de generaţie, cu care au totuşi foarte multe lucruri în comun, The Doors devine un grup-precursor pentru unele dintre cele mai diverse ramuri ale rock-ului: art rock prin rafinament, dark rock prin tensiunea versurilor subliniată de armonii şi de secţia ritmică, punk prin abordarea directă şi agresivă. După plecare din trupă a lui Jim Morrison mai apar două albume The Doors, care merg dinspre un rock psihedelic cu momente clasice spre jazz şi care dovedesc pe de o parte forţa creativă inepuizabilă a lui Manzarek şi pe de alta contribuţia esenţială a lui Morrison la stilul muzical înfăţişat de The Doors de-a lungul albumelor cu el la voce.

Manzarek şi-a continuat activitatea şi după anii ’70, a prelucrat Carmina Burana în stil propriu – o consecinţă logică a unei tendinţe audibile pe „The Severed Garden”, acea adaptare pe versurile lui Morrison a cunoscutului Adagio în sol minor atribuit lui Albinoni – a cântat jazz, punk, rock clasic şi piese The Doors şi a scris două cărţi. Supărat pe felul în care Oliver Stone a descris viaţa lui Morrison în filmul „The Doors” (care bateristului John Densmore i-a plăcut), se spune că Manzarek ar fi dorit să facă el însuşi un film despre acea perioadă. Aflat în conflict cu Densmore din cauza viziunii diferite legate de exploatarea comercială a muzicii The Doors, Ray Manzarek a spus recent că versurile lui Morrison sunt prea frumoase pentru a nu fi cântate şi că supravieţuitorii din The Doors ar trebui să facă acest lucru cât mai sunt în viaţă. Însă pe 20 mai Ray Manzarek a trecut la rândul său pragul către „partea cealaltă”, în vârstă de 74 de ani, într-un spital din Rosenheim, Germania.

În căutare de spectacol şi de strălucire, media nu reţin în prim-plan decât viaţa tumultuoasă a lui Jim Morrison. Dar o privire asupra artei The Doors scoate la iveală, încetul cu încetul, adevărata esenţă a acestui grup, în care pe lângă chitara lui Robby Krieger şi bateria lui John Densmore definitorii rămân poezia stranie şi minunată a lui James Douglas Morrison şi ştiinţa muzicală a discretului Raymond Daniel Manzarek. Dumnezeu să-l ierte.

Gânduri pentru Săptămâna Mare

http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/cuvinte-saptamana-mare-1_517e0515053c7dd83f584866/index.html

Cu bicicleta prin Bucureşti - sport extrem sau normalitate?

                                                un articol de Diana Grigoriu

Pedalez, deci exist… în trafic

 Vroiam demult să scriu aceste rânduri, dar, cum am tot amânat momentul, acesta s-a ivit săptămâna trecută când am scos, după mai bine de patru luni, bicicleta de la iernat. Deşi sunt mulţi ani de când ştiu să folosesc cele două roţi fără să-mi rup genunchii la fiecare două zile, anul trecut a fost primul când am mers pe biclă în alt scop decât cel recreativ sau sportiv: drumul zilnic la muncă şi înapoi. Mă mai plimbasem prin Bucureşti, aşa că ştiam care-i traficul şi îmi depăşisem deja teama de maşini, însă n-aş putea numi acest drum mai bine decât cu sintagma: o aventură nouă în fiecare zi.
Prima lună, după care am vrut să renunţ, a fost cea mai grea – în sensul că-mi făceam atât de mulţi nervi încât mi-am zis că ori mă calmez, ori revin la metrou. Ce sens are să-ţi pui muşchii în mişcare dacă te toci psihic? Ambiţie sau nu, m-am calmat şi am continuat, mai ales că mi-am dat seama că nu-i nimic personal: densitatea de imbecili este atât de mare încât, inevitabil, trebuie să-mi iasă şi mie în faţă măcar o duzină. M-am mai relaxat şi am încercat să privesc totul ca pe un joc serios: şi strecurarea pe lângă maşini la semafoare evitând oglinzile celor parcaţi (până şi la janghina pe care am dat-o la remat oglinzile se strângeau, dar na, e complicat), şi slalomul printre canale şi gropi, şi ferirea de câinii de pe Eminescu (aţi observat că dacă nu pedalaţi când treceţi pe lângă ei sunt mai puţin agresivi?), şi orbecăitul noaptea pe Dacia (doar e în centru, de ce-ar fi luminată!), şi anticiparea viitoarei direcţii de mers a maşinilor din faţa mea (că doar semnalizarea e opţională), şi toate cele aferente. M-am obişnuit şi, sincer, când vremea rea mi-a pus Trek-ul pe butuci mi-a părut tare rău, aşa cum abia am aşteptat să-l scot iar la şosea.
Spun şosea pentru că nu merg pe trotuar, pe acele surogate de benzi de bicicletă – cu o excepţie: banda lungă de la Unirii la Muncii, pe unde am avut treabă de vreo două ori. Motivele sunt evidente pentru alţi biciclişti, dar le voi enumera de amorul artei: asfaltul e plin de gropi, bordurile de multe ori nu sunt coborâte, pe mijlocul lor apar ca prin minune diverse obstacole (maşini parcate, copaci, chioşcuri, etc.), pietonii le folosesc fără (propria) grijă (iar uneori au dreptate, pentru că au fost trasate chiar şi acolo unde trotuarul e foarte îngust). Aşa că merg pe carosabil şi încerc să evit marile bulevarde, optând pentru străduţe care traversează centrul mai degrabă decât pentru drumul cel mai scurt, pe Ştefan cel Mare şi Pasajul Basarab – care, deşi e nou-nouţ, n-a fost prevăzut cu benzi pentru bicicletă, asta ca dovadă de cât le pasă autorităţilor de această categorie din trafic.
Accidente? Da, au fost două, ambele din vina şoferilor – neatenţie plus neacordare de prioritate. La primul am avut noroc cu faptul că tocmai pornisem de la semafor şi aveam de urcat – panta de lângă Palatul Regal, care dă în Victoriei; deci viteza mea era mică şi am putut verifica eficienţa frânelor hidraulice atunci când un cretin care venea din sens opus s-a gândit să facă stânga spre parcarea de la Sala Palatului. Nu s-a uitat, nu s-a asigurat, mi-a tăiat calea în scurt şi, cu toată frâna mea, am intrat în roata lui din spate de i-am desprins capacul; omul a mers mai departe, nu ştiu dacă n-a văzut sau i-a fost teamă că sun la poliţie, întrucât era caz de ridicat permisul. S-a lăsat cu un disc strâmb şi o sperietură zdravănă, plus ulterioara mustrare de conştiinţă că n-am chemat organele legii. Al doilea, deşi mult mai static, s-a lăsat cu nişte vânătăi şi multe înjurături la adresa idiotului care, în timp ce treceam pe lângă el la coada semaforului din intersecţia Viitorului cu Eminescu, s-a hotărât brusc că are treabă într-o curte şi a tras de volan dreapta, fără asigurare sau semnal; probabil că era prea absorbit în conversaţia telefonică. Dar, mai rău decât aceste două incidente, cel care m-a făcut să ajung la serviciu tremurând de nervi a fost când un mitocan burtos de Ilfov, ofticat de faptul că-l depăşeam în timp ce aştepta la semaforul de la Hotel Dorobanţi, a deschis portiera să-mi blocheze calea şi a început să mă înjure că îi zgârii maşina – asta de faţă cu fi-su de vreo şapte ani; m-am gândit să scot U-ul de oţel cu care-mi leg bicla la muncă şi să-l pocnesc, dar mi-am dat seama că n-are sens să mă cobor la nivelul lui. Tot ce-am putut face a fost ca, după ce am reuşit să mă strecor, să¬-i strig că dacă nu e în stare să conducă în Bucureşti să rămână la el la ţară; abia la serviciu m-a înseninat un coleg care mi-a zis: îţi dai seama ce viaţă are omul ăla dacă reacţionează aşa de câte ori îl depăşeşte un biciclist?
Altfel, mi-am verificat teoria cum că omul nu se schimbă şi se comportă cu acelaşi grad de mitocănie în trafic indiferent de mijloacele de care dispune, doar consecinţele diferă: patru roţi, două roţi cu motor, două roţi fără motor, două picioare. Un pieton care ţâşneşte dintre maşinile parcate fără să arunce o privire va fi la fel de neatent şi la volanul unei maşini, iar un biciclist care merge pe interzis o va lua pe linia de tramvai cu maşina pentru a nu sta la coadă lungă de la semafor. Despre şoferi, nu am ce analogii să fac, doar vin cu constatarea că cei mai „răi” sunt taximetriştii, RATB-iştii şi posesorii de maşini de teren ilfoveni (în ce ordine vreţi), iar cei mai de treabă, paradoxal, sunt cei care conduc maşini de marfă, dubiţe, camionete. Motocicliştii sunt, cei mai mulţi, în regulă, însă cei de pe scutere sunt pericol public – probabil din cauza frustrării că nu şi-au permis o motocicletă. Pietoni sinucigaşi avem cu duiumul, din fericire până acum am reuşit să nu le fac vreo bucurie, deşi pe vreo doi i-am evitat la limită. Nu e ca şi cum i-ar lovi o maşină, dar nu-i plăcut nici să stai cu mâna sau piciorul în ghips. Evident, acestea sunt nişte generalizări bazate pe propriile observaţii, iar excepţiile – oamenii care se conformează codului rutier şi îi respectă pe ceilalţi – sunt eclipsate de cazurile frapante.
Cât despre biciclişti, „fraţii” mei – vai, câte am de spus! Sunt o grămadă cei care: trec pe roşu, nu cedează trecerea, nu semnalizează, nu poartă lumini de spate pe întuneric, nu opresc la trecerile de pietoni, schimbă banda fără asigurare, conduc pe contrasens sau interzis şi câte şi mai câte. Deci, da domnilor şoferi, aveţi dreptate când spuneţi că bicicliştii sunt o pacoste şi nişte cretini sinucigaşi, aşa cum şi eu îi cataloghez pe mulţi şoferi în mod analog. De asta şi strig deseori după vreun dobitoc ce nu respectă culoarea semaforului – pentru că ştiu că şi eu, deşi încerc să merg exemplar, sunt băgată în aceeaşi oală.
Deci, colegi de pedalat, gândiţi-vă că nu aveţi dreptul să cereţi să fiţi respectaţi în trafic atâta timp cât voi înşivă nu respectaţi regulile de circulaţie. Altfel, mă bucur să văd tot mai mulţi oameni folosind ţoacla pentru deplasatul zilnic, chiar cu riscul de a rămâne fără ea – în Sema Parc, în raza camerelor de filmat (că aşa am văzut pe YouTube), s-a furat un Trek fără ca cei însărcinaţi cu monitorizarea să facă ceva; iar acesta e numai un exemplu. Mulţi şoferi sunt deja conştienţi de prezenţa noastră pe şosea şi, de bine de rău, au început să ne bage în seamă (lăsat spaţiu pe dreapta, strâns oglinzi, mai rar claxoane aiurea, unul chiar m-a întrebat dacă am nevoie de pompă când făceam o pană), aşa că trebuie să le demonstrăm că merităm. Iar când se strâng prea mulţi nervi sau e vremea rea (când şoferii sunt oricum mai irascibili şi neatenţi), amintiţi-vă avantajul metroului faţă de bicicletă: acolo poţi citi.
La final, un mesaj pentru toţi participanţii la trafic: dacă vedeţi o nebună pe al cărei rucsac e prinsă o pânză cu „Semnalizaţi! Nu citesc gânduri.”, o puteţi înjura pe acest blog. (adică pe: https://morbidangeldyana.wordpress.com/ )

O nouă lansare

Mâine, joi, 11 aprilie, Alexandru Rădescu şi cu mine ne lansăm încă odată cartea, "Jurnal athonit. Pagini de ucenicie". De data aceasta ne face cinstea să fie alături de noi părintele Constantin Coman, profesorul de la care am învăţat atâtea în anii de studii teologice.
Lansarea va avea loc la Librăria Biyantină, strada Bibescu Vodă nr. 20 (pe lângă Facultatea de Teologie Ortodoxă) la ora 19. Vă rog pe cei care vreţi să veniţi să nu întârziaţi, nu voi putea sta prea mult.

Scurte însemnări despre cinematografia românească

Domnul Lucian Mircu, realizatorul blogului "Marele ecran" a avut bunăvoinţa să publice câteva dintre însemnările mele despre mai multe filme româneşti. Le puteţi citi la următorul link:

http://www.mareleecran.net/2013/04/fii-cu-ochii-pe-filmul-romanesc.html

Miercuri, 20 martie, lansăm carte!

În seara de 20 martie, miercuri, la ora 20.00, Alexandru Rădescu şi Paul S. Grigoriu (adică eu) îşi lansează cartea "Jurnal athonit. Pagini de ucenicie" la librăria Predania, de pe strada Vulturilor nr. 8.

Cartea apare la Editura Filos şi este prefaţată de Silviu-Andrei Vlădăreanu.

O hartă cu locul desfăşurării găsiţi aici:  https://maps.google.ro/maps?oe=utf-8&client=firefox-a&ie=UTF-8&q=predania+strada+Vulturilor+harta&fb=1&gl=ro&hq=predania&hnear=0x40b1ff2170e5105d:0x3aa96a57676c5fcf,Strada+Vulturilor,+Bucure%C8%99ti&cid=0,0,9715003460745120855&ei=spNHUY6RKMP6PIylgKAJ&ved=0CLYIEPwSMAM

Vă aşteptăm!