Ce să caute Jeff Hanneman la Grammy?!

     O parte a presei muzicale a sărit în sus. Mulţi dintre voi nu ştiţi despre ce este vorba. Şi totuşi, ambele atitudini se rezumă la acelaşi lucru. Unul dintre muzicienii reprezentativi pentru ultima jumătate de secol nu a fost pomenit la Premiile Grammy, atunci când s-a vorbit despre cei dispăruţi în 2013. Este grav că l-au uitat? Habar n-am, cred că nu. Îl cunoşteam? Sigur că da, este parte a maturizării mele. Contradicţie? În niciun caz!

     Cei de la Slayer au fost acuzaţi adesea că sunt satanişti şi le-au dat apă la moară criticilor cu fiecare ocazie. De la versuri precum „bântuind capela, demonii iadului au triumfat/ moartea a sosit, casa lui Dumnezeu a căzut”, până la machiaje, costumaţie şi coperte de albume, Slayer a reprezentat mereu arta cu conţinut anticreştin prin excelenţă. Cu atât mai mare le-a fost mirarea celor care l-au auzit pe solistul vocal-basist al trupei spunând că este catolic. Şi adăugând: „Actorii care joacă în western-uri personaje negative nu sunt ei înşişi ticăloşi. (...) Asta facem şi noi. O reprezentaţie teatrală a răului.” Deci nu o apologie.

      Şi totuşi, dacă l-aţi văzut pe Kerry King, unul dintre cei doi chitarişti, cu crucea întoarsă pe scenă şi obsesiile – de data aceasta reale – antireligioase, poate că v-aţi îndoit de spusele lui Araya. Vă propun, totuşi, să aruncăm o privire la Jeff. N-aş putea să vă spun dacă acest adolescent influenţat de punk putea să scrie şi altă muzică. Dar e indubitabil că în thrash a pus nişte pietre de hotar. Era „antistarul” perfect. Dădea puţine interviuri, era agitat doar pe scenă, nu povestea niciodată nimic despre viaţa personală, chiar şi cu colegii era destul de discret – după înregistrări şi turnee dispărea şi abia dacă-l mai găseai. A fost afectat cumplit de faptul că boala degenerativă a muşchilor i-a luat posibilitatea de a cânta, a aşteptat să poată reveni şi, între timp, probabil, s-a înecat în alcool. Nu vom şti niciodată ce a fost în sufletul lui, pentru că nu era genul de om care să-şi pună sufletul pe tarabă. Vom reţine de la el... „Die By the Sword”... „Praise of Death”... „Angel of Death”... „Raining Blood”... „South of Heaven”... „Spirit in Black”... „SS-3”... şi, Doamne, atâtea şi atâtea altele!

     Unii ar spune că la ediţia asta a Grammy-urilor s-ar fi distrat. N-a provocat el mereu puritanismul american cu versuri aparent anticreştine? Nu e el cel cu crucea întoarsă de gât de pe coperta primului Slayer, „Show No Mercy”? Ei bine, este, dar nu acesta a fost crezul lui. Jeff Hanneman, un ateu care s-a distrat cu imaginile satanice doar pentru a scoate din amorţeală o lume anesteziată, cel care L-ar fi întrebat pe Dumnezeu, „Doamne, poţi să mă ierţi că n-am crezut?”, cel care, alături de Kerry King, a respins agresiv scrierile „clasice” anticreştine ca pe o „propagandă, la fel ca toate celelalte”, nu-şi avea locul la cel mai conformist spectacol muzical al fiecărui an. Slayer a câştigat de două ori premiul Grammy la categoria metal – cu două dintre piesele cele mai nesemnificative  din istoria unei trupe extrem de semnificative –, dar a fost o întâmplare. SLAYER nu face parte din lumea lor, pentru că Slayer nu a putut fi niciodată o marcă a conformismului. Aşa că mie, ca iubitor al lui Jeff Hanneman, mi-a părut bine că a fost uitat, cum mi-a părut bine şi că l-au omis pe Clive Burr, bateristul de pe celebrul „The Number of the Beast”. Fiindcă de la propaganda violent anticreştină a unor rapperi de doi bani şi pseudo-căsătoriile homosexuale de la Premiile Grammy 2014, Jeff Hanneman ar fi vomitat, ceea ce oricum nu era un lucru bun pentru ficatul lui slăbit. Un provocator ca el nu ar fi înghiţit liniştit propaganda „corect politică”, nici scenele violente (bine regizate, ce-i drept), în numele unui relativism oficial acceptat şi declarat. Pentru că Jeff Hanneman n-a fost niciodată omul compromisului cu curentul majoritar. Aşa că e mai bine că premiile Grammy l-au uitat, căci Jeff Hanneman n-ar fi avut decât un singur lucru să le spună: fuck you! Ne asociem acestei urări. Die By the Sword!

Un cântec pe săptămână - Grigoraş Dinicu, "Hora staccato"

Sunt sigur că aproape toţi aţi auzit-o, dar şi că puţini dintre voi ştiu ce este. Cândva a fost genericul unei emisiuni televizate (dacă îşi mai aminteşte cineva care, m-aş bucura să-mi spună). Se numeşte „Hora staccato”. Cât despre Grigoraş Dinicu (1889-1948), compozitorul, se poate spune că a fost unul dintre acei muzicieni aflat la intersecţia între două lumi: descendent al unei vechi familii de ţigani lăutari (bunicul lui, Angheluş Dinicu, este presupusul compozitor al „Ciocârliei”), a urmat Conservatorul din Bucureşti; violonist virtuoz, cu înregistrări de muzică lăutărească şi (mai puţin) folclorică – a nu se confunda cele două! – a cochetat şi cu tangoul, valsul şi muzica uşoară; ajuns dirijor de orchestră populară, a cântat şi muzică uşoară; în sfârşit, pornit dintr-o mahala bucureşteană, lucrările îi sunt astăzi cântate de marile orchestre ale lumii. Fără să aspire la geniala sinteză muzicală a lui George Enescu, cu care a fost contemporan, Grigoraş Dinicu este un exemplu fermecător de globetrotter, la propriu şi la figurat. 

„Hora staccato” a fost, se pare, parte a lucrării de licenţă a lui Dinicu. Există o înregistrare, uşor de găsit, cu varianta pentru orchestră, cântată de Filarmonica din Berlin, avându-l la pupitru pe Ion Marin (fiul marelui Marin Constantin, creatorul corului Madrigal). Am ales-o însă pe aceasta, pe de o parte pentru că ni-l înfăţişează pe Grigoraş Dinicu în ambele ipostaze caracteristice – compozitor şi interpret –, pe de alta pentru că păstrează mai bine etosul lăutăresc din care s-a născut.

Un cântec pe săptămână - Robert Plant, "Satan, Your Kingdom Must Come Down"

„Band of Joy” (2010) este un album pe care Robert Plant îşi trece în revistă o serie de influenţe. Blues sau folk, melodii tradiţionale britanice sau americane, country, un poem scris de un celebru aboliţionist (Theodore Tilton) şi pus pe note, dar şi o inedită preluare gotică formează colecţia de muzică propusă de fostul solist vocal Led Zeppelin. O singură piesă este compusă de Plant, toate beneficiază însă de orchestraţii realizate de el, alături de colaboratorii săi – în special Buddy Miller. Pe lângă chitare, voci şi percuţie, au fost folosite şi instrumente tradiţionale sau construite – banjo, steel şi lap guitar, mandolină, dar şi un hibrid numit mandochitară. 

„Satan, Your Kingdom Must Come Down” este un gospel vechi, pe care în trecut l-a cântat şi Willie Nelson. Varianta de faţă îmbină melodia tradiţională cu un subtil eclectism progresiv. Tensiunea – în „subtext” de la bun început – creşte prin adăugarea treptată a percuţiei, discreta schimbare dinamică dinamică şi intervenţiile cu fragmente mici melodice ale chitarei. Refrenul (pe mut) apare ca o invocaţie, filonul luptei spirituale din fascinanta muzică religioasă a negrilor. Am ales această variantă pentru că se aude cel mai bine – finalul clipului (realizat de utilizatorul youtube) nu e cea mai inspirată idee, dar se poate trece peste ea.

 

15 ianuarie

Un cântec pe săptămână - Anthrax, "In the End"

M-am gândit să începem anul cu nişte metal cinstit. "In the End", cu riff-ul sacadat şi marţial care se repetă şi pe care/ în jurul căruia se construieşte tot cântecul, are versuri închinate memoriei a doi dintre muzicienii definitorii ai genului: Ronnie James Dio şi Dimebag Darrell. Dacă nu ştiţi cine sunt cei doi, înseamnă că nu sunteţi familiarizaţi cu metal-ul - ascultaţi totuşi "In the End", e un cântec tare bun, indiferent de contextul în care a fost scris. Nu tocmai thrash, ci mai degrabă heavy - cu accente thrashy - compoziţia se găseşte pe albumul "Worship Music" din 2011, care marchează revenirea în trupă a solistului vocal din perioada "clasică", Joey Belladonna, pe fondul concertelor din seria "Big Four", alături de ceilalţi trei corifei ai thrash-ului, Metallica, Slayer şi Megadeth. Vocea de tenor a lui Belladonna, cea mai melodioasă dintre cele ale cvartetului amintit, dă personalitatea care a lipsit parcă albumelor Anthrax din ultima perioadă, deşi nici ceilalţi solişti n-au fost răi deloc. Şi dacă ne gândim că "Big Four" a fost şi ultima serie de concerte la care a participat regretatul Jeff Hanneman, putem socoti, retrospectiv, că acest cântec i se potriveşte şi lui.



Au cei de la Anthrax inconsecvenţele lor, şi uneori această trupă care a introdus simţul umorului în thrash lasă o umbră de dezamăgire cu versuri nu totdeauna inspirate despre vampiri şi morţi-vii, însă când vine vorba despre muzică, e clar că americanii mai au vână şi inspiraţie. Componenţa de pe album (şi de pe piesa de faţă): Scott Ian - chitară; Frank Bello - bas; Rob Caggiano - chitară; Joey Belladonna - voce; Charlie Benante - tobe, chitară.

Un cântec pe săptămână - Maicile de la Diaconeşti, "Colind bătrânesc"

Naşterea Domnului este în primul rând o sărbătoare a bucuriei lăuntrice. „Precum ai binevoit a Te culca în peşteră şi în ieslea necuvântătoarelor, aşa binevoieşte a intra şi în ieslea necuvântătorului meu suflet şi în spurcatul meu trup”, spune o rugăciune a Sfântului Ioan Gură de Aur. Astăzi suntem chemaţi, în ciuda slăbiciunilor şi a răutăţilor noastre să călătorim până la Betleem şi, mai mult decât atât, să devenim noi înşine Betleem. Toate cele exterioare ale sărbătorii – de la luminile cu care este împodobită biserica până la mesele pe care fiecare pune ce are mai bun – îşi au, desigur, rostul lor, însă sensul deplin al Crăciunului este în bucuria şi închinăciunea din sufletul fiecăruia. Am ales acest colind cântat de maicile mărturisitoare de la Diaconeşti tocmai pentru că, prin frumuseţea interiorizată, simplitatea şi discreţia lui, reflectă duhul sărbătorii. Căci tainică minune, ascunsă în inimă este aceea pe care o trăieşti când începi să înţelegi că Împăratul Lumii şi al tuturor timpurilor se naşte din Maica Fecioară umil şi neştiut într-o iesle dintr-o ţară mică şi neînsemnată şi că puterea Lui între oameni izvorăşte tocmai din această plăpândă slăbiciune. Mila Domnului cu noi toţi!



 

Peripeţiile unui cuplu de români în Napoli şi împrejurimi (VI)

     Napoli, în sfârşit! De duminică, prima zi a şederii noastre în Italia, visam la această zi când voi putea hoinări din nou pe străzile oraşului. Nu vreau să spun prin asta că nu mi-ar fi plăcut peregrinările pe Coastă, printre ruine străvechi şi uimitor de bine păstrate, pe vârful vulcanului ameninţător sau în Capri. Însă, citadin cum sunt, oraşul e mica mea delicatesă, lăsată la sfârşitul excursiei „pour la bonne bouche”. Îmi place să călătoresc prin locuri diferite, dar cumva, în orice oraş mai populat şi mai viu, mă simt acasă.

     Iau Napoli la pas la o oră când soarele nu a răsărit încă, pentru că Diana vrea totuşi să recupereze excursia ratată la Procida. De data aceasta nu o voi însoţi, urmând să ne reîntâlnim ceva mai târziu. Aşa că după ce o urc pe vaporaş, pornesc fără nicio ţintă pe străzile care mă aşteaptă ca pe un vechi cunoscut. Prima destinaţie e Piazza Dante, unde mă năpustesc spre prima tarabă cu cărţi – piaţa e înţesată de ele, iar pe o străduţă care dă în ea se succed librării şi alte tarabe. Privesc câteva clipe şi mă simt complet descumpănit şi descurajat: sute de titluri, literatură, teologie, istorie, filosofie, politică, divertisment şi câte şi mai câte. Dacă aş sta să mă uit la toate – sau doar la cele care mă interesează – ar trebui să-mi prelungesc sejurul cu câteva zile. În plus, după ce zăbovesc între clasici italieni, francezi şi englezi, simt deodată o chemare... a naturii, ca o ghiulea în pântece. Îmi spun că voi reveni la literatură după ce voi găsi o toaletă cât de cât curată şi o iau la pas pe străzi, fără să mă pot abţine să mai arunc câte o privire la bibliotecile stradale.

     Trec pe lângă Pizzeria Gino Sorbillo, închisă, şi observ că aşa sunt mai toate localurile la această oră matinală. Unele au deschis, dar sunt goale, şi n-aş vrea să fiu singurul client, care, în plus, să şi dispară după o comandă minimă şi două-trei vorbe. Jena aceasta stupidă mă face să hoinăresc vreo jumătate de oră şi să mă întorc de unde am plecat. Când forfota din stomac îmi dă un mic răgaz, intru într-o librărie, în căutarea unei Biblii în italiană – principalul obiectiv al sesiunii de cumpărături literare. Găsesc vreo două-trei variante ce par interesante, dar hotărăsc să mai cercetez terenul. În următorul magazin de cărţi, dau peste o Scriptură pe gustul meu, la modicul preţ de opt euro, şi hotărăsc să o cumpăr, alături de câteva piese de teatru. Cum Diana m-a rugat să-i schimb o bancnotă de cinci sute de euro, i-o întind vânzătorului care mi-o refuză. Plec furios, boscorodindu-l în gând („dacă nu-ţi plac banii, nu-ţi dau, tataie, clar, chiar dacă-i schimb nu mai cumpăr nimic de la tine!”) şi găsesc încântat un bar cu terasă şi mese la care stau mai mulţi adolescenţi. Îmi comand o bere mare, primesc bonus şi un bol de chipsuri, iar după două minute o iau la pas către subsolul unde sunt anunţat că se află mult-căutata toaletă. Dar... nu! E prea murdară şi fără colac, aşa că mă las păgubaş şi iau metroul spre gară, unde mă arunc spre wc-urile cu plată – dai un ban, dar stai în faţă!

     Odată rezolvată problema stringentă ce-mi tulbura orice reflecţii metafizice şi cum – apropo de metafizică – am terminat volumaşul de Bergson, intru într-un chioşc de ziare, de unde ies cu două episoade din „Dylan Dog”, o bandă desenată pe care o evitasem până acum, dar care se dovedeşte foarte simpatică. Şi tot de aici aflu că „fumetti” înseamnă benzi desenate – şi eu care trecusem pe lângă rafturile cu această inscripţie fără să le arunc măcar o privire. Dar vom recupera...

     Până una-alta, mă delectez cu o vizită prelungită la magazinul de CD-uri din gară, de unde plec cu un Megadeth („Youthanasia”), încă un Avenged Sevenfold, memorabilul „Live at Winterland” din 1968 al lui Janis Joplin cu ai săi Big Brother and the Holding Company,  un Deep Purple din era pre-Gillan şi – de când tot caut – cu un Genesis din perioada cu Peter Gabriel, „Nursery Cryme”. Destul de mulţumit de muzica pe care urmează să o ascult şi după ce Diana mă anunţă prin SMS că mai are de stat, întreb în dreapta şi în stânga, schimb metroul cu autobuzul, merg şi merg, până ajung la Museo di Capodimonte. Mă opresc întâi vizavi să mai beau o bere care mă binedispune total, apoi intru în lumea artei. Îmi propun o vizită cât mai tihnită. Nu ţin să văd totul, nu vreau să termin repede. Mă plimb pur şi simplu prin expoziţia temporară cu obiecte din „ottocento”, încerc să respir un pic din aerul acelor vremuri, fără să mă străduiesc să reţin detalii. La fel de relaxat păşesc şi în galeria de tablouri. Arunc priviri din mers, iar când ceva îmi reţine atenţia, mă opresc şi contemplu. Nu caut să-mi amintesc detalii biografice, nici măcar să-i plasez pe pictori într-o epocă anume sau să-i caut pe cei mai cunoscuţi (şi sunt câţiva pe aici – Rafael, Tiţian, El Greco şi alţii). Trec pe lângă picturi religioase vechi şi, acolo unde se păstrează încă aspectul iconografic, mă închin pe furiş. Un cuplu de francezi mai în vârstă se enervează că mă uit prea mult la o frescă, aşa că mă trag într-o parte şi îmi văd de privit. Pe lângă pictorii de care auzisem, îmi reţine atenţia Joachim Beuckelaer, un flamand din secolul al XVI-lea, ale cărui scene din piaţă şi bucătărie îmi insuflă un fel ciudat de linişte – liniştea oamenilor simpli, care-şi văd de mersul vieţii de zi cu zi, fără a fi totuşi abrutizaţi ca mulţi dintre cei de astăzi – îmbinată cu opusul ei, cu o teamă subversivă, de parcă în spatele fiecărei tarabe s-ar putea ascunde câte un Grenouille, personajul malefic din „Parfumul” lui Süskind. Poate sunt şi feste pe care mi le joacă pasiunea mea inconstantă pentru istoria ţărilor europene, însă îmi propun să citesc cândva mai mult despre acest pictor.

     Mă întorc la Piazza Dante, unde urmează să mă întâlnesc cu Diana şi, cum odată cu alte probleme mi-au pierit şi nervii, mă întorc la librăria de mai devreme şi îmi cumpăr Biblia de opt euro. În paranteză fie spus, Dumnezeu drăguţul m-a călăuzit şi de data aceasta: exemplarul cu pricina, tipărit în 1963, care poartă ştampila unui episcop şi i-a aparţinut la un moment dat unui profesor din Roma, pe numele său Forti Giorgio, este scris într-o italiană plăcută auzului, iar textele sunt însoţite de note de subsol cu explicaţii, comentarii şi interpretări ale Sfinţilor Părinţi, cam în genul traducerii româneşti a lui Bartolomeu Anania. Revin la lucruri mai lumeşti şi îmi iau o bere mare la terasa care mă amăgise de dimineaţă – de data aceasta nu mai am nicio presiune, dar nici nu mai primesc chipsuri. Între timp îşi face apariţia şi Diana, răvăşită de rău de mare, după o călătorie cam zgâlţâită pe apele din Campania. Dau o fugă la librăria la care văzusem „fumetti”, de unde îmi iau un album „poliţist”, al cărui personaj principal se numeşte Giordano Bruno. De-aş fi ştiut ce reuşite sunt aceste benzi desenate, îmi luam mai multe, deşi nu sunt tocmai ieftine.

     Prima biserică din periplul acestei după-amieze este San Domenico Maggiore. Mare, impunătoare, sprijinită pe coloane elegante, bazilica adăposteşte şi mormântul primului episcop catolic al New York-ului, Richard Luke Concanen, un irlandez care nu a apucat niciodată să ajungă în eparhia sa şi a murit la Napoli, în 1810.

     De o cu totul altă factură este următorul edificiu în care intru cu Diana: Capela Sansevero. Construită la sfârşitul secolului al XVI-lea, biserica şi-a căpătat aspectul de astăzi cu aproximativ două veacuri mai târziu, sub înrâurirea lui Raimondo di Sangro, un nobil erudit şi straniu. Practic, el a reconstruit edificiul, l-a umplut cu statui alegorice ale virtuţilor, în stil baroc dar uimitoare şi prin precizia detaliului anatomic, totul fiind impregnat de vădite influenţe masonice. Principala operă de artă este „Hristos cu văl” (Cristo velato) de Giuseppe Sanmartino, o reprezentare în marmură albă a trupului mort al Mântuitorului, acoperit cu un văl subţire şi aderent, ce lasă să I se vadă perfect detaliile chipului suferind şi postura mâinilor şi picioarelor, o operă de o frumuseţe stranie şi un pic înfricoşătoare. Misterul e sporit la subsol, unde Raimondo di Sangre l-a însărcinat pe anatomistul Giuseppe Salerno să facă, pe nişte schelete umane, o „hartă” (din ceară, după cum s-a aflat recent) a arterelor şi venelor, uimitoare prin precizie pentru acele vremuri. De altfel, despre Raimondo, care a stat la baza tuturor acestor lucruri, se spuneau şi se spun multe poveşti mai mult sau mai puţin întunecate, legate de pasiunea sa pentru alchimie şi ştiinţă în general, dar şi pentru ceea ce s-ar putea numi, cu un termen generic, ocultism. Mai târziu voi constata că şi benzile desenate cu „Giordano Bruno” sunt de fapt o poveste din secolul nostru, inspirată însă de personalitatea lui Raimondo. Mi-aş cumpăra o carte despre el, dar sunt cam scumpe, iar finanţele noastre pe sfârşite.

     Principalul punct de interes pentru mine este însă Catedrala sau Domul, cea mai însemnată biserică romano-catolică a oraşului. Aici se păstrează moaştele Sfântului Ianuarie, episcop creştin martirizat sub împăratul roman Diocleţian, în anul 305, cinstit în Ortodoxie pe 21 aprilie. Din păcate osemintele sfinte nu sunt la vedere, fiind scoase doar în zilele de sărbătoare, dar o rugăciune poate fi făcută oricând în preajma micului altar unde se află. Tot în Dom se găseşte şi sânge al acestui sfânt, patron al oraşului, sânge despre care se spune că devine lichid în zilele de prăznuire.

     Diana vrea să ajungem şi la o mănăstire situată pe un deal, însă, în ciuda indicaţiilor din ghid, dăm aici peste uşi închise şi coborâm pe străzi întortocheate şi pline de farmec înapoi spre centru. După cum lesne vă puteţi închipui, o pungă-două de chipsuri nu mi-au ajuns, aşa că atunci când, după ceva prospectare, ne hotărâm să ne aşezăm la o masă de pe terasa unui restaurant, mă aştept la unul dintre momentele cele mai plăcute ale zilei. Oamenii au fructe de mare de toate soiurile şi nu-mi ia mult să comand o salată, o porţie din amintita delicatesă şi nişte cartofi prăjiţi... „It’s too much!” mă atenţionează chelnerul. „Really?” mă mir eu, dar hotărăsc să-i dau ascultare şi renunţ la salată. Doar omul e pe teren propriu. Beau vreo două beri, iar când în sfârşit ni se pun în faţă farfuriile, văd cum pe faţa Dianei înfloreşte un zâmbet. Mâncarea e foarte bună, dar, evident, nu-mi ajunge. Dacă recomandarea de mai devreme ar fi venit de la vreun pirpiriu aş mai fi înţeles, dar chelnerul cu pricina este cel puţin la fel de umflat ca mine – deci cum şi-a putut închipui, chiar şi fără să ştie că nu am apucat să mănânc mare lucru toată ziua, că o să mă satur aşa repede?! Trec peste nedumerire şi îmi mai comand un „cocktail de fructe de mare”. Apoi o luăm la pas spre casă. Pentru o zi, am văzut suficiente ciudăţenii.