Un cântec pe săptămână - Nicolai Ghiaurov, „Le veau d'or”, din opera ”Faust” de Charles Gounod

Opera „Faust” a francezului Charles Gounod (1818-1893) a avut un destin oscilant. Respinsă inițial la opera din Paris, a cunoscut un succes răsunător după trei ani de la apariție, devenind cea mai cântată producție muzicală de pe scena din capitala franceză și, mai târziu, lucrarea cu care a fost inaugurată Metropolitan Opera din New York. Libretul urmează uneori linia volumului I al dramei lui Goethe cu același nume (cu câteva momente din partea a II-a), dar numărul pe care vi-l propun poate fi ascultat și ca o piesă separată. Este vorba despre apariția lui Mefisto în mijlocul unui grup de petrecăreți și despre discursul acestuia din care reiese că lumea continuă să trăiască într-o profundă idolatrie. Conținutul textului e ilustrat de o muzică dramatică, agresivă și întunecată, care se poate transforma în avertisment pentru cei ce au urechi de auzit. 

Am ales interpretarea de față și datorită subtitrării engleze (destul de aproximativă, dar suficientă pentru a prinde sensul), dar și pentru calitatea vocală a bulgarului Nicolai Ghiaurov (1929-2004), unul dintre marii bași-baritoni ai scenei europene de operă. „Faust” este opera cu care Ghiaurov și-a început cariera americană, dar și cea care i-a marcat într-o anumită măsură destinul personal, căci soția lui, soprana italiană Mirella Freni (născută în 1935 și încă în viață) a jucat rolul Margaretei în opera lui Gounod. „Le veau d'or”, cu melodia antrenantă și ușor de reținut și cu refren, este un adevărat hit în stil operatic. Și o imagine cât se poate de actuală.

Le veau d'or est toujours debout!
On encense sa puissance
d'un bout du monde à l'autre bout.
Pour fêter l'infâme idole,
rois et peuples confondus,
au bruit sombre des écus,
dansent une ronde folle,
autour de son piédestal!

Et Satan conduit le bal.

Le veau d'or est vainqueur des dieux!
Dans sa gloire dérisoire
le monstre abject insulte aux cieux.
ll contemple, ô rage étrange,
à ses pieds le genre humain,
se ruant, le fer en main,
dans le sang et dans la fange,
où brille l'ardent métal.

Et Satan conduit le bal.

Link to the source: http://lyricstranslate.com/en/rene-pape-le-veau-d039or-lyrics.html#ixzz2uBnUblho

Un cântec pe săptămână - Moonspell, „New Tears Eve”

...și pentru că prietenul meu Bitch mi-a propus, pentru la vară, o piesă mai „estivală” Type O Negative, mi-am amintit că luna trecută Peter Steele, basistul, solistul vocal și liderul grupului, ar fi împlinit 52 de ani. Steele a murit însă în 2010, nu înainte de a-și mărturisi public credința creștină, la care revenise – surprinzător și hotărât – de câțiva ani (indicii ale acestui lucru pot fi lesne observate și în versurile ultimului album Type O Negative, „Dead Again”, din 2007). Și s-a întâmplat, tot zilele trecute, să ascult cel mai recent album Moonspell, „Alpha Noir/ Omega White”, apărut în 2012. Moonspell și Type O Negative aveau în comun aerul sumbru, „gotic” și vocile grave ale soliștilor vocali. Desigur, sunt și multe deosebiri: muzica întunecată Moonspell este impregnată de aerul mediteranean al Portugaliei, de îmbinarea de magie, poezie și un strop de ocultism ce răzbate și din scrierile lui Fernando Pessoa. Cei de la Type O Negative erau în schimb americani: depresia și mizantropia lor, chiar și agnosticismul unei bune perioade a carierei, au coloratură industrială, de mare metropolă cufundată în lipsă de sens, spleen și o resemnare cinică. „New Tears Eve” este o piesă compusă de Moonspell în memoria lui Peter Steele de la Type O Negative.

Stilistic, aici sunt surprinse elementele comune celor două trupe: lentoare apăsătoare, susținută de notele grave ale pianului, care punctează armonia pe strofă. Refrenul („Green light...”) este un omagiu direct adus Type O Negative, de la versuri (verdele e prezent în toată creația recentă a lui Steele), până la muzică și stil vocal. Compoziția destul de simplă, dar ornată melodic, redă foarte bine punctele stilistice comune ale celor două și mai ales atmosfera acestei muzici căreia i s-a spus, adesea, gothic-metal.

Un cântec pe săptămână - Voltaj, "Nori de hârtie"

Nu, nu, nu! N-am luat-o razna şi nici nu am de gând să vă infectez urechile cu mizeria muzicală ce poartă astăzi – ilegitim! – numele Voltaj. Trupa asta are o istorie veche în România, din păcate nematerializată discografic. A fost practic una dintre primele formaţii care au făcut pasul de la hard rock spre heavy metal. Din păcate însă, într-o formulă destul de schimbată, Voltaj a scos primul album abia în 1996. E un disc oarecare, cu câteva momente inspirate, care beneficiază de vocea (bună!) a lui Tavi Colen, care nu făcuse încă pasul spre prostituţia artistică. Dar nici „Pericol de moarte”, căci aşa se cheamă albumul, nu ilustrează spiritul care a animat în zilele bune ceea ce, poate clişeistic, îmi voi permite să numesc „adevăratul Voltaj”. Mici frânturi se regăsesc poate în trupa „M. S.” – a bateristului Doru „M. S.” Istudor, şi el cândva membru Voltaj. 

„Nori de hârtie” e un cântec compus probabil prin 1982, de chitaristul Adrian Ilie, cel cunoscut şi din Iris, unde a făcut un cuplu excelent cu Nuţu Olteanu. E un exemplu clasic de hard-rock, cu formă fixă (strofă-bridge-refren) cu mici variaţii, simplu şi de efect: totul, de la tema de chitară recurentă până la break-urile de tobe este bine pus la punct şi cu impact garantat. Adrian Ilie a avut o trecere mai degrabă episodică prin Voltaj, la fel ca solistul vocal de pe această piesă: Cristi Minculescu. Dar efectul a fost important, astfel încât „Nori de hârtie” a rămas o piesă de rezistenţă până la trista epocă Goia şi apare şi pe sus-amintitul „Pericol de moarte”. Se găsesc uşor pe net şi o variantă live, tot cu Minculescu şi cu regretatul Nikky Dinescu la tobe, şi două preluări. Una în concert, a grupului M. S., bine executată, dar stricată de Costică Sandu, zis Damigeană, altfel un solist vocal foarte bun, dar care în momentul cântării fie nu auzea din monitoare, fie nu era în formă, astfel încât e mai mereu sub ton şi  articulează defectuos; şi una cu Trooper, care, în încercarea de a-i da un aer mai heavy, i-a distrus balansul.

 

Un cântec pe săptămână - Philm, "Held in Light"

PHILM este unul dintre proiectele lui Dave Lombardo, poate cel mai interesant. Dacă nu ştiţi cine e Dave Lombardo, sunteţi noi în rock – dar chiar dacă Slayer nu vă spune nimic, ascultaţi albumul „Harmonic”. Apărut în 2012, este o îmbinare eterogenă de spirit punk şi rock (foarte) experimental. Totul e făcut doar cu elementele de bază: un trio (bas, chitară plus voce, tobe), ceva pian, pe ici, pe colo şi – în cazul mereu amintitului Lombardo –un set de tobe dintre cele mai simple, fără cele două tobe mari, nelipsite la Slayer. I-am văzut recent pe Paul Bostaph şi Jon Dette. Şi cred că lui Kerry King ori nu-i este clar pe cine a avut în trupă, ori nu-i pasă. Pentru că niciunul dintre cei doi – deşi nu răi, cel dintâi chiar foarte bun – nu se apropie de Dave. Şi nu vorbesc despre rafinament, ci despre talentul de a stoarce fără aglomeraţie construcţii ritmice eficiente şi subtile din rock-ul cel mai bazic.

„Harmonic” (2012), surprinzător şi „standard”, adună piese punk şi experimente cu tendinţe psihedelice. „Held in Light” e o sinteză. Excelentă ca piesă, insuficientă ca descriere. Puneţi mâna şi ascultaţi albumul!

Ce să caute Jeff Hanneman la Grammy?!

     O parte a presei muzicale a sărit în sus. Mulţi dintre voi nu ştiţi despre ce este vorba. Şi totuşi, ambele atitudini se rezumă la acelaşi lucru. Unul dintre muzicienii reprezentativi pentru ultima jumătate de secol nu a fost pomenit la Premiile Grammy, atunci când s-a vorbit despre cei dispăruţi în 2013. Este grav că l-au uitat? Habar n-am, cred că nu. Îl cunoşteam? Sigur că da, este parte a maturizării mele. Contradicţie? În niciun caz!

     Cei de la Slayer au fost acuzaţi adesea că sunt satanişti şi le-au dat apă la moară criticilor cu fiecare ocazie. De la versuri precum „bântuind capela, demonii iadului au triumfat/ moartea a sosit, casa lui Dumnezeu a căzut”, până la machiaje, costumaţie şi coperte de albume, Slayer a reprezentat mereu arta cu conţinut anticreştin prin excelenţă. Cu atât mai mare le-a fost mirarea celor care l-au auzit pe solistul vocal-basist al trupei spunând că este catolic. Şi adăugând: „Actorii care joacă în western-uri personaje negative nu sunt ei înşişi ticăloşi. (...) Asta facem şi noi. O reprezentaţie teatrală a răului.” Deci nu o apologie.

      Şi totuşi, dacă l-aţi văzut pe Kerry King, unul dintre cei doi chitarişti, cu crucea întoarsă pe scenă şi obsesiile – de data aceasta reale – antireligioase, poate că v-aţi îndoit de spusele lui Araya. Vă propun, totuşi, să aruncăm o privire la Jeff. N-aş putea să vă spun dacă acest adolescent influenţat de punk putea să scrie şi altă muzică. Dar e indubitabil că în thrash a pus nişte pietre de hotar. Era „antistarul” perfect. Dădea puţine interviuri, era agitat doar pe scenă, nu povestea niciodată nimic despre viaţa personală, chiar şi cu colegii era destul de discret – după înregistrări şi turnee dispărea şi abia dacă-l mai găseai. A fost afectat cumplit de faptul că boala degenerativă a muşchilor i-a luat posibilitatea de a cânta, a aşteptat să poată reveni şi, între timp, probabil, s-a înecat în alcool. Nu vom şti niciodată ce a fost în sufletul lui, pentru că nu era genul de om care să-şi pună sufletul pe tarabă. Vom reţine de la el... „Die By the Sword”... „Praise of Death”... „Angel of Death”... „Raining Blood”... „South of Heaven”... „Spirit in Black”... „SS-3”... şi, Doamne, atâtea şi atâtea altele!

     Unii ar spune că la ediţia asta a Grammy-urilor s-ar fi distrat. N-a provocat el mereu puritanismul american cu versuri aparent anticreştine? Nu e el cel cu crucea întoarsă de gât de pe coperta primului Slayer, „Show No Mercy”? Ei bine, este, dar nu acesta a fost crezul lui. Jeff Hanneman, un ateu care s-a distrat cu imaginile satanice doar pentru a scoate din amorţeală o lume anesteziată, cel care L-ar fi întrebat pe Dumnezeu, „Doamne, poţi să mă ierţi că n-am crezut?”, cel care, alături de Kerry King, a respins agresiv scrierile „clasice” anticreştine ca pe o „propagandă, la fel ca toate celelalte”, nu-şi avea locul la cel mai conformist spectacol muzical al fiecărui an. Slayer a câştigat de două ori premiul Grammy la categoria metal – cu două dintre piesele cele mai nesemnificative  din istoria unei trupe extrem de semnificative –, dar a fost o întâmplare. SLAYER nu face parte din lumea lor, pentru că Slayer nu a putut fi niciodată o marcă a conformismului. Aşa că mie, ca iubitor al lui Jeff Hanneman, mi-a părut bine că a fost uitat, cum mi-a părut bine şi că l-au omis pe Clive Burr, bateristul de pe celebrul „The Number of the Beast”. Fiindcă de la propaganda violent anticreştină a unor rapperi de doi bani şi pseudo-căsătoriile homosexuale de la Premiile Grammy 2014, Jeff Hanneman ar fi vomitat, ceea ce oricum nu era un lucru bun pentru ficatul lui slăbit. Un provocator ca el nu ar fi înghiţit liniştit propaganda „corect politică”, nici scenele violente (bine regizate, ce-i drept), în numele unui relativism oficial acceptat şi declarat. Pentru că Jeff Hanneman n-a fost niciodată omul compromisului cu curentul majoritar. Aşa că e mai bine că premiile Grammy l-au uitat, căci Jeff Hanneman n-ar fi avut decât un singur lucru să le spună: fuck you! Ne asociem acestei urări. Die By the Sword!

Un cântec pe săptămână - Grigoraş Dinicu, "Hora staccato"

Sunt sigur că aproape toţi aţi auzit-o, dar şi că puţini dintre voi ştiu ce este. Cândva a fost genericul unei emisiuni televizate (dacă îşi mai aminteşte cineva care, m-aş bucura să-mi spună). Se numeşte „Hora staccato”. Cât despre Grigoraş Dinicu (1889-1948), compozitorul, se poate spune că a fost unul dintre acei muzicieni aflat la intersecţia între două lumi: descendent al unei vechi familii de ţigani lăutari (bunicul lui, Angheluş Dinicu, este presupusul compozitor al „Ciocârliei”), a urmat Conservatorul din Bucureşti; violonist virtuoz, cu înregistrări de muzică lăutărească şi (mai puţin) folclorică – a nu se confunda cele două! – a cochetat şi cu tangoul, valsul şi muzica uşoară; ajuns dirijor de orchestră populară, a cântat şi muzică uşoară; în sfârşit, pornit dintr-o mahala bucureşteană, lucrările îi sunt astăzi cântate de marile orchestre ale lumii. Fără să aspire la geniala sinteză muzicală a lui George Enescu, cu care a fost contemporan, Grigoraş Dinicu este un exemplu fermecător de globetrotter, la propriu şi la figurat. 

„Hora staccato” a fost, se pare, parte a lucrării de licenţă a lui Dinicu. Există o înregistrare, uşor de găsit, cu varianta pentru orchestră, cântată de Filarmonica din Berlin, avându-l la pupitru pe Ion Marin (fiul marelui Marin Constantin, creatorul corului Madrigal). Am ales-o însă pe aceasta, pe de o parte pentru că ni-l înfăţişează pe Grigoraş Dinicu în ambele ipostaze caracteristice – compozitor şi interpret –, pe de alta pentru că păstrează mai bine etosul lăutăresc din care s-a născut.

Un cântec pe săptămână - Robert Plant, "Satan, Your Kingdom Must Come Down"

„Band of Joy” (2010) este un album pe care Robert Plant îşi trece în revistă o serie de influenţe. Blues sau folk, melodii tradiţionale britanice sau americane, country, un poem scris de un celebru aboliţionist (Theodore Tilton) şi pus pe note, dar şi o inedită preluare gotică formează colecţia de muzică propusă de fostul solist vocal Led Zeppelin. O singură piesă este compusă de Plant, toate beneficiază însă de orchestraţii realizate de el, alături de colaboratorii săi – în special Buddy Miller. Pe lângă chitare, voci şi percuţie, au fost folosite şi instrumente tradiţionale sau construite – banjo, steel şi lap guitar, mandolină, dar şi un hibrid numit mandochitară. 

„Satan, Your Kingdom Must Come Down” este un gospel vechi, pe care în trecut l-a cântat şi Willie Nelson. Varianta de faţă îmbină melodia tradiţională cu un subtil eclectism progresiv. Tensiunea – în „subtext” de la bun început – creşte prin adăugarea treptată a percuţiei, discreta schimbare dinamică dinamică şi intervenţiile cu fragmente mici melodice ale chitarei. Refrenul (pe mut) apare ca o invocaţie, filonul luptei spirituale din fascinanta muzică religioasă a negrilor. Am ales această variantă pentru că se aude cel mai bine – finalul clipului (realizat de utilizatorul youtube) nu e cea mai inspirată idee, dar se poate trece peste ea.