Coloana sonoră a vieţilor noastre - Louis Armstrong and His Hot Five, "West End Blues"

Suntem la sfârşitul anilor 1920 şi (încă) la începuturile jazz-ului. Jimi Hendrix spunea cândva că majoritatea muzicienilor de jazz cântă blues. Afirmaţia trebuie nuanţată, mai ales odată cu apariţia diferitelor subgenuri, însă cu siguranţă blues-ul a fost de la început o componentă esenţială a fenomenului care abia se năştea, o piatră de temelie pe care s-a clădit şi s-a tot clădit. Joe "King" Oliver a fost un trompetist şi cornetist celebru la vremea lui şi cel care l-a cooptat în trupa sa şi l-a convins să se mute la Chicago, scoţându-l astfel din orăşelul natal New Orleans, pe Louis Armstrong. Tot Oliver a compus şi "West End Blues", un aşa-numit "blues de douăsprezece măsuri" (twelve-bar blues), construit în jurul acordurilor de tonică, dominantă şi subdominantă, al cărui aer jazzy este dat de improvizaţiile instrumentiştilor. Cea mai cunoscută versiune a acestui cântec este cea înregistrată în 1928 de Louis Armstrong. După cum se ştie, în jazz "coloana vertebrală" a cântecului - în special progresia armonică - este menţinută, iar restul se construieşte altfel, se îmbogăţeşte melodic dar uneori şi armonic sau ritmic de către fiecare muzician. S-a spus despre această versiune că sintetizează toate trăirile acelei prime epoci a jazz-ului, de la ieşirea din mai degrabă ruralul New Orleans până la melancolia urbană din Chicago şi New York, centrele unde noul stil a atins vârfuri de popularitate.

"West End Blues" în interpretarea lui Louis Armstrong este celebru printre altele prin introducerea solistică a trompetei, cu punctul culminant atins după o serie de trioleţi. Acompaniatorii lui Armstrong sunt pianistul Earl Hines, unul dintre cei care aveau să influenţeze o serie întreagă de urmaşi prin stilul său, apropiat de al unui trompetist, după cum spun unii critici; trombonistul Fred Robinson; clarinetistul Jimmy Strong, cu care Armstrong îşi cântă partea vocală în antifonie, în stilul scat (onomatopeic); Mancy Cara la banjo şi Zutty Singleton la tobe.

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Megadeth, "Train of Consequences" (live la David Letterman)

Pentru săptămâna asta aveam altceva în plan şi tare mi-ar fi plăcut să nu trebuiască să-mi modific opţiunea. Dar moartea lui Nick Menza (1964-2016) m-a luat prin surprindere şi mi-a adus în gând amintiri şi istorii. Nick face parte din componenţa Megadeth socotită de mulţi "clasică" şi a înregistrat alături de Mustaine şi compania albumele "Rust In Peace" (1990), "Countdown to Extinction" (1992), "Youthanasia" (1994) şi "Cryptic Writings" (1997), precum şi preluarea după "Paranoid" a lui Black Sabbath  - de pe compilaţia "Nativity in Black" - , piesă la sfârşitul căreia continuă să bată după ce toate celelalte instrumente tac, până când se aude vocea lui Mustaine: "Nick... Nick!" Sosirea lui Menza în Megadeth coincide cu momentul în care, în ciuda unor "căderi" şi "ridicări" ulterioare, Dave Mustaine hotărăşte să-şi facă ordine în viaţă şi în trupă. "Rust in Peace" este primul rezultat al acestei decizii, dar şi albumul pe care debutează formula pe care mulţi dintre noi o cunoşteau pe de rost în anii 1990: Dave Mustaine - chitară, voce; Dave Ellefson - bas; Marty Friedman - chitară; Nick Menza - tobe. După ce, dintr-un motiv sau altul, liderul trupei a renunţat la serviciile lui, bateristul a mai cântat în diferite proiecte, iar în 2004 a existat o tentativă, eşuată în cele din urmă, de revenire în Megadeth. Şi în 2015 unii dădeau ca sigură reunirea formulei de pe "Rust in Peace", dar zvonurile s-au risipit odată cu cooptarea lui Kiko Loureiro (chitară) şi Chris Adler (tobe).

Nick Menza a murit pe 21 mai de atac de cord în timpul unui concert cu trupa sa din acel moment, Ohm, în care chitarist era Chris Poland. Poland, la bază instrumentist de jazz, a fost primul chitarist Megadeth şi a înregistrat cu trupa albumele "Killing Is My Business... and Business Is Good!" şi "Peace Sells... But Who's Buying?", înainte de a pleca în urma unui conflict cu Mustaine, amplificat şi de consumul excesiv de droguri. În 2004 Mustaine a semnat un contract cu Poland, în baza căruia acesta a înregistrat solourile de chitară pe albumul Megadeth "The System Has Failed", fără a se întoarce propriu-zis în trupă.

Interesant este că Nick Menza este al doilea baterist Megadeth care moare. În 1999 Gar Samuelson (şi el instrumentist de jazz la bază) a sucombat unei insuficienţe hepatice. Samuelson a cântat cu Megadeth în aceeaşi perioadă cu Chris Poland şi a înregistrat aceleaşi două albume. Şi dacă tot vorbim despre jazz, să spunem şi că tatăl lui Nick Menza, Don Menza, astăzi în vârstă de 80 de ani, este un cunoscut saxofonist care de-a lungul carierei a cântat cu nume mari din jazz ca Maynard Ferguson, Buddy Rich sau Elvin Jones, dar şi cu Leonard Cohen sau... Marty Friedman.

Grea alegere... "Tornado of Souls"? Poate preferata mea din toate timpurile, dar, parcă nu acum. "Holy Wars"? Repetată la nesfârşit. Nu, de data asta aleg "Train of Consequences", pentru că "Youthanasia" e albumul Megadeth a cărui apariţie ne-a prins în plină adolescenţă, cu piesele urmărite la ore târzii la MTV Headbanger's Ball înainte de apariţia casetei, smulsă cu aviditate de pe tarabele din Piaţa Romană. Live într-un studio de televiziune, formula despre care vorbeam mai sus, plus o muzicuţă (şi cel mai probabil o chitară adiţională). Incredibil ce tineri erau oamenii ăştia! Ei, că de noi nici nu mai vorbesc...

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Sixx:A.M., "Prayers for the Damned"

Revin după ceva vreme cu Sixx:A.M., cu ocazia lansării primului "volum" al dublului-album "Prayers for the Damned". Mult mai apăsător decât "Modern Vintage", noul disc ilustrează o paletă de trăiri din care muzica urmează să răzbată ca o rază de speranţă ce uneori se vrea triumfătoare, uneori doar consolatoare. Piesa-titlu are o structură cât se poate de simplă, dar echilibrată şi cu orchestraţie care o face să fie poate cea mai completă de pe album. Începutul un pic polifonic, apoi cu armonia pregnantă între chitară şi clapă se "strânge" după câteva măsuri, enunţând la unison tema care se va auzi pe tot parcursul cântecului. Structura strofă-bridge evoluează previzibil până când refrenul aduce contrastul, în aceeaşi notă gravă. Vocile armonice foarte discrete de pe fundal (după "when I've already lost it all") accentuează dramatismul sugerat de versuri, iar spre finalul cântecului devin mai prezente, şi împing parcă în sus rugăciunea deznădăjduită. Muzica este eşafodul perfect pentru versuri şi deşi fiecare instrument se aude bine individualizat - de la basul percutant până la chitara ce trece firesc din armonie în solo şi înapoi, sprijinite pe structura armonică a clapei bine puse în evidenţă - rezultatul este o unitate fără fisură. 

Despre preferințe și smerenie

Notă: Am publicat această postare (asupra căreia am operat schimbări minime) și la secțiunea de comentarii a unuia dintre protagoniștii clipului „Despre smerenie”.

A crede sau a nu crede in Dumnezeu e, desigur, alegerea fiecaruia. Credinta in Dumnezeul crestin presupune, in schimb, schimbarea propriei vieti, dar SI a vietilor altora. Pentru ca, spune Initiatorul acestei credinte, poate "muta muntii din loc". Si nu e vorba in primul rand despre muntii fizici - desi au fost si asemenea cazuri - ci despre muntii din inima fiecaruia. Crestinismul inseamna a-ti iubi aproapele ca pe tine insuti. Si daca sustinem ca iubirea - intru Hristos, un pic diferita de sentimentalismul pe care adesea il definim cu acelasi nume - nu schimba nimic in viata celuilalt, inseamna ca totul e degeaba. Credinta crestina urmareste prin iubire "ca tot omul sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina". Ceea ce, sa recunoastem, e o schimbare radicala fatza de starea actuala a lucrurilor. Atat despre schimbarile pe care le determina credinta.

Trupa Taxi a scos o piesa. Dan Teodorescu si compania cred ca Dumnezeu prefera lemnul. Foarte bine, e convingerea lor. Cam simplista, daca stau eu sa ma gandesc, dar e a lor. Dumnezeul in care cred eu, asa cum Il stiu/ stim din Scriptura, S-a nascut in iesle, dar a predicat intr-un templu construit in 47 de ani, daca nu ma insel. Credinta cea mai arzatoare s-a manifestat adesea in bisericutele de lemn din Maramures - aparute, fie vorba intre noi, dintr-o constrangere istorica, dar nu mai putin frumoase - dar si in catedrala Sfanta Sofia din Constantinopol, locul de unde, printre altele, a pornit crestinarea slavilor, un grup nu tocmai mic de crestini, care a dat nu tocmai putini sfinti. Dar, in fond, "cred ca..." nu e o sentinta. Partea cu smerenia e mai spinoasa un pic. Avem si despre smerenie multe pilde. In Scriptura, in vietile unora dintre noi, in istorie. Eu imi amintesc de vames si de fariseu. Vamesul, dat exemplu de smerenie, statea si plangea si isi marturisea pacatele in fatza lui Dumnezeu. Singur, asa cum ne invata Intemeietorul credintei noastre, "intru ascuns, pentru ca Tatal vostru Care este intru ascuns sa va raspunda". Rugaciunea comunitara a Bisericii e altceva, taina celor "2 sau trei stransi in numele Meu", trairea in unire a jertfei de pe cruce, mereu reactualizata in spatii de diferite dimensiuni. Insa rugaciunea particulara se face in singuratate. Dar atunci de unde nevoia de confirmare? Cand vorbesti cu Dumnezeu - in credinta mea - confirmarea sau infirmarea trebuie sa vina de la El. Intr-un fel sau altul. Prin constiinta, prin duhovnic, nu intru in detalii. De ce ar trebui sa strangi 33 de oameni initial, apoi si mai multi, ca sa-ti sustina punctul de vedere? Hai sa trecem insa si peste asta. Sa spunem ca s-a creat o comunitate de gandire si de simtire. Dar cum de au fost alesi doar oameni cu impact mediatic? Nu spune lectia de smerenie sa nu te uiti la fatza omului? Daca Taxi scotea piesa pe cont propriu, n-as fi fost neaparat de acord cu mesajul, dar l-as fi inteles. Contradictia majora apare atunci cand strangi laolalta zeci de oameni cunoscuti, "vedete", despre care stii foarte bine ca au o anumita "priza" la public. Si aici nu mai e vorba despre smerenie, ci despre o miscare masiva de PR. "Credinta ar trebui sa fie treaba exclusiv personala a fiecaruia" - conceptie protestanta - spun unii, in schimb o parere despre credinta izvorata din smerenie trebuie difuzata pe scara larga si cu "modele" multe, care sa convinga lumea. Nu stiu, ceva nu se leaga. Suna un pic a “cred ca… dar uite cati mai cred cu mine, oameni pe care-i stiti cu totii“. Poate ca ne jucam un pic cu polisemia lui « a crede »…

Nu-i cunosc pe toti cei din clipul trupei Taxi. Doi imi sunt prieteni, cu alti doi ma mai salut pe la concerte. De ceilalti am auzit si eu, ca tot omul. Unora le-am vazut filmele, unora le-am ascultat muzica, altuia i-am citit niste carti. Acesta e cel care a spus ca e vorba aici de un mesaj poetic, care e prin excelenta ambiguu. La cat de multi sunt prietenii trupei Taxi, ar putea sa initieze chiar o petitie pentru ambiguitate. Pe cei mai multi nu-i stiam foarte preocupati de problemele de credinta, dar poate ma insel. Siguranta si coeziunea lor ma uimesc. Si, in fond, cine stie daca nu eu sunt cel in eroare: in fond, oricat m-as gandi si m-as framanta, marturisesc ca in afara de cele transmise explicit sau macar in parabole de Hristos, eu... nu stiu nimic despre preferintele lui Dumnezeu.

Retragerea unei candidaturi - consecinţe şi concluzii

Eşecul operaţiunii "Marian Munteanu - PNL" lasă câteva urme vizibile atât în lupta electorală pentru primăria capitalei, cât şi în spectrul politic mai larg. Şi dacă, din punctul de vedere al imaginii, cel mai şifonat iese Partidul Naţional Liberal, paradoxal, liberalilor le va fi şi cel mai uşor să se refacă. Aruncând o privire pe termen lung asupra scenei politice româneşti post-1989 şi îndeosebi asupra ultimilor 10-12 ani, se observă un alarmant caracter ciclic. Încă din 1996, PNL a început să se compromită vârtos, ba prin poziţii ambigue faţă de partenerii de alianţă, ba prin asocieri care în epoca "romantică", pe când partidul era condus de Radu Câmpeanu, ar fi fost socotite scenarii fanteziste de mai toţi susţinătorii, ba prin schimbări de 180 de grade. PNL nu a ajuns la un compromis cu PNŢ în privinţa unui candidat unic la alegerile din 2000, oferindu-i astfel pe tavă un nou mandat lui Ion Iliescu, care a beneficiat şi de pe urma concurenţei cu sperietoarea de serviciu, Vadim. Apoi, liberalii s-au aliat fără jenă cu duşmanul tradiţional - vorbim, repet, despre perioada post-1989 - şi au făcut politica social-democraţilor sub umbrela încăpătoare a securistului redenumit conservator Voiculescu. În cele din urmă, după ani de zile în care Traian Băsescu şi partidul lui au fost principalul inamic - aş spune chiar că PNL-ul lui Crin Antonescu nu a avut practic nicio platformă în afară de "Jos Băsescu!" -, nu au ezitat nicio clipă să fuzioneze cu PDL-ul care, oricâte schimbări ar fi avut loc, este formaţiunea în care continuă să se afle, chiar la vârf, unii dintre cei care au fost colaboratorii apropiaţi ai fostului preşedinte timp de ani de zile. După ce au petrecut vreme îndelungată ore în şir la emisiunile Antenei 3, liderii liberali s-au trezit brusc scârbiţi de mascarada lui Gâdea, Badea şi compania, redescoperindu-şi fibra morală şi adversitatea ireconciliabilă - până la următoarea negociere - faţă de PSD. Cu toate acestea, PNL a căzut de fiecare dată în picioare. În rândul electoratului s-au produs mişcări similare în oglindă. Susţinătorii lui Băsescu care nu conteneau cu înjurăturile la adresa lui Crin Antonescu au reînceput să vadă în PNL marea speranţă a dreptei româneşti. Lehamitea produsă de peste două decenii de politicianism deşănţat a paralizat electoratul, care simte nevoia să se agaţe de ceva cât de cât sigur şi care să aibă cât de cât şanse de succes în alegeri. Aşa a ajuns PNL să poată face orice fără să-şi piardă pe termen lung capitalul electoral. Aşa se va întâmpla şi acum şi astfel se profilează ca o umbrelă atotcuprinzătoare "blatul" intrinsec a două forţe politice care din adverse au ajuns simbiotice. Votanţii opuşi PSD vor vota mereu "răul cel mic" sau "şansa cea mare", în funcţie de percepţie. Marii jucători politici şi-au dat seama de acest lucru şi îşi împart privilegiile, se ciondănesc, se hărţuiesc, dar nu depăşesc niciodată înţelegerea tacită.

Ajungem astfel la al doilea perdant al recentelor evoluţii din campania electorală: Nicuşor Dan. Dacă prima dată a candidat insuficient pregătit pentru a le face faţă rechinilor, acum a venit cu mai multă experienţă şi un departament de relaţii publice mai solid în faţa alegătorilor. Merge de zece ani consecvent pe aceeaşi linie şi are şi rezultate concrete în lupta împotriva samavolniciei autorităţilor bucureştene. Nicuşor Dan ar câştiga fără probleme dacă în calcul s-ar lua doar partea strict administrativă a activităţii unui primar, însă, cum la noi încă se votează foarte politizat, trebuie să jongleze foarte atent între sensibilităţile eventualilor votanţi, veniţi din categorii diferite şi uneori opuse. Cu toate acestea, Bucureştiul, prin amestecul lui de cosmopolitism, aer monden antisistem şi concentrare a unor grupuri naţionaliste opuse clasei politice actuale ar putea fi scena potrivită pentru el. În faţa unui PSD agresiv şi a unei candidaturi care ilustrează tot arsenalul de bârfă, mojicie, îmbogăţiţi peste noapte şi baroni locali - Gabriela Firea - şi a unui PNL la fel de şters ca actualii săi lideri, Nicuşor Dan putea fi măcar un adversar redutabil, dacă nu cumva şi un învingător surprinzător. Candidatura lui Marian Munteanu i-a luat automat o parte din votanţi, în special dintre cei care au crezut în proiectul fostului lider al Ligii Studenţilor şi în capacitatea lui de a-l duce la bun sfârşit. Fără apariţia în context al lui Munteanu, unii dintre aceştia nu ar fi votat, însă mulţi ar fi optat pentru Nicuşor Dan. Acum candidatura-supriză, anunţată şi promovată de liberali cu un amatorism cât se poate de suspect, a fost retrasă. Însă o parte din energii şi speranţe fiind epuizate în încleştarea din ultima săptămână, poziţia lui Nicuşor Dan rămâne în tot cazul mai şubredă decât înainte. Cum Cătălin Predoiu este pierzător sigur, tot tumultul pare să-i ofere pe tavă primăria soţiei domnului Pandele de la Voluntari.

Tot destul de afectată iese din această poveste şi mişcarea naţional-creştină. După ce hienele corectitudinii politice au pus încă odată insistent semnul egalităţii între creştinism şi iubire de neam pe de o parte şi fascism, xenofobie şi extremism pe de alta - având acum şi calul de bătaie public oferit generos de PNL şi de propria naivitate (?) - orice atitudine conservatoare serioasă (nu că ar fi cine ştie ce multe) se va lovi în percepţia publică automat de figura şi eşecul lui Marian Munteanu în această campanie. Mai mult, înşişi susţinătorii unei abordări pe liniile naţională şi creştină se văd descurajaţi de liderul în jurul căruia speraseră să se coaguleze şi care s-a dovedit indecis, incoerent, grabnic doritor de asocieri politice şi cedând pas cu pas în faţa pretenţiilor mentalităţii dominante. Fie că nu a stăpânit arta compromisului abil, fie că s-a aruncat prea repede spre o funcţie care nu aducea nimic platformei civice gândite de el, Marian Munteanu nu s-a dovedit nici om politic iscusit, nici apărător neclintit al idealurilor în numele cărora încearcă să strângă oameni în jurul său.

Dar toate acestea, aşa sumbre cum par, pot aduce şi o limpezire. În acest sens, foarte util pentru înţelegerea situaţiei de fapt mi se pare editorialul domnului Sever Voinescu din Evenimentul zilei, "Neputinţa cea mare a dreptei româneşti" (http://www.evz.ro/neputinta-cea-mare-a-dreptei-romanesti.html ). Analiza aceasta minuţioasă scoate în evidenţă un lucru pe care multe voci prea "underground" pentru a avea ecou îl susţin de ani buni de zile: în România nu există niciun partid de dreapta. Pornind de la afirmaţia lui Alexandru Paleologu, "în România pluripartidismul înseamnă, de fapt, mai multe pcr-uri", Sever Voinescu dezvăluie marea înţelegere care domină politica autohtonă. În acest moment, PSD şi PNL, dar şi micile lor excrescenţe, din categoria ALDE, M10 sau PMP, sunt complice în efortul de a menţine statu-quo-ul, care înseamnă captivitatea României într-o vastă reţea de stânga, cu evidente accente oligarhice, în care conflictele sunt doar încercări ale câte unui braţ al caracatiţei de a obţine o parte mai mare din pradă. Nu vorbim aici despre clasica teorie "toţi sunt o apă şi un pământ, toţi fură", ci despre un consens ideologic negativ, care constă în blocarea oricărei iniţiative care să ne scoată din acest cerc vicios. Practic, întreg spectrul politic îşi face numărul dintr-o coregrafie bine gândită şi îşi păstrează privilegiile: cele două mari partide îşi împart capitalul politic şi îşi văd de afacerile transpartinice, autodeclarata societate civilă, aceea grabnică să semneze petiţii "împotriva extremismului", reglează mecanismul când devine prea vizibil, activiştii gen Alina Mungiu-Pippidi şi Mircea Toma fac opoziţie cu finanţări grase - practic opoziţie de stat - şi mărunţii escroci politici şi media din categoria Antena 3 profită de pe urma informaţiilor securiştilor care au ştiut şi imediat după 1989 unde sunt banii pentru a se îmbogăţi. De aceea când în joc apare o idee străină acestei corporaţii - conservatoare, creştină, naţionalistă, cum vreţi - toţi adversarii îşi unesc vocile într-un unison răsunător, cu excepţia celor care au plantat diversiunea, dar a căror apărare e atât de slabă încât nu convinge nici prieteni, nici adversari. Odată ce vom fi asimilat bine această lecţie, pe care ultimele tulburări politice ne-au predat-o cu limpezimea unei demonstraţii logice, poate vom fi capabili să dezvoltăm anticorpii care să lupte împotriva pecerizării depline a societăţii româneşti.

Marian Munteanu, candidat PNL

Postul Mare se apropie pe nesimţite de sfârşit şi parcă dinadins în jurul nostru se întâmplă lucruri care să ne distragă atenţia de la calea lui şi de la ţinta finală, Învierea Domnului. Unul dintre evenimentele care au pus pe jar societatea românească are calitatea unei furtuni într-un pahar cu apă. Marian Munteanu este noul candidat al PNL la primăria capitalei. Lovitură de imagine sau greşeală de strategie? Evoluţie a doctrinei sau pur oportunism? Renaşterea în politică a ideii naţionale sau metisaj nefast? Acestea sunt întrebările care ar trebui să se pună în contextul dat. În loc de ele, pestriţa noastră lume românească a dat în clocot şi se întrece în entuziasme facile sau revolte comandate de codul corect politic. Vom încerca să analizăm toate aceste poziţii pe rând, pentru a putea trage o concluzie, fie ea şi provizorie, a evoluţiei politice pe care mişcarea făcută de PNL şi de Marian Munteanu ar putea-o aduce.

Am avut dintotdeauna o mare nedumerire legată de noţiunea de societate civilă. Am citit de-a lungul anilor tot felul de publicaţii care pasămite reprezentau punctul de vedere al societăţii civile, am fost la gale ale societăţii civile, am văzut candidaţi ce-şi asumau apartenenţa şi reprezentarea aceleiaşi societăţi. Dar ce este şi cu ce se ocupă societatea civilă, nu am reuşit să pricep. Spun toate acestea pentru că susţinătorii lui Marian Munteanu sunt de părere că au în el un prim candidat din partea societăţii civile, în timp ce detractorii lor strigă scandalizaţi că nu poate fi vorba de aşa ceva şi că de fapt ei sunt societatea civilă. Mă voi opri un pic la aceştia din urmă.

Tot omul cu convingeri de stânga - sau de pseudo-dreapta - se declară astăzi revoltat. Nu se pune nicio clipă în discuţie substanţa programului lui Marian Munteanu, nici oportunitatea opţiunii PNL de a-l sprijini, ci se insistă repetitiv pe tema "legionarismului" fostului lider al Ligii Studenţilor şi a ameninţării pe care ar reprezenta-o pentru democraţie. Avangarda este reprezentată de Alina Mungiu-Pippidi, probabil cel mai toxic personaj public din România ultimilor douăzeci de ani, preoteasă fanatică a tuturor formulelor stângiste anticreştine şi antinaţionale, iar în urma ei vine tot alaiul compus din GDS, ziariştii de la Hotnews, balansând elegant între neoliberalism şi poliţie a gândirii, anticomunistul de extracţie comunistă Vladimir Tismăneanu, bufonul politic Călin Popescu-Tăriceanu şi, în cele din urmă, cu voia dumneavoastră, micile trompete ale neomarxismului, din categoria Costi Rogozanu şi Remus Cernea. Atenţie: nu contest soliditatea argumentelor unora dintre cei care se opun candidaturii lui Marian Munteanu din partea PNL. Ceea ce intră aici în discuţie este argumentaţia celor sus-menţionaţi şi a altora ca ei.

Pentru cei care nu-şi amintesc, Marian Munteanu a fost preşedintele Ligii Studenţilor şi unul dintre liderii Pieţei Universităţii din 1990. Indiferent de parcursul lui ulterior, imaginea lui  de la balconul Universităţii va rămâne un simbol permanent al luptei pentru libertate, într-un moment în care Ion Iliescu şi FSN încă mai puteau guverna discreţionar, folosind inclusiv represiunea violentă, surzi la orice voci din opoziţia internă sau externă. Astăzi toată lumea îşi revendică apartenenţa la fenomenul Piaţa Universităţii. Până şi Victor Ponta a avut neasemuita obrăznicie de a susţine că a fost unul dintre participanţii la proteste. Mulţi dintre ziariştii care astăzi ţipă împotriva lui Marian Munteanu au scris în favoarea protestatarilor. Doar că au făcut-o din redacţiile lor călduţe sau de peste mări şi ţări, unde trăiau eventual la adăpostul unor burse generoase. Munteanu, în schimb, şi-a asumat opţiunea până la capăt. A fost la un pas de moarte, linşat practic de minerii ("minerii"?) lui Iliescu, a stat în comă şi şi-a revenit cu greu. Chiar nevrednic să fi fost, sacrificiul său a fost unul dintre cele care au conferit legitimitatea supremă - stropită cu sânge - uneia dintre marile mişcări anticomuniste din fostul lagăr sovietic. Cei care-i lipesc astăzi lui Marian Munteanu eticheta de extremist nu suflă un cuvinţel despre această parte a biografiei lui.

Imediat după ce şi-a revenit cât de cât, Marian Munteanu a lansat proiectul - eşuat - al Mişcării pentru România, o construcţie politică de dreapta, cu accentul pus pe creştinism şi iubirea de neam. Aici începe istoria atacurilor în baza acuzaţiei de legionarism. Şi minciunile curg râu. Scrisoarea adresată pe atunci de Munteanu membrilor şi simpatizanţilor mişcării legionare ar fi o probă concludentă. Detractorii citează trunchiat. "Suntem unde ale aceluiaşi râu" este una dintre frazele incriminate, care ar dovedi continuitatea între legionarism şi Mişcarea pentru România. În general, omul nici nu citeşte mai departe. Însă o analiză onestă a conţinutului scrisorii scoate la iveală faptul că Marian Munteanu face distincţia clară între mişcarea legionară ca fenomen spiritual şi forma ei politică, fără a se revendica din niciuna dintre acestea două. Afinităţile ţin doar de ataşamentul faţă de neam mărturisit iniţial de iniţiatorii legiunii şi pe care Marian Munteanu îl priveşte în continuarea unor manifestări similare, pe linia lui Horea Cloşca şi Crişan, a lui Tudor Vladimirescu, Bălcescu sau Avram Iancu. Este lesne de înţeles că vorbim aici despre personalităţi de diverse orientări politice - uneori opuse - a căror unică trăsătură comună este, în viziunea autorului scrisorii incriminate, ideea naţională. Se poate discuta mult şi bine despre coerenţa teoretică a argumentării, însă până atunci din text reiese că Mişcarea pentru România nu este nicidecum o copie sau o urmaşă a mişcării legionare. Poate singurul lucru de care se pot plânge contestatarii este că Marian Munteanu nu exclude o colaborare cu foştii membri sau simpatizanţii legiunii, însă doar pe liniile trasate de el, în forma politică pe care o socoteşte ca rodul frământărilor propriei generaţii.

În ceea ce priveşte poziţia actuală a lui Marian Munteanu, aşa cum o reflectă proclamaţia Platformei Civice "Alianţa Naţională", nici aici nu găsim urme de xenofobie, neofascism, antieuropenism şi toate celelalte marote agitate de scriitorii de casă ai corectitudinii politice. Finalul documentului este cât se poate de limpede: "Se impune, așadar, să acționăm – prin toate mijloacele legale, democratice și non-violente – pentru a determina adoptarea acelor măsuri politice și administrative apte să asigure României locul ce i se cuvine în familia euroatlantică și în comunitatea internațională. Toți cetățenii români, indiferent de originea lor etnică sau confesiunea religioasă, au dreptul să trăiască în siguranță în țara lor, o țară în care munca cinstită, creativitatea și spiritul întreprinzător să fie încurajate, respectate și corect răsplătite, în care legea să fie lege pentru toți iar libertatea și demnitatea tuturor să fie garantate." Evident, orice vorbă se face despre neam/ naţiune şi identitate creştină îi scoate din pepeni pe euro-stângiştii noştri, dar la fel de evident este că acuzaţiile de extremism sunt o făcătură propagandistică. Orice discuţie coerentă despre candidatura lui Marian Munteanu din partea PNL trebuie să pornească de la aspectele concrete, refuzând toată înşiruirea de epitete care ar fi în stare să-l facă simpatic pe cel vizat chiar şi în ochii unor adversari.

S-a vorbit mult şi despre asocierea surprinzătoare dintre Marian Munteanu şi Virgil Măgureanu. Aici lucrurile se complică. În timp ce adversarii "proiectului" PNL în general şi ai candidatului Munteanu în special insistă pe această colaborare îndoielnică - totuşi, nu cu aceeaşi energie ca atunci când combat aşa-zisul extremism - susţinătorii minimalizează subiectul. Faptele brute sunt aşa: Marian Munteanu a acceptat iniţial posibilitatea de a candida la preşedinţie având sprijinul PUNR, care avea să fuzioneze la scurt timp după aceea cu Partidul Naţional Român al lui Virgil Măgureanu; a apărut de câteva ori în dezbateri televizate din postura de candidat (sau viitor candidat); în cele din urmă, nemulţumit de evoluţia forţei politice numite de acum Alianţa Naţională, a refuzat să se mai înscrie în PUNR şi a renunţat la candidatură. Lăsând la o parte ideea nefericită de a numi noua sa platformă de acţiune tot Alianţa Naţională, trebuie să urmărim anumite puncte nevralgice ale întregii succesiuni de evenimente. În primul rând, până la fuziunea cu Partidul Naţional Român, să ne amintim că PUNR, formaţiunea politică ce l-a avut mult timp în centru pe Gheorghe Funar, practica un naţionalism rudimentar, cu evidente reziduuri comuniste. Afinităţile de acest tip au devenit mai clare atunci când Funar s-a alăturat fostului poet de curte al lui Ceauşescu într-unul dintre partidele care au subminat cel mai mult naţionalismul creştin autentic. Indiferent de prieteniile politice rupte sau refăcute, PUNR - fost membru, să nu uităm, al infamului "patrulater roşu" (PDSR - PSM - PRM - PUNR) din timpul guvernării Văcăroiu - a rămas întotdeauna un partid care s-a scăldat în ape politice tulburi. Dacă la toate acestea adăugăm apariţia în context a fostului şef al SRI, Virgil Măgureanu, unul dintre reprezentanţii de vârf ai sistemului împotriva căruia se ridicase Piaţa Universităţii şi care o înecase în sângele mineriadelor, însăşi aşezarea la masa tratativelor apare ca un compromis inacceptabil sau, în cel mai bun caz, ca o naivitate grea de consecinţe. Vorbim despre politică, definită de multe ori ca artă a compromisului. Însă anumite alianţe sunt contra naturii chiar în mai mare măsură decât coabitarea sub acoperişul Antenei 3 a PSD şi PNL. Astfel că, în ciuda retragerii, apropierea, fie ea şi de o clipă, între Marian Munteanu şi reprezentanţii unor idei străine de duhul celor propovăduite de el rămâne un semn de întrebare. Există compromis şi compromitere, cum spunea cineva. Iar pilda gândită în "Jurnalul fericirii" de N. Steinhardt ar trebui să ne slujească nu doar de îndreptar duhovnicesc, ci şi politic. Pentru că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. "Diavolul: să încheiem un pact. - Nu. - Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. - Nu. - De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil? - Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu."

Se cuvine deschisă aici o paranteză. Există un nivel al discuţiilor despre perioada comunistă la care se insistă pe deosebirea sau chiar conflictul dintre comuniştii/ securiştii internaţionalişti - cel mai adesea supuşi puterii sovietice - şi cei aşa-zis naţionalişti. "Naţional-comunismul" şi chiar "naţional-securiştii" au devenit axe în jurul cărora se nasc dezbateri animate şi poziţionări radical opuse. Cei apropiaţi, prin naştere sau afinităţi, de partida internaţionalistă îi acuză pe "patrioţi" punând semnul egalităţii între comunism şi naţionalism. Ceilalţi laudă poziţiile zis patriotice şi scuză, datorită lor, apartenenţa la sistem. Este poate cea mai mare înşelare a istoriei recente. Indiferent că au stat sub comanda directă a sovieticilor - care i-au adus la putere - sau că au încercat la un moment dat să vireze spre o direcţie zisă naţională, comuniştii români, de la Gheorghe Cristescu până la Ion Iliescu, au reprezentat forţa opresivă anticreştină care a călcat în picioare sistematic acest neam, i-a distrus elitele şi i-a spălat creierul. O privire de ansamblu asupra istoriei ultimilor cincizeci de ani, atâta câtă este scrisă, arată, de altfel, că trecerea dintr-o parte într-alta a spectrului comunist se făcea frecvent, determinată adesea de oportunismul cel mai pur. Indiferent că ascultau de Moscova sau de Bucureştiul cu pretenţii de independenţă, membrii sistemului măcinau în spiritul vremii şi al învăţăturilor lor tot ce mai rămăsese viu în România. Teroarea cruntă de la Piteşti a încetat după câţiva ani, însă reeducarea mai subtilă a continuat la Aiud până în 1964, ultimul an din domnia lui Gheorghiu-Dej. Părintele Gheorghe Calciu, victimă a Piteştiului şi supravieţuitor al încercării de suprimare fizică de la Jilava, a fost din nou arestat, cu ordinul de a fi lichidat în închisoare, în 1978, sub regimul "patriotului" Ceauşescu. Cel care refuzase să participe la invazia Cehoslovaciei şi se tot ciondănea cu tovarăşii de la Moscova este acelaşi care, în cârdăşie cu acoliţii lui securişti "naţionalişti", a orchestrat tentativele de asasinat împotriva Monicăi Lovinescu (1977) sau Paul Goma (1981, 1982). Şi lista poate continua la nesfârşit. Că vor fi existat conflicte între membrii aceluiaşi sistem comunist, ba chiar fidelităţi diferite, este posibil. Dar a disculpa o parte a reprezentanţilor săi doar pentru că nu au făcut jocurile Moscovei, uitând de teroarea internă, este cea mai mare farsă, căreia îi cad victime şi mulţi naţionalişti din zilele noastre.

Încheiem paranteza cu menţiunea că mulţi dintre foştii comunişti/ securişti "patrioţi" îşi găsesc până astăzi refugiul în diferite grupuri sau organizaţii naţionaliste şi creştine. Este una dintre marile neputinţe ale şi aşa fragilei şi dezbinatei mişcări pentru renaşterea valorilor neamului creştin din societatea românească. Ce s-a întâmplat la nivelul general se vede replicat şi la nivel micro: parcă nu putem să aplicăm o lege a lustraţiei morale înainte de a porni către un nou drum politic. Cumva, cred că nici Alianţa lui Marian Munteanu nu este complet lipsită de contactul cu asemenea personaje. Este întristător că renaşterea unui ideal pare să nu poată să pornească de la baze cu totul noi, să se lepede pentru totdeauna de zgura vechilor sforari transformaţi în sfătuitori şi maculând tot ce ating cu pecetea unui compromis toxic. Fără o delimitare clară de trecut, orice mişcare creştină şi patriotică se va scălda în ape tulburi şi va fi victima celor care, din fotoliile puterii politice sau mediatice, o atacă pentru că îşi simt ameninţate privilegiile.

Iar confuzia dintre compromis şi compromitere continuă. În fond, în ciuda rezervelor, publicul aştepta să vadă mai departe direcţia în care avea să o ia Alianţa Naţională, consecvenţa faţă de generoasele idealuri exprimate în platforma-manifest. În toiul acestei aşteptări mai mult sau mai puţin încordate, anunţarea candidaturii lui Marian Munteanu la primăria capitalei pe listele PNL nu poate decât să surprindă. Perplexitate. Ce competenţe are Marian Munteanu, care declara acum câţiva ani într-un interviu că trăieşte retras, la munte, pentru a descâlci iţele atât de încâlcite ale unui oraş ca Bucureştiul? De unde până unde iniţiatorul unei platforme civice a dobândit deodată capacităţi administrative? Primăria capitalei a reprezentat de-a lungul anilor o importantă miză politică, dar problemele concrete, de gospodărie, s-au înecat în discursuri şi şpăgi. Singurul program care, fără a fi ireproşabil, a venit cu idei coerente pentru gospodărirea oraşului este cel al lui Nicuşor Dan. Are Marian Munteanu soluţii urbanistice mai bune? Când le va expune?

Putem accepta, măcar de dragul discuţiei, varianta conform căreia Marian Munteanu nu promovează soluţii concrete, ci valori. (Mă îngrozesc doar gândindu-mă cine a mai spus asta de curând...) De partea de urbanism se vor ocupa specialiştii şi consilierii. Dar care sunt valorile despre care vorbim? Ale Alianţei Naţionale sau ale PNL? Pentru că atunci când socoteşti că "între cetățenii României și principalele grupări politice decizionale care conduc sau influențează instituțiile statului român s-a format și se adâncește neîncetat un climat de neîncredere care afectează unitatea și stabilitatea societății românești", sau că "majoritatea cetățenilor nu este reprezentată civic sau politic, în vederea apărării eficiente a drepturilor și intereselor sale legitime, iar nemulțumirile populației cu privire la felul în care funcționează statul român și instituțiile sale sunt pe deplin justificate", nu se poate să ignori că PNL este o parte a problemei şi nu una tocmai neînsemnată. Crede Marian Munteanu că PNL îşi va schimba optica şi valorile în funcţie de programul său? Îi ignoră pe consilierii care slujesc de ani de zile aceleaşi interese financiare şi de grup şi care probabil îi vor fi serviţi pe tavă ca "ajutoare" în conducerea Bucureştiului? PNL are în rândul său oameni care au acţionat sub tutela lui Voiculescu şi oameni care au aplicat cu râvnă indicaţiile lui Băsescu; o bună parte dintre măsurile care au generat criza politică, financiară şi identitară permanentă în care se află România vin de la aceşti oameni şi de la acest partid; însăşi distrugerea sistematică a Bucureştiului li se "datorează" într-o anumită măsură. Aşa stând lucrurile, e greu de înţeles justificarea acestei asocieri. Şi aşa ia sfârşit încă înainte de a începe o nouă tentativă de cristalizare a unei drepte româneşti autentice, creştine şi iubitoare de neam. Nu trebuie, cu toate acestea să ne temem, ci doar să ne ruşinăm şi să ne smerim (că tot e foarte la modă să vorbeşti despre smerenie zilele acestea). Porţile iadului nu vor birui nicicând Biserica, iar neamul va supravieţui în condiţiile în care va şti să-şi asume apartenenţa la această Biserică. Orice altă atitudine l-ar face inutil. Pe noi, ceilalţi, trebuie să ne preocupe doar locul pe care îl ocupăm în această vâltoare. Deosebirea duhurilor se face prin alipirea de Hristos şi doar ea ne fereşte de confuzii generate de formele exterioare. Nu oricine Îi spune Mântuitorului "Doamne, Doamne" va intra în Împărăţie şi adesea cuvintele mari şi frumoase nu ascund decât compromisuri mărunte şi farse sinistre.

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Concrete Blonde, "Mexican Moon"

Sincer, nu-mi dau seama exact ce înseamnă "alternative". Şi nici nu mă interesează în mod deosebit. Vă spun asta pentru că formaţia pe care v-o propun se încadrează, conform publicaţiilor de specialitate, în acest gen. Nu ştiu, practic, nimic despre Concrete Blonde. Mergeam cu maşina spre o destinaţie îndepărtată şi minunată, iar când noaptea se lăsase demult, din radio s-a auzit în surdină acest cântec. În general nu ascult radio. Era alegerea şoferului şi ne miram amândoi ce muzică bună dau posturile greceşti. Mi-am scrijelit câteva dintre versuri, ca să pot căuta cântecul pe internet. Avem aici un aer boem, parcă de "Easy Rider", dar şi o nostalgie cu accente tragice - direct din "Şatra", dar o variantă hippie. E genul de deşertăciune umplută de patimă şi de un strop greu de văzut de simţire autentică şi devastatoare. Impresionism? Verism? (Ca în "Boema", cu iubire, morţi şi sânge). Sau un fragment de viaţă ce poate fi privit din orice unghi? Oricum ar fi, muzica e minunată. Acordaţi-i doar o clipă şi mergeţi mai departe.