Coloana sonoră a vieţilor noastre - Metallica (feat. Dave Lombardo), "Battery / The Four Horsemen" (live)

Sigur că-l iubesc pe Lars Ulrich. Fără el Metallica ar fi fost probail o trupă la fel de cunoscută ca Diamond Head. Iar Mike Portnoy a spus pe bună dreptate că, deşi marii baterişti nu-l apreciază, Lars a reuşit să se impună ca unul dintre cei mai importanţi inventatori de sunet. Dar nu mă deranjează câtuşi de puţin să-l văd pe frontmanul meu metal preferat cântând alături de un baterist adevărat – cel mai bun al generaţiei lui, dacă mă întrebaţi pe mine. Aşa că, fără alte comentarii, Metallica featuring Dave...

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Soulfly (cu Sean Lennon), "Son Song"

Max Cavalera: „Am mers cu Sean la a doua mea casă, la munte, şi am scris cântecul. Riff-ul principal este al lui Sean: este un riff melodios, în stilul Beatles (mai degrabă o întâlnire între Beatles şi Black Sabbath, cu nota aparte dată de măsurile alternative – nota mea, PSG). Eu am venit cu al doilea riff şi le-am îmbinat. El a cântat la clape la sfârşitul cântecului, foarte frumos.

     Producătorul albumului Primitive, Toby Wright – care lucrase cu Alice in Chains, Ozzy şi Metallica – trecea printr-un divorţ urât pe atunci, şi a trebuit să ia avionul spre casă în weekendul în care am înregistrat ‚Son Song’, aşa că până la urmă Sean a produs cântecul. A preluat cu totul pupitrul de mixaj şi ştia foarte exact ce face. Sean a vrut să numim cântecul ‚Stardust’, însă m-am gândit, ‚Nu-i putem spune aşa’.

     Versurile de la ‚Son Song’ sunt despre faptul că ne-am pierdut taţii. Totdeauna îmi dorisem să scriu un cântec despre tatăl meu, deci când s-a ivit ocazia să o fac cu cineva ca Sean Lennon, am ştiut că mai bine nu avea cum să fie. I s-a întâmplat acelaşi lucru când era mic. Amândoi ne-am pierdut taţii. El avea cinci ani, eu nouă.”

Sean Lennon: „Între mine şi Max se crease un fel de legătură prin aceea că ne pierduserăm taţii la o vârstă fragedă. Cred că lucrul acesta s-a auzit cumva pe înregistrare. Îmi amintesc că am făcut împreună un riff care alterna între 7/8 şi 6/8 (ceea ce îi dă caracterul vioi, aproape instabil ritmic, şi contrastul între ritmul ternar, mai dansant, „feminin”, şi cel binar – nota mea, PSG), iar apoi Max a venit cu un riff foarte agăţător pentru refren. Îmi amintesc că am cântat la orgă Rhodes pe outro.

     Dintre toate cântecele la care am lucrat, cele mai multe reacţii pozitive le primesc la ‚Son Song’. Mereu vine lume la mine pe stradă şi îmi vorbeşte despre această piesă. De foarte multe ori sunt oameni care în mod normal nu-mi ascultă muzica, şi asta mi se pare mişto.

     Max este un tip foarte rar de artist. Este cu adevărat deschis spre dezvoltarea sunetului propriu. Când are colaborări, nu o face doar de dragul noutăţii – chiar e deschis spre comunicare şi schimb de idei. Cei mai mulţi artişti sunt prea nesiguri pentru aşa ceva. M-am simţit extraordinar cât am lucrat cu Soulfly şi aş face-o oricând din nou.”

„Son Song” apare pe al doilea album Soulfy, „Primitive”, lansat pe 26 septembrie 2000 în componenţa: Max Cavalera (voce, chitară ritmică, berimbau), Marcelo D. Rapp (bas, percuţie, tobe), Mikey Doling (chitară), Joe Nuñez (tobe, percuţie). Citatele din Max Cavalera şi Sean Lennon sunt luate din cartea Max Cavalera, with Joel McIver, My Bloody Roots: From Sepultura to Soulfy and Beyond, publicată în 2014. Observaţiile din paranteză, după cum este precizat, îmi aparţin.

 One, two, three, four.

Sometimes I don't want to face life.
Sometimes I feel empty inside.
But every moment is precious.
Everyone will turn to dust.

Dust myself up and I scream at the sky.
It's been so hard, but I can't let it die.
Turn my head up, looking at the stars.
So many years, I still wonder where you are.

Dust myself up and I scream at the sky.
It's been so hard and I ask myself why?
Turn my head up, looking at the sun.
Waited so long, it's time to move on.

Move on.

Look at the sun, look at the sky.
Another day, another sign.
Every moment is precious.
Everything will turn to dust.

Dust myself up and I scream at the sky.
It's been so hard, but I can't let it die.
Turn my head up, looking at the stars.
So many years, I still wonder where you are.

Dust myself up and I scream at the sky.
It's been so hard and I ask myself why?
So much pain pouring from inside.
Above me I feel the spirit fly.

Every moment is precious.
Everything will turn to dust.

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Guns N' Roses, "Riad n' the Bedouins"

Acea energie crudă care a făcut din „Appetite for Destruction” un album de debut legendar se regăseşte după mai bine de două decenii pe un disc pe cât de variat, pe atât de subestimat. „Riad N’ the Bedouins” este una dintre piesele mai „tradiţionale” de pe „Chinese Democracy” (2008), în care se recunosc lesne şi cei care au rămas oarecum încremeniţi în proiectul sonor al anilor 1980-1990. Dar furia aproape punk-rock s-a îmbogăţit cu o experienţă muzicală ce duce compoziţia la un nivel superior. Riff-urile sunt foarte dure şi rapide, vocea menţine registrul melodios-ţipător acut de la un capăt la altul, cu o aluzie la „Immigrant Song” al lui Led Zeppelin pe partea onomatopeică. Fluxul verbal aproape neîntrerupt al vocii este contrabalansat de chitara sacadată de pe refren, iar micile artificii sonore completează fiecare stop sau crescendo, ca de altfel pe tot acest album remarcabil. Solo-ul de chitară este la rândul său în ton cu atitudinea zeflemitoare în still rock’n’roll a întregului cântec, iar tehnica unor Buckethead, „Bumblefoot” sau Robin Finck fac din riff-ul de după ultimul refren mult mai mult decât o simplă „umplutură” – este o piatră cioplită cu măiestrie într-un mini-edificiu sonor fără cusur, în ciuda caracterului frust şi monocolor.

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Slayer, "Angel of Death" (live)

De ce iubesc unii oameni Slayer? De ce detestă unii oameni Slayer? Răspunsul cel mai sintetic este cântecul de mai jos. Cu versurile, schimbările de ritm, chitarele "gemene" şi solo-urile demente.

Călin Torsan, "Plasterca"

Ce legătură este între moartea unui iepure de casă şi o călătorie eşuată într-o ţară imaginară, un fel de insulă din ziua de ieri, izvorâtă din mintea zglobie a unui copil şi conversaţiile cu un tată sensibil şi dezabuzat? Dar între o slujbă fără strălucire şi transformarea metempsihotică, din scriitor al începutului de secol XXI în Arghezi? Ei bine, dacă tot am ajuns la poetul din Mărţişor, cred că, în subtext, subiectul romanului „Plasterca” de Călin Torsan este „jocul de-a ceva ciudat”. Moartea. Şi curgerea uniformă şi devoratoare de speranţe a timpului care duce invariabil spre ea. Dacă „dezbraci” naraţiunea de adaosurile cvasi-fantastice, te trezeşti în faţa unei imagini obişnuite de viaţă: un bărbat trăieşte într-o căsnicie funcţională (în termeni convenţionali, cel puţin, pentru că nu aflăm nimic despre cei doi, dincolo de gesturile obişnuite ale cotidianului), are o slujbă oarecare, un tată bătrân, o mamă moartă şi o fetiţă bine crescută, care îşi trăieşte farmecul frivol al copilăriei, adaptându-se din mers la eventualele disonanţe. Este de fapt alăturarea a două lumi – a adultului şi a copilului – dintre care una tinde evident să o înghită pe cealaltă, către care priveşte înapoi cu nostalgie. Personajul autobiografic al lui Călin Torsan pare să-şi fi tocit toate iluziile, iar durerea acestei pierderi e amplificată de o capacitate de observaţie acută: culorile naturii, înţelepciunea bătrânilor, măruntele mişcări ale frunzelor şi gesturile prevestitoare de furtună ale animalelor nu fac decât să mărturisească despre trecerea implacabilă a unui timp golit de sens. Şi din acest joc de-a v-aţi ascuns cu cuvintele creşte poetica unei scriituri postmoderne (corespondenţe cu „Nostalgia” lui Cărtărescu), definită de evadarea în locul imaginar, cu limbă, obiceiuri şi religie proprii al ţării Plasterca, ce se dovedeşte în cele din urmă la fel de amăgitoare ca viaţa din cenuşiul bucureştean. Iar întoarcerea la apartamentul de bloc pe cărarea Milenei (în fapt o banală trezire din somn şi din beţie) readuce conştiinţa dureroasă a faptului că fata trebuie pregătită pentru intrarea într-o lume de care tatăl ei încearcă să o mai ferească un pic, conştient de zădărnicia demersului.

Monologul dominat de imaginea mamei moarte – descrisă în tonuri foarte naturaliste dar, paradoxal, în acelaşi timp duioase –, cu momentele de poezie meditativă care alternează cu descrieri triviale ale mărunţişurilor vieţii de zi cu zi, este probabil bolta expresivă a romanului şi în acelaşi timp cheia ei. „Cum să clădeşti moartea cu elanul şi atributele vieţii? Cum să pictezi dumnezeii luând oamenii drept modele? Vorbim de soare, de lună, de aştri, dar pleoapele căzut-au peste sticla ochilor. Pomenim, în discuţiile noastre, de vânt, de ploaie şi ger, dar oasele uitat-au de greutatea cărnii care le-aduna laolaltă. Folosim cuvinte, dar buzele încreţite şi strânse au ferecat sufletul. Nu ştim nimic. Şi nu vom şti decât atunci când, patrulând pe fruntariu – întocmai soldaţilor care nu au cum să aleagă altfel şi care se lasă pradă crivăţului şi singurătăţii, numai pentru că aşa vrea cel care le este mai sus – vom ajunge să trecem dintr-o lume în alta, privind către acelaşi soare şi lăsând în urmă tărâmurile nimănui.”

În această lume pusă sub semnul părăsirii, cu „prea multe biserici şi prea puţini dumnezei”, cum meditează voit absurd protagonistul principal, aparenţa de dialog este de fapt doar o luptă, un joc al cuvintelor, poate tonic pentru moment, poate frumos privit din afară, dar care, în cele din urmă, nu ne arată decât că nu putem şti nimic unii despre alţii.

Mitropolitul Antonie Bloom scria undeva că omul care nu-L are pe Dumnezeu şi care îşi asumă acest lucru trăieşte cea mai sfâşietoare tragedie. Cu alte cuvinte, cel care înţelege această condiţie cu toate consecinţele ei va fi copleşit de suferinţă. Am citit în „Plasterca” lui Călin Torsan un strop din această suferinţă. Pentru cel care nu crede – şi cei mai mulţi dintre noi au momente când nu cred, chiar cei care cred – frumuseţea copleşitoare a lumii şi a vieţii se transformă într-o durere cu atât mai acută. În context apare naturală corespondenţa cu Arghezi, omul sfâşiat între atâtea tendinţe contrare şi în acelaşi timp autorul unuia dintre cele mai rafinate limbaje poetice din literatura română. Sentimentul – postmodern şi el – al lumii golite de sens sau al incapacităţii noastre de a percepe vreunul, ne striveşte permanent în conflictul iremediabil între iubirea (de mamă, de fiică, de noi înşine, de viaţă) şi jocul inevitabil căruia nu-ţi rămâne decât să-i arunci blestemul inutil, „arde-l-ar focul”.

Ultimul concert

Îmi amintesc scene disparate din anii de liceu – cumva, la mine, totul pare să pornească din acei ani. O casetă nouă, poloneză. Fără versuri. Şi ploaia de la începutul albumului. Au fost multe altele de atunci, dar ţin minte, nu foarte clar la nivel vizual, ce simţeam uneori în burtă când ascultam unele trupe, printre care şi Black Sabbath. E o legătură astăzi confuză între naşterea unei zile în apartamentul nostru din Piaţa Romană, becul din camera mea în dimineţile de iarnă, gândul la şcoală; o iubire de pe atunci, sentimentul că ascult ceva vechi, consacrat, mai respectabil într-un fel decât Slayer, Metallica sau Iron Maiden – peisajul meu muzical cotidian – şi totuşi la fel de familiar, la fel de al meu. Trei note, apoi trei acorduri construite pe ele... „oh, no, no, please, God help me!” DOOOONG.... DAAAANG..... DOOOONG.... Trec chiar acum în revistă discografia şi, cumva, tot primul album e cel mai prezent în memoria emoţională. Şi „tributul”, „Nativity In Black”, cu „After Forever” cântat hardcore şi atât de bine de Biohazard, şi iar crâmpeie de amintire, baticul pe care o rugasem pe mama să mi-l cumpere ca să i-l dau Ralucăi şi pe care, dezamăgit, l-am dăruit altcuiva. Clasa a XII-a. Revistele „Hard Rock” şi „Hard’n’Heavy” pe care le primeam din Franţa îmi aduceau interviuri cu membrii răspândiţi care-ncotro. Geezer Butler cânta cu Ozzy pe „Ozzmosis”, dar spunea că i se pare că albumul e foarte soft, „un fel de tribut Beatles”, aşa că venea cu proiectul lui, G//Z/R, cu Burton C. Bell de la Fear Factory la voce şi piesa pe care am ascultat-o probabil de cel mult două ori, dar din care îmi amintesc şi acum un crâmpei de refren, „time to give up the ghost”. Şi m-am uitat o vreme la „Perry Mason” doar pentru că îmi plăcea cântecul lui Ozzy. Şi iarăşi ascultam tributul. „Sabotage” e un album care parcă a curs în mine la vremea lui, cred că eram la Bacău când l-am ascultat prima dată. Ce şuvoi de imagini sonore şi vizuale. Oarecum previzibil, când a murit tatăl meu am ascultat de mai multe ori „Junior Eyes”. Şi în vara lui 2016 i-am văzut, în sfârşit. Sau la sfârşit. Ceva din ei va rămâne mereu în fibra mea. Ceva de dincolo de suişuri şi coborâşuri, ceva pe care nu l-am asociat niciodată cu discurile de aur sau cu excesele. Poate o parte din puterea dată de sus de a nu te teme nici de întunericul din afară, nici de cel dinăuntru. Ceva pierdut sau risipit într-o poezie scrisă în drum spre Muntele Athos, când, în microbuz, în tăcerea nopţii, m-am trezit speriat de premierul lui Bill Ward care se auzea în surdină din casetofon. Sper că până la urmă mergem toţi în aceeaşi direcţie. Aici nu suntem decât trecători. Acum o săptămână, Black Sabbath a dat ultimul concert.

Comisia Europeană a validat o iniţiativă pentru familia tradiţională

Referendumul pentru familie din România, departe de a fi o iniţiativă extremistă sau homofobă, are corespondenţe la nivelul Uniunii Europene. Mai exact, „Mum, Dad and Kids” este o iniţiativă cetăţenească ce aşteaptă încă până la data limită, 3 aprilie, strângerea numărului necesar de semnături pentru a putea intra în discuţia forurilor superioare europene. Iniţiativa cetăţenească europeană este, conform paginii oficiale a Comisiei Europene, un fel de referendum: o propunere semnată de cel puţin UN MILION de cetăţeni poate deveni parte a politicii europene, prin apelul adresat Comisiei de a face o propunere legislativă. Cu alte cuvinte, dacă un milion de oameni – nu trei milioane, ca în România – semnează o asemenea petiţie, măsurile propuse în ea pot deveni lege comunitară. „Mud, Dad and Kids” este o iniţiativă cetăţenească validată de Comisia Europeană, care propune adoptarea de către Europa a următoarei definiţii a familiei: „căsătoria este uniunea durabilă între un bărbat şi o femeie, iar familia se bazează pe căsătorie şi / sau pe urmaşi”. Toate detaliile despre această iniţiativă pot fi găsite la adresa http://www.mumdadandkids.eu/ , unde puteţi de asemenea să semnaţi electronic în favoarea ei.

După cum se vede, iniţiativa Coaliţiei pentru Familie nu este o manifestare izolată şi retrogradă, cum încearcă să o prezinte oponenţii, ci o poziţie recunoscută şi acceptată la nivel european. Mai mult decât atât, pentru forurile superioare ale UE este nevoie de un număr de trei ori mai mic de semnături decât cele adunate în România pentru ca o asemenea iniţiativă să poată deveni propunere legislativă.