Monday, July 30, 2007

La moartea păstorului nostru

A trecut la Dumnezeu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist.
Este greu pentru nevrednicia noastră să scriem epitafuri pentru un ierarh care a marcat în mod însemnat istoria Bisericii Ortodoxe Române şi pe care Hristos, în milostivirea şi purtarea Sa de grijă pentru poporul creştin, l-a ţinut în viaţă ani îndelungaţi, spre folosul celor păstoriţi, în vremuri tulburi şi în ciuda controverselor, a bârfelor şi a pizmei care s-au manifestat constant şi care, din păcate, vor mai umbri probabil un timp percepţia noastră.
Nu încerc să idealizez, pentru că, după cum ne învaţă Scripturile, numai Dumnezeu singur e fără păcat, iar puterea lui Hristos se manifestă în slăbiciune. Se cer însă spuse câteva cuvinte.
Născut pe 7 februarie 1915 la Tocileni, judeţul Botoşani, Toader Arăpaşu a luat drumul mânăstirii înainte de a împlini 14 ani, manifestând astfel de mic chemarea către o viaţă grea de nevoinţă, spre slava lui Dumnezeu. Frate de mânăstire la Sihăstria Voronei, a fost tuns în monahism la Bistriţa-Neamţ, primind, după rânduiala călugărească, numele Teoctist.
După ani, a absolvit Facultatea de Teologie Magna cum laudae, frecventând şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi.
Aspectele ce ulterior au născut controverse au început să se manifeste la începutul perioadei comuniste, când ieromonahul Teoctist a fost asociat cu ierarhul Justinian Marina, perceput ca pro-comunist, numit, din cauza relaţiilor sale cu autorităţile înscăunate cu forţa de armata sovietică, "patriarhul roşu". Ulterior, pronia dumnezeiască s-a arătat a lucra pe căi necunoscute oamenilor, căci patriarhul Justinian a fost providenţial pentru Biserica noastră, sprijinindu-i pe toţi preoţii pe care autorităţile atee i-au persecutat în lagăre şi închisori.
În 1986, după ce fusese între timp Mitropolit al Olteniei şi apoi al Moldovei, a fost înscăunat Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Contestatarii Prea Fericirii Sale se referă mai ales la perioada aceasta pentru a-i pune în cârcă actele de supunere faţă de regimul comunist. Patriarhul Teoctist a făcut, e adevărat, compromisuri. Privite dintr-o perspectivă angelică, deasupra vieţii de zi cu zi din România comunistă, scrisorile adresate puternicilor vremii sau aprobarea dată - cu inimă frântă, ce-i drept - pentru demolarea unor biserici, pot naşte o anumită reticenţă. Dincolo de acestea, rămân, atât de preţuite în zilele noastre, statisticile: au fost demolate 27 de biserici, în schimb au fost construite 100. Mânăstirile din nordul Moldovei şi nu doar ele au fost renovate de comunişti, făcându-l pe marele duhovnic, părintele Cleopa, să se închine spunând că necuratul a ajuns să-I construiască locaşuri lui Dumnezeu şi recunoscând astfel folosul pe care l-a avut, în cele din urmă, Biserica, ca o consecinţă a diplomaţiei Patriarhului. Gurile dornice de zavistie turuie mai departe, dar Putna, Bistriţa, Slatina şi alte locuri de rugăciune vestesc recunoştinţă. În plan cultural, lucrurile sunt şi mai clare. În România, sub păstorirea Prea Fericitului Teoctist, s-au tipărit mai multe lucrări teologice şi scrieri bisericeşti decât în Grecia, ţară ortodoxă liberă, unde creştinismul nu era condamnat de puterea civilă. Puţini ştiu că în 1988, la întâlnirea cu Patriarhul ecumenic Dimitrios, întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe Române a sugerat deschis faptul că Biserica, dacă i se garantează sprijin din Occident, este gata să-şi scoată fiii în stradă, împotriva regimului comunist.
Pe 10 ianuarie 1990, ca urmare a schimbării de regim politic, Patriarhul Teoctist s-a retras din scaun, în chip de pocăinţă, la mânăstirea Sinaia. Demisia Prea Fericirii Sale a fost acceptată de Sfântul Sinod, dar reacţia păstoriţilor, care, preoţi de mir, monahi, teologi, episcopi, credincioşi simpli, au trimis nenumărate scrisori şi rugăminţi pentru întoarcerea întâi-stătătorului Bisericii, a făcut Sfântul Sinod să-l recheme în scaun.
Perioada post-1989 s-a remarcat prin grijă pentru creşterea evlaviei, canonizările unor sfinţi importanţi şi, mai discret dar poate mai presus de multe alte lucruri, prin păstrarea echilibrului într-un climat nu odată tulbure. În 1992, Prea Fericitul Părinte Teoctist a făcut unul dintre cele mai importante lucruri ale pastoraţiei sale, reactivând, în ciuda opoziţiei violente a Moscovei, Mitropolia Basarabiei, desfiinţată abuziv de puterea sovietică.
Presa a vorbit mult despre vizita Papei, ca despre o mare realizare, dar puţini au ştiut că în ianuarie 1989, într-o escală la Roma, Patriarhul Teoctist a sfidat interdicţia autorităţilor române şi s-a întâlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea, discutând probleme ce au rămas până astăzi tăinuite.
Toate acestea vor fi consemnate de istorie. Până atunci vor fi rostite discursuri, vom vorbi, ca în atâtea alte rânduri, despre noi, sub pretextul de a-l evoca pe răposat, va curge cerneală, va curge venin. Dar în sânul Bisericii, în intimitatea şi căldura lăcaşurilor noastre de rugăciune, în bucurie şi durere, printre şoapte şi lacrimi, Prea Fericitul Patriarh Teoctist va rămâne, chiar şi mutat la cele veşnice, ceea ce a dorit să fie şi a fost în toţi aceşti ani: împreună-rugător către Preasfânta Treime. Dumnezeu să-l ierte, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor!

3 comments:

Dave said...

Nici nu ma asteptam sa fii altfel decat orb. Speram ca din bun simt sau macar din respect pentru preotii care au murit in perioada comunista sa nu incerci sa il scoti pe patriarhul rosu dizident. Teoctist nu a facut nimic pentru Romania, iar Romania nu ii datoreaza nimic.

Paul Slayer Grigoriu said...

Nimeni nu a spus nimic despre dizident. Dar preotii care au suferit in perioada comunista (revin cu exemplul de la articolul anterior, parintele Arsenie Papacioc), pot confirma pana la unul ajutorul pe care l-au primit de la Patriarhul Teoctist.
Cat despre ce a facut pentru Biserica, asta sunt in masura sa spuna cei care traiesc in Biserica.

Donkeypapuas said...
This comment has been removed by the author.