Mai ţineţi minte casetele poloneze „Takt”, de vânzare la tarabe de pe la mijlocul anilor ’90? Cel mai apropiat lucru de o casetă originală, la care pe atunci în România doar visam. Erau mai multe firme poloneze – şi nu numai – care făceau asemenea copii, dar Takt-urile chiar se auzeau bine. Fiecare album pe care mi-l cumpăram era o bijuterie muzicală şi beneficia de atenţia cuvenită. Anii şi succesiunea evenimentelor au făcut ca unul dintre ele să fie astăzi o amintire nepreţuită. Este Black Sabbath, „Heaven and Hell”.
La puţin timp după decembrie 1989, l-am văzut într-o emisiune a lui Petre Magdin pe Dio cântând „The Last in Line”. Nu i-am acordat prea multă atenţie, dar cântecul mi s-a întipărit în minte şi auz. Îl recunoşteam de fiecare dată când îl auzeam şi astfel îmi confirmam renumele de cunoscător rock, deşi în rest nu ascultasem nicio piesă a micuţului american de origine italiană, care mi se părea, încă de atunci, ceva cam bătrâior.
A urmat o vară frumoasă, deşi cam agitată. Mă pregăteam de examenul de admitere la liceu, căruia mă încăpăţânez să-i spun până astăzi treaptă, cum se obişnuia înainte de generaţia mea. Mă ucidea matematica şi meditatoarea mea se găsise tocmai atunci să-şi ia concediu. Aşa că părinţii au descoperit-o pe soţia unui coleg de-al lor, o profesoară tânără, care avea misiunea aproape imposibilă să mă facă, în două săptămâni, să iau un cinci. A reuşit. Însă mult mai interesante decât ecuaţiile mi s-au părut casetele pe care le-am văzut împrăştiate prin camera unde studiam. Profesoara asta asculta rock. Aşa că i-am cerut şi eu cu împrumut ce am găsit. Printre altele, Dio, „Dream Evil”. Deja trecusem de perioada „ăsta e prea vechi ca să-l ascult” şi albumul s-a tocit în casetofonul meu de atunci, un Sharp masiv şi zgomotos.
A urmat Black Sabbath, caseta despre care vorbeam mai sus, apoi „Dehumanizer”. „Waiting for a revolution...” O muzică despre care vorbeam în gaşcă, dar pe care nu o ascultam foarte des. Pentru că pe vocea lui Dio e mai greu să faci pogo, piesele nu sunt chiar genul de pus la petreceri, dar nici nu au acea doză de suferinţă – uneori închipuită, alteori cât se poate de reală – pe care o caută în artă adolescenţii. Cu toate acestea, „Children of the Sea” sau „Die Young” au făcut parte, de neînlocuit, din coloana sonoră a adolescenţei. Şi nu odată am scris pe spatele câte unui caiet sau pe vreo bancă: „Sing me a song, you’re a singer/ Do me a wrong, you’re a bringer of evil/ The devil is never a maker/ The less that you give, you’re a taker”. Şi m-am întrebat mereu cine e „the dancer”, pentru care nu sângerează nimeni. Nici azi nu ştiu. Poate e Dio.
În 1998, Ronnie James Dio a ajuns în România. Vremurile se schimbaseră, ne mai maturizasem, omul venea la momentul potrivit. Am ajuns la conferinţa de presă, împreună cu unul dintre cei mai buni prieteni, Tudor Dăescu, zis Ţache. Îl sorbeam din ochi pe Dio, pentru că îmi dădeam seama, după mulţi ani, că în tot acest timp îmi plăcuse mai mult decât ştiam. Unii mi-au spus să nu mă duc la el cu o casetă pirat, că se va supăra. Dar acel Takt cu „Heaven and Hell” era primul meu contact profund şi autentic cu muzica lui. Ronnie James Dio nu s-a supărat deloc: mi-a zâmbit, mi-a semnat caseta şi mi-a mulţumit. După câteva minute un fan s-a dus şi i-a strâns mâna, în timp ce pleca spre hotel. Am vrut să fac acelaşi lucru, dar, neobservat de Dio, un bodyguard român m-a împiedicat. Ţache a sărit pentru mine şi era să ia bătaie.
Concertul a fost magnific. Uneori, când atingea registrele acute, se vedea că pe cântăreţ îl doare, dar interpretarea era ireproşabilă.
Şi totuşi, recunosc, „Dream Evil” şi, mult mai târziu, „Master of the Moon” sunt singurele albume solo Dio pe care le-am ascultat de la un capăt la altul. Alături de ele, evident, tot ce a scos cu Black Sabbath. Nu ştiu de ce. Totdeauna m-a interesat personalitatea lui, versurile stranii, atingând adesea părţile întunecate ale vieţii şi conştiinţei. Lucrurile prindeau uneori, sub peniţa şi vocea lui Dio, o nuanţă situată la limita blasfemiei – dar mereu, de undeva, se strecura o rază de speranţă. Ca la ultimul album înregistrat, care are pe copertă un diavol, dar pe al cărui spate se roagă un înger... Poate pentru că pe diavolul pe care îl cunoşti îţi e mai uşor să-l alungi.
Aveam mereu în playlisturile mele „Don’t Talk to Strangers”. După un timp am descoperit şi „Temple of the King”. Dio avea capacitatea de a lăsa o amprentă inconfundabilă peste tot ce făcea. Gândiţi-vă ce diferenţă este între Rainbow cu Ronnie James şi varianta cu Joe Lynn Turner. Sau între „Mob Rules” şi „Sabbath, Bloody Sabbath”. Fără să-l studiez niciodată temeinic, mi-am dat seama că Dio devenise solistul meu vocal preferat. „Cea mai frumoasă voce din muzica rock”, cum a scris recent un prieten.
Nu m-a interesat niciodată lupta pentru supremaţia în Black Sabbath între el şi Ozzy. Iubesc albumele din prima perioadă – inclusiv excelentele „Sabotage” şi „Never Say Die” – dar punctul culminant este pentru mine „Heaven and Hell”. Nume pe care, pentru a evita şicanele din partea unor manageri, şi l-a luat în ultima perioadă Black Sabbath-ul cu Dio, care a scos un album – „The Devil You Know” – şi a plecat în turneu. Anul trecut am văzut Heaven and Hell în Franţa, la Clisson. Ştiam toate piesele, albumul era ascultat şi răs-ascultat. Iar Ronnie James Dio, Li’l Ron, cum îl alinta Geezer Butler, părea că va mai cânta o veşnicie.
Pe 16 mai 2010, Ronnie James Dio a murit de cancer la stomac. Cu câteva zile înainte se aflase că nu va mai veni în România cu Heaven and Hell, pentru a-şi urma tratamentul. Ceea ce înseamnă că l-am văzut în ultimul său mare turneu. Mi-am propus să nu scriu o biografie a lui Dio, pentru că o puteţi găsi oricând pe net. Şi am ajuns să vă povestesc amintirile mele. Să vă spun cum a ajuns o casetă poloneză cu autograf să fie unul dintre lucrurile mele cele mai preţioase. Poate pentru că e singurul mod de a vă explica de ce îmi pare atât de rău. Sau pentru că sunt sigur că mă voi întâlni cu mulţi dintre voi în învăluirea vocii şi muzicii lui Ronnie James Dio. Şi dacă îl vom întreba din când în când unde s-a dus, ne va răspunde cântând: „If you want to know where I’ve been hiding all these years, follow the tears.” Dumnezeu să-l ierte!
Monday, May 17, 2010
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
9 comments:
Mi-ai readus aminte de casetele Takt si de MagMagic, de vremea cand fiecare caseta era o insula a comorilor pe care abia asteptam sa o explorez... cred ca mai am si acum Dehumanizer-ul in varianta aia poloneza. Dio a fost o mare voce pe care sunt convins ca multi o sa o aprofundeze abia acum...including me.
Foarte frumos scris Paul. Recunosc ca, desi nu l-am ascultat "la sange" pe Dio, a fost unul din cei mai mari vocalisti din rock. Citind randurile scrise de tine imi dau seama ca incet-incet se sting toate stelele muzicii rock si, din pacate, nu mai rasare nici una. Imi pare tare rau ca Dio nu mai este printre noi. Cand mi-ai spus aseara ca s-a dus in lumea celor drepti am simtit un gol in suflet si ochii mi s-au incetosat. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.
offtopic: Varciun o fi fost la AC/DC?
nu de alta, dar a pierdut concertul vietii :)
Cred ca Varciun a fost doar la " meseriasii" de la Iris, AC/DC erau prea de kkt. In alta ordine de idei, cred ca ati uitat castele BW, si faimoasele inregistrari Digital Record facute pe Raks, Attila, cel care le vindea, poate sa ne dea mai multe detalii.
Nu prea l/am ascultat pe Dio, insa bucatile, putine de altfel, pe care am facut/o mi/au lasat o parere extraordinara ( mai ales Rainbow ).
Odihneasca/se in pace!
Fratello Metallo
Din păcate, Paul, în "epoca" despre care vorbeşti eram absent. Motivul:...kalinka pe masă, dirijat maşini, comunicare cu extratereştrii etc. Stii tu, de fapt, hihihi!Oare dacă nu aveam sincope în pregătirea personală şi profesională, eram la curent cu subiectul în cauză? Retoric...
sa inteleg ca ti/a placut articolul scris de Cristian Geambasu...Te gasesc si in gaura de sarpe :))
Fratello Metallo
RIP DIO
nu am fost la acdc. nu imi place johnson. chiar m-a enervat cand l-am vazut la tv 20-30''. la iris nu am fost vreodata.(aluzii ironice-lol)
bon scott era omul meu .
chiar voi infiita un ong : sa scapam lumea de docherul halterofil, care icneste ca o muiere scelerata pe scena.
nu inteleg cum are succes trupa asta acum. ma refer la concerte. s-a prostit lumea intratat , e "criza " vinovata de reaparitia nonvalorii si ridicolului de tip kiss in primplan ( adica oricum nu am alta traba, hai sa-i bifez si pe astia), sau pur si simplu au o promovare excelenta.
si nu inteleg nici sentimentalismele astea cu tinutul in vitrina a casetelor din anii 90'. eu le-am aruncat pe toate la gunoi odata cu pick-up-ul si cu casetofonul akai. hai , una cu autograf dio inteleg, in rest la rebu.
imi cer scuze pt. stilul dezlanat, dar vin dupa zile cu febra si sunt istovit.
:)))
Post a Comment