Complicata posteritate a lui Adrian Păunescu

Cu toţii am uitat un lucru: când moare un om, oricine ar fi el, primul lucru pe care se cuvine să-l facem e să spunem „Dumnezeu să-l ierte!” (sau, dacă nu ne lasă convingerile, „Odihnească-se în pace!”) şi să medităm un pic la tragedia morţii – a lui şi a oricăruia dintre noi. Deci: a murit Adrian Păunescu. Dumnezeu să-l ierte!
Am uitat cu toţii orice urmă de creştinism sau umanism şi ne-am năpustit să-i facem lui Adrian Păunescu Judecata de Apoi. Nici nu a ieşit bine sufletul din trup că presa românească, politicienii şi oamenii de rând se grăbesc să-i hotărască locul veşniciei. De ani de zile mass media ne confiscă viaţa în aşa măsură, încât unii cred că aici e garanţia însăşi a existenţei. Oameni ca celebrele – tristă celebritate! – cupluri Iri-Moni sau Prigoană-Bahmuţeanu există atât de mult prin media, încât existenţa lor reală este stoarsă de orice substanţă. Se căsătoresc, se ceartă, nasc, mor, se împacă şi respiră doar la televizor şi în tabloide. Dacă acestea ar dispărea, şi respectivele cupluri s-ar stinge, s-ar ofili ca o floare lipsită de apă. Mijloacele media caută să se infiltreze în cele mai intime resorturi ale vieţii, vulgarizându-le şi transformându-le în superficialitate dominantă, să devină viaţa însăşi. Şi, mai nou, şi moartea. Pentru că lui Adrian Păunescu i se răpeşte acum moartea, transformată într-un spectacol grotesc, într-o coridă caricaturală care nu ar trebui să provoace decât scârbă, dacă nu ne-am gândi că la mijloc este, în cele din urmă, un om. Intimitatea este o noţiune care tinde să dispară încet-încet dintr-o lume în care ochiul public este prezent peste tot, ca ochiul unui dumnezeu artificial. Şi, cu toate însuşirile adevăratului Dumnezeu schimonosite, ochiul public îşi asumă şi Judecata de Apoi.
Aşa se face că nici nu se răcise bine trupul lui Adrian Păunescu, că au sărit pe el apărătorii şi detractorii, precum îngerii şi diavolii care se luptă pentru sufletul defunctului, punându-i în balanţă bunele şi relele. Desigur, poetului nu-i mai pasă astăzi prea mult de spectacolul grotesc care are loc pentru noi, pentru ca noi să ne depersonalizăm şi să ne aliniem orânduirii impuse din afară – în viaţă şi în moarte. Lupta este pentru ca noi să înţelegem că şi după ce a murit, soarta unui om – s-o numim, oarecum impropriu, posteritate – este definită de cei care au puterea mediatică.
Adrian Păunescu a fost un personaj controversat – pentru a folosi un eufemism – iar moartea lui ar putea oferi pentru prima dată posibilitatea de a-i aprecia corect opera. Dar posteritatea lui Adrian Păunescu va avea mult de aşteptat până la o interpretare corectă, tocmai din pricina vâlvei mediatice în care a fost prinsă persoana autorului. Cel despre care vorbim nu pare să fi fost un poet major şi, mai mult decât atât, volumul imens al operei este, inevitabil, inegal ca valoare. De aceea analiza literară are, în cazul lui, multă bătaie de cap. Cu atât mai mult cu cât, grăbiţi să-şi atribuie o parte din gloria lui, mulţi lăudători îl pun, din motive sentimentale sau din interes, alături de Eminescu. Sigur, aberaţia sare în ochi, dar răspândirea ei în media este greu de oprit. Cred că, în cele din urmă, literatura şi conştiinţa culturală vor reţine ce este valoros din opera lui Adrian Păunescu. Dar judecata publică mai are mult până la a deveni obiectivă, tocmai pentru că poetul a fost unul dintre primii născuţi sub dumnezeul media şi de aceea e judecat cu criteriile false ale acestuia.
Există în memoria iubitorilor de litere amintirea cazului Zaharia Stancu. Plimbat în funcţii şi adulat în timpul unui regim asasin pe care nu se sfia să-l ridice în slăvi, Stancu a ajuns repede din „cel mai mare scriitor contemporan” un „gunoi literar”. De fapt, prozatorul nu este nici una, nici cealaltă, dar fără îndoială trebuie să mai treacă multă apă pe Dâmboviţa pentru a-i putea aprecia corect luminile şi umbrele. „Desculţ” e o maşinărie propagandistică, „Şatra” pare a fi mai mult o operă literară valoroasă. Unde tragem linia între persoană şi operă, ce poate fi iertat, ce trebuie lepădat? Sunt întrebări care se pun şi în cazul Adrian Păunescu, dar pentru a le găsi răspuns trebuie să ne eliberăm de impuls, de mânie şi de pretenţia orgolioasă şi stupidă de a fi, în locul lui Dumnezeu, judecători – atât în bine, cât şi în rău.
Cel mai mare deserviciu i-l fac lui Adrian Păunescu lăudătorii. Cei care-i umflă valoarea literară şi acţiunile umane. Pentru că a spune că Păunescu a fost dizident sau critic al regimului este (încă) o palmă grea dată elitei morale şi intelectuale care a suferit şi a pierit în închisori. Vasile Voiculescu sau Lucian Blaga sunt, totuşi, nume mai mari decât Păunescu. Şi oameni care au refuzat – cel puţin până la un punct – compromisul, şi care au suferit şi au murit pentru acest lucru. Când Ion Iliescu – bătrânul stalinist – apare şi spune că Păunescu a fost „o voce critică”, singura reacţie logică este repulsia, şi cum o extremă o naşte pe cealaltă, imediat apar voci care să desfiinţeze tot ce a însemnat Adrian Păunescu – omul şi opera.
Cenaclul „Flacăra” a fost fără îndoială o rampă de lansare pentru mulţi artişti tineri şi valoroşi, dar în acelaşi timp a reprezentat o supapă pentru frustrările oamenilor, care a servit cât se poate de bine în acest sens regimul Ceauşescu. Nu putem nega suflul de libertate care s-a insinuat pe acolo – deşi, când îl văd azi pe Victor Socaciu în PSD mă apucă greaţa şi îndoiala – dar el este mai degrabă rodul unei evoluţii artistice decât scopul în sine al cenaclului. Nu se poate spune „aşa erau vremurile”. Pentru că, în primul rând, în aceleaşi vremuri au trăit şi alţii – Paul Goma trăieşte şi azi, ignorat de oamenii de litere români care s-au strecurat prin vremuri şi îşi mângâie conştiinţele amorţite cu povestea „rezistenţei prin cultură” – care nu au făcut compromisurile lui Păunescu. Şi, în al doilea rând, pentru că nu aveai voie să critici, dar nu te obliga nimeni să perii. Poetul a spus, după revoluţie, într-un acces de sinceritate, „am fost un porc”. Dar apoi s-a alăturat partidului primului ministru ceauşist Ilie Verdeţ. În cele din urmă, Păunescu a fost, până în ultimele momente, în PSD. Şi argumentul invocat de unii, că ar fi crezut în mod naiv în socialism nu stă în picioare, de vreme ce poetul cunoştea resorturile intime ale castei paranoice care a domnit peste România din 1965 până în 1989. Cineva spunea că după 45 de ani de urgie, cine mai e comunist în România e ori prost, ori lichea. Iar Păunescu prost nu a fost niciodată.
Pentru ca poezia lui să poată fi interpretată corect, autorul trebuie eliberat de povara monumentului mincinos prin care unii vor să îl facă simbol, provocând reacţii dure în cei care ştiu că simbol real şi model pentru viitor a fost Nicolae Steinhardt, nu Adrian Păunescu. Nu o să ajungem niciodată să discernem valoarea şi versurile ce nu fac decât să sune din coadă, dacă suntem asaltaţi de o armată de aplaudaci care ne vorbesc despre al doilea Eminescu, în faţa cărora trebuie să răspundem că de la „Totuşi, iubirea” până la „Memento mori” sau până la „Necuvinte” e distanţă mare.
E deci vremea ca Adrian Păunescu să nu mai fie model pentru nimeni, pentru ca poetul să poată să respire. E vremea să-i citim versurile ca pe ale unui scriitor dăruit cu un mare talent, pe care însă l-a irosit pe drum şi prin osanale închinate opresiunii şi din care ne-a lăsat şi nouă câte puţin. Ziaristul Vlad Mixich scrie într-un articol admirabil, care dacă ar fi avut la început şi o rugăciune pentru sufletul celui răposat ar fi făcut inutile orice alte comentarii: „Adrian Păunescu a fost un om norocos, dar neamul în care s-a născut nu a primit decât firimituri căzute de la masa destinului său.” Astăzi, odată ce a trecut în veşnicie, nu va mai putea fi subminat de propriile slăbiciuni. Iar judecata operei lui trebuie să se sustragă tiraniei media, pentru a se face prin raportare la o scară valorică solidă şi nemanipulată. Abia atunci vom rămâne cu poezii şi cântece frumoase, cei care au fost ajutaţi de poet îi vor purta recunoştinţa datorată, în timp ce ceilalţi îl vor ierta cu inimă uşoară. Modelul Păunescu nu foloseşte nimănui, poetul Păunescu trebuie să-şi găsească locul firesc în galeria literaturii române, cât despre omul Păunescu, pe el rămâne să-l judece doar Dumnezeu, iar nouă să mijlocim cât putem pentru el.
Aceste rânduri sunt scrise în Sâmbăta Morţilor, a doua zi după moartea lui Adrian Păunescu. Într-o asemenea zi, se cuvine să lăsăm toate în urmă şi să ne gândim doar că a mai plecat din lumea aceasta un seamăn al nostru. Dumnezeu să-l ierte!