Citind "Scara" (VI)

„Aşază-ţi portari aspri şi neadormiţi la poarta inimii tale. Stăpâneşte-ţi mintea cea nestăpânită în plăcerile care înfierbântă trupul. Câştigă-ţi liniştea minţii în mişcările şi agitaţiile mădularelor. Iar ceea ce este mai minunat, fă-te îndrăzneţ cu sufletul în mijlocul tulburărilor, leagă-ţi limba pentru a nu se avânta nebuneşte în discuţii contradictorii, luptă zilnic de şaptezeci de ori câte şapte împotriva acestei stăpâne. Poartă crucea în suflet şi înfige-ţi mintea (raţiunea) într-însa (scil. în cruce) precum ai înfige nicovala în lemn, ca să reziste la toate loviturile, la toate ispitele, la toate zgomotele ocărilor, calomniilor, batjocoririlor şi nedreptăţilor cu care una după alta poate să fie ciocănită; astfel mintea nu slăbeşte defel, nici pătimeşte vreo zdrobire, ci rămâne mereu liniştită şi nemişcată.” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul IV)
A devenit un loc comun să spunem astăzi „ascultă-ţi inima”. Ca o reacţie la o – mai mult sau mai puţin adevărată – îngrădire a sentimentelor şi trăirilor din trecut, astăzi suntem învăţaţi să le urmăm pe acestea, să ne încredem în ele, să ne lăsăm ghidaţi de ele. Însă după cum aflăm – mai devreme sau mai târziu, fie prin învăţare, fie trăind aceste lucruri pe pielea noastră – „inima” e nestatornică şi schimbătoare. Astăzi vrem una, mâine alta, entuziasmul ni se transformă într-o clipă în lâncezeală, plictis şi apatie. Iar aceasta pentru că nu avem o anumită disciplină, necesară chiar şi în privinţa trăirilor, a lucrurilor venite din inimă. După cum dacă mâncăm orice ne cade în mână, fără o anumită rânduială, în mod iraţional, mai devreme sau mai târziu ne vom strica stomacul şi acesta va deveni extrem de capricios, cauzându-ne nenumărate necazuri, dacă lăsăm să pătrundă în inimă necontrolat toate influenţele şi impulsurile, în numele unei aşa-zise libertăţi, o vom „deregla”, vom deveni noi înşine capricioşi, şi mai devreme sau mai târziu vor apărea şi tulburările psihice. Deci, fie că e vorba despre „plăcerile care înfierbântă trupul” sau despre alte dezordini mai subtile, cele care intră în inima noastră se cer filtrate cu discernământ şi înţelepciune. Iar acestea ne vin din rugăciune.
„De şaptezeci de ori câte şapte” suntem învăţaţi să luptăm împotriva discuţiilor contradictorii. Pentru că acestea sunt o patimă subtilă, despre care se va vorbi şi mai jos. Sub aparenţa apărării dreptăţii şi a adevărului, ne certăm cu cei din jurul nostru într-o discuţie al cărei unic scop devine – dacă nu cumva a fost de la început – să arătăm că noi avem dreptate şi cel din faţa noastră nu. Sfântul Siluan Athonitul, atunci când vorbea cu cineva, îi spunea odată sau de două ori ce avea de spus, iar dacă acela continua discuţia, tăcea. Ne este de folos acest exemplu, pentru noi şi pentru ceilalţi. Dacă discuţia se încinge, nimeni nu va mai ţine seama de adevăr, ci doar de propriul punct de vedere. Astfel încât, chiar dacă unul dintre participanţii la dialogul transformat în ceartă îşi va da seama că celălalt are dreptate, nu o va mai recunoaşte, căci discuţia îi va fi zgândărit orgoliul.
De aceea suntem învăţaţi să „ne înfigem mintea, raţiunea” în cruce. Căci, pe de o parte, crucea înseamnă jertfă, iar pe de altă parte, ea este calea spre înviere. Mintea, tocmai prin înălţimile pe care le poate atinge, este şi cea mai sensibilă la un orgoliu ce se traduce prin orbire. Dacă privim istoria lumii sau panorama zilelor noastre, vedem că, cu câteva excepţii, oamenii care au făcut cele mai mari greşeli – din orice perspectivă am privi – au fost oameni de mare inteligenţă şi cultură. Pentru că, ridicându-se deasupra semenilor lor prin raţiune, au ajuns să se supraevalueze. Şi astfel „chiorul împărat în ţara orbilor” a început să creadă că e ochi-de-şoim până ce a căzut în groapa pe care nu o vedea din cauză că privea doar pe sus. Mintea trebuie supusă crucii, trebuie jertfită, iar acest lucru se aplică şi la cele spuse mai sus. Uneori e bine să tăcem, chiar când ştim că avem dreptate. Să jertfim pe cruce dreptatea noastră, de dragul păcii cu aproapele nostru. Desigur, este vorba aici despre chestiuni personale. Când vorbim despre un adevăr de credinţă, despre dreptatea unui neam sau a omenirii, trebuie să le rostim cu voce tare şi să nu rămânem muţi când sunt călcate în picioare. Asta pentru că, după cum spunea Nicolae Iorga, nu putem ierta decât celor care ne-au greşit nouă personal. Însă jertfa raţiunii poate avea şi consecinţe ulterioare binecuvântate, tot aşa cum moartea lui Hristos pe cruce a adus cu sine mântuirea noastră. Nu vorbim aici doar despre răsplata în viaţa viitoare, ci şi despre o biruinţă mai apropiată în timp. Văzând smerenia noastră, faptul că îl răbdăm chiar când ne contrazice, cel de lângă noi poate cădea pe gânduri, poate avea chiar remuşcări şi astfel, dacă într-adevăr aveam dreptate, poate ajunge singur la acea dreptate, fiind mai degrabă convins de blândeţea şi de tăcerea noastră decât de zeci de argumente care nu ar face decât să-l îndârjească. Să luăm aminte la exemplul sutaşului pe care nu Învierea, ci moartea plină de ocară a lui Hristos l-a convins de divinitatea acestuia. „Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 27, 54)

„Dezbracă-te de voinţa ta ca şi de o haină a ruşinii şi astfel, gol de aceasta, intră în arena luptelor duhovniceşti. Iar ceea ce este mai rar şi mai cu anevoie, îmbracă platoşa credinţei care nu poate fi pătrunsă şi nici spartă de necredinţa faţă de povăţuitor (scil. duhovnic, stareţ); condu cu frâul înţelepciunii senzualitatea care se avântă înainte fără de ruşine, leagă-ţi ochiul prin grija de moarte, căci el voieşte în fiecare moment să iscodească înălţimea şi frumuseţea trupurilor; mintea iscoditoare, care voieşte întru lenevire să-şi critice fratele, redu-o la grija de sine însăşi şi arată în mod sincer aproapelui tău toată dragostea şi simpatia. Atunci, întru aceasta ne vor cunoaşte toţi, o prea iubite părinte, a fi cu adevărat ucenicii lui Hristos, întrucât în comunitate trăind ne vom iubi unii pe alţii (cf. Ioan 13, 35).” (ibidem)
Începutul acestui fragment ne pune iarăşi pe gânduri, pentru că pare a reprezenta o contradicţie faţă de modelul comportamental pe care îl învăţăm astăzi: „Fă ce vrei!” Şi cu adevărat, aceste cuvinte nu sunt total lipsite de temei, pentru că, în cele din urmă, libertatea înseamnă să faci ce vrei. Dar, ca orice lucru bun, ea nu se atinge atât de uşor cum am crede: bând, fumând, cheltuindu-ne zilele la întâmplare, acţionând după fiecare impuls. Căci şi voinţa, pentru a dobândi libertate, trebuie educată. Altfel ne amăgim că facem ce vrem, dar dacă aruncăm o privire în urmă, vedem cât suntem de fapt de conformişti. Toate excesele unor artişti din trecut, despre care se vorbea ca despre fapte ieşite din comun, sunt în perfectă concordanţă cu ideile la modă în vremea lor, ba uneori par dictate de ele. Şi adesea ele i-au transformat pe cei care le-au pus în practică în epave conştiente de propriul lor eşec. Astăzi, într-o lume în care egoismul, tulburarea simţurilor prin metode artificiale, libertinajul sexual sau blasfemia sunt valori cultivate în anumite cercuri intelectuale de „elită”, cei care le practică se socotesc nonconformişti şi liberi, dar de fapt fac exact ce se aşteaptă de la ei, ce le dictează curentul. Iar celelalte valori, „învechite şi prăfuite”, nici măcar nu le sunt cunoscute. În trecut, chiar şi blasfemia era mai nobilă. Un anticreştin ca marchizul de Sade – ridicat azi la rangul de „icoană” a modernităţii – ura învăţătura Bibliei, dar o cunoştea în amănunt. Atonaliştii din a Doua Şcoală Vieneză cunoşteau toate subtilităţile armoniei tonale. Iulian Apostatul era iniţiat în teologia Sfinţilor Părinţi. În schimb iconoclaştii moderni nici nu ştiu că există altceva decât confortul şi plăcerea ambalate în anticreştinism şi „progresism”. Însă se cred liberi. Însă ne credem liberi, pentru că, într-o anumită măsură, cei mai mulţi suntem prinşi în acest joc. Şi atunci autorul „Scării” ne învaţă să renunţăm la voinţa proprie. Sigur, sfatul se aplică mai ales călugărilor, căci ei depun votul ascultării, prin care se leagă să-l urmeze întru toate pe povăţuitorul lor duhovnicesc. Dar şi noi, cei din lume, putem să renunţăm măcar parţial la voinţa noastră, la egoismul nostru, urmând sfatul duhovnicului. Pentru că, dincolo de exerciţiu ascetic, acesta este şi un exerciţiu de credinţă: credem în Dumnezeu, deci credem în puterea pe care i-o dă prin har duhovnicului nostru. „Platoşa credinţei” nu este străpunsă de neîncrederea în el. Credinţa noastră în Dumnezeu trebuie să ajungă acolo încât să nu se mai clatine din cauza nevredniciei unui preot, a bârfelor despre slujitorii Bisericii, sau chiar a unor căderi ale acestora. Pentru că ştim că orice om, fie el preot, episcop sau patriarh, este supus greşelii, în schimb Biserica nu cade, iar „porţile iadului nu o vor birui”. Renunţăm doar temporar la voinţa noastră, pentru a o recâştiga transfigurată. În loc de confuzul şi superficialul „fă ce vrei!” al lumii moderne, punem cuvântul Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!”
Această educare a voinţei merge tot treptat. Porneşte de la ţinerea în frâu a senzualităţii. E un cuvânt folositor pentru cei din lume. Senzualitatea joacă rolul ei, simţurile sunt lăsate tot de Dumnezeu. Dar rolul lor are limite, atât în spaţiu cât şi în timp. Există un loc şi un timp pentru toate, dar trebuie să fim conştienţi de o ierarhie în care mintea să guverneze simţurile şi nu invers. Altfel se produce din nou confuzie. Una dintre trăsăturile esenţiale ale „Scării” este că nu rămâne la planul oarecum inferior al moralei, ci merge direct la cel ontologic, la existenţa noastră practică. Nu atât faptul că e interzis printr-o lege trebuie să ne facă să evităm excesul de senzualitate, cât faptul că produce confuzie la nivel mental şi existenţial, ca orice exces, că ne răpeşte limpezimea prin care ne putem aprecia corect. Puzderia de „crime pasionale” este argumentul cel mai vizibil în acest sens, dar ea este doar vârful aisbergului.
Odată ce am reuşit să ne ţinem sub control simţurile, trebuie să folosim discernământul – susţinut doar de rugăciune – pentru filtrarea unor lucruri mai subtile: „mintea iscoditoare, care voieşte întru lenevire să-şi critice fratele”. Spun că este o patimă mai subţire, pentru că limitele ei sunt greu de intuit. De multe ori, când îi criticăm pe cei din jurul nostru, spunem (şi ne spunem) că o facem spre binele lor, pentru a-i îndrepta sau pentru a le arăta altora ce nu trebuie să facă. Marea problemă este că până la un punct aşa este, dar de la un moment dat lucrurile se transformă în „lenevire a minţii”. În loc să ne batem capul cu propriile noastre probleme, le „iscodim” pe ale aproapelui. Este mai comod, ne mângâie orgoliul şi oferă o anumită plăcere în conversaţie. Plus că nu ne cere să facem niciun efort, pentru că „n-o să-l educ eu acum”. Există diferite grade ale criticii, însă diferenţa între sfat, învăţătură şi bârfă este atât de fină, încât numai cei încercaţi o sesizează. Deci pentru a ne lecui de aceasta e bine să ne întoarcem mereu la „grija de sine”, la propriile noastre defecte. Pentru că atunci când vom vedea câte probleme avem noi înşine, cât de departe suntem de modelul nostru sau de propria imagine despre noi înşine, nu ne va mai rămâne timp să-l criticăm pe cel de lângă noi, ca să nu „râdă ciob de oală spartă”. Şi ştiind că până şi cele pe care nu le-am făcut le-am putea face dacă s-ar ivi un prilej, îi privim cu milă, simpatie şi dragoste pe cei de lângă noi. Aflăm astfel că suntem în aceeaşi luptă cu o viaţă plină de capcane şi că, la fel cum nimeni nu are garanţia că va rămâne mereu bogat, nimeni nu poate spune nici că va fi pururi virtuos, înţelept sau cumpătat. Iar de suntem ucenici ai lui Hristos, ştim că nu trebuie să ne înfundăm unii pe alţii mai adânc în păcat şi deznădejde, ci să ne purtăm poverile unul altuia.

Iar dragostea între semeni merită jertfă, merită să înghiţim batjocurile şi dispreţul lor, ştiind bine, pe de o parte, că acestea ne temperează orgoliul şi sunt rodul suferinţei şi slăbiciunii acelor, iar pe de altă parte că prin fiecare păcat pe care îl facem, Îl batjocorim la rândul nostru pe Hristos, Care ne rabdă din nesfârşită iubire de oameni. Şi după cum spune părintele Arsenie Papacioc, în unison cu alţi părinţi, dacă nu putem să ne iubim vrăjmaşii, măcar să nu-i urâm. Şi să ne rugăm pentru cei mai răbdători decât noi, pentru că dacă toţi suntem una întru Hristos, şi fraţii cei mai slabi primesc câte ceva din puterea virtuţii celor mai puternici:
„(...)Soarbe băutura batjocoririlor în fiecare ceas ca pe o apă a vieţii, căci David, după ce a căutat toate cele plăcute sub cer, în cele din urmă găsindu-se întru impas spuse: ‚Iată cât este de bine şi frumos’, nimic altceva decât ‚a locui fraţii în unire’ (Psalmul 132, 1). Şi dacă nu ne-am învrednicit încă de binele unei astfel de răbdări şi ascultări, cel puţin să ne recunoaştem slăbiciunea; stând în singurătate departe de stadionul acesta al atleticelor exerciţii duhovniceşti, să fericim pe nevoitori şi să ne rugăm lui Dumnezeu să le împărtăşească darul răbdării.” (ibidem)