Cracovia, tot pe seară (Bucureşti - Cracovia şi retur, 2)

Trenul ce merge de la aeroport către oraş ne duce pe întinderi aproape pustii, acoperite de zăpadă neatinsă, pe care răsar, când şi când, o casă, un depozit, un şopron. Peisajul, cu copaci răzleţi şi câte un om grăbit, îmi aminteşte de întinderile de alb străbătute de la un sat la altul de „Doctor Zhivago”, în ecranizarea cu Omar Shariff.
Oare cât din plăcerea unei călătorii a fost acaparat de dorinţa de a cumpăra diferite lucruri din locurile pe care le vizitezi? Drumul prin galeriile comerciale din Cracovia – legate de gară – îmi trezeşte această întrebare din momentul în care văd magazinul multimedia Saturn care devine imediat o prioritate. Peste tot pe unde merg, simt nevoia să iau cu mine acasă ceva, fie că este un lucru care să-mi amintească de acel loc, fie – ca în cazul de faţă – doar unul pe care nu îl găsesc în România. Goana după tot felul de amintiri ucide însă uneori capacitatea de a percepe şi a te bucura de locul în sine. Tema de reflecţie rămâne, la fel şi gândul la Saturn, unde vom reveni mai târziu.
La doar câteva minute de gară şi de centru se întinde strada Florianska, largă, străjuită de monumentul Bătăliei de la Grünwald, când alianţă polono-lituaniană i-a înfrânt pe teutoni, şi având la un capăt biserica ce-i dă numele. În dreptul ei, intersecţia cu Sw. Filipa, unde este şi domiciliul nostru temporar. Strada, una obişnuită din oraşul vechi, alătură clădiri din alte vremuri, păstrate destul de bine şi încă o biserică. Blocul nostru arată ca într-un film vechi: cu o scară de lemn prost luminată de becuri murdare şi chioare, dând spre apartamente care odinioară vor fi fost elegante. Cel în care ne cazăm noi, de trei camere, cu uşă mare de lemn şi parchet vechi, nu este prea mare, dar creează imediat impresia de intimitate pentru că mobila nu e de hotel şi – din fericire – nici de la Ikea. Un şifonier impunător şi cam şubred stă la un capăt al sufrageriei-bucătărie, lângă masa cu câteva scaune cândva frumoase dar acum foarte deteriorate, în timp ce chiuveta, frigiderul şi plita electrică – pe care nu am reuşit să o folosim – sunt semnele modernităţii. Lângă acestea, o servantă din acelaşi set de mobilă veche şi elegantă, cu o oglindă şi multe sertare. Camera pe care ne-o alegem are ferestre mari către stradă, un pat dublu şi două noptiere, toate din vremea când aspectul estetic nu fusese distrus de preaputernicul funcţionalism. Lumina pare sinistră la început, pentru că e la fel de chioară ca pe scări şi aminteşte de casa părăsită a unor bunici uitaţi. Dar camera se luminează progresiv: becuri eco...
Când ieşim, peste frumosul oraş s-a lăsat deja seara. Trecem pe lângă o zonă de parc şi intrăm pe una dintre străzile largi care dau spre centru. Restaurantele se succed, unul după altul, mici, cu decoraţii de Crăciun luminoase şi coborâte dintr-o poveste veche. Primul are pictate pe exterior, deasupra geamului, imagini cu servitoare şi servitori cărând tăvi cu porc, găină şi peşte, slujitorii având figurile uşor caricaturale din vechile cărţi ilustrate cu Max şi Moritz. Merg în zig-zag şi citesc meniurile, salivând: peste tot sunt felurite „pierogi”, colţunaşi cu umplutură sărată, sau dulce, după preferinţă, fripturi de raţă, bere, vin şi mied. Totul e înfăţişat îmbietor şi nu pare prea scump, ca pentru punga unui târgoveţ nu foarte sărac, dar nici peste măsură de înstărit.
Piaţa mare a Cracoviei: despărţită în mijloc de Hala de Ţesături, o clădire renascentistă, are de o parte a acesteia o construcţie nouă de schele, probabil scena pentru Revelionul ce se apropie, iar de cealaltă două dintre clădirile însemnate ale oraşului. Biserica Sfânta Maria, din cărămidă roşie, domină oraşul cu turnurile ei gemene şi cu zidurile impunătoare, cu un aer uşor german, dând stilul şi atmosfera întregii regiuni. În seara aceasta e deschisă doar pentru rugăciune, ca şi vecina ei, Sfânta Barbara, în care apucăm să aruncăm o privire fugară printre numeroşii credincioşi catolici. Pe un colţ format de cele două se află un restaurant gruzin – din câte vom vedea, o prezenţă destul de familiară în oraş. Dăm un ocol pieţei mari şi îngheţate şi intrăm în bisericuţa Sweti Wojciecha (Sfântul Adalbert, mai pe înţelesul nostru), cea mai veche din oraş, cu geamuri întunecate şi o atmosferă mai intimă decât marile edificii din jurul ei. Iar pentru a întregi peisajul de sărbătoare ce revine an de an cu aceeaşi prospeţime, între Sfânta Maria şi Hala de Ţesături se întinde târgul de Crăciun. Papucii sau micile obiecte artizanale sunt ca la noi, aspectul specific vine de la un fierar ce scoate de sub ciocan şi nicovală diferite obiecte decorative de diferite dimensiuni, de la potcoave până la sculpturi abstracte, de la picturile ce ilustrează viaţa dintotdeauna a oraşului, cu pieţe, biserici, târgoveţi, evrei bătrâni şi călători de toate felurile şi de la micile bucăţi de caşcaval afumat, de forma unui ban mai mare, servite pe grătar şi, după pofta inimii, simple sau cu dulceţuri. Dar nu vă închipuiţi că doar acestea îl îmbie pe vizitatorul înfometat! Din două căsuţe de lemn de acoperişul cărora atârnă cârnaţii iese fumul grătarelor pe care se perpelesc bucăţi de carne şi legume. Dintre acestea din urmă ia Diana o porţie, în timp ce eu îmi potolesc foamea care a început să mă roadă cu un ciolan zdravăn de porc şi o porţie de varză călită – la rândul ei cu bucăţi de carne în ea – şi amândoi bem vin fiert cumpărat de la căsuţele de lemn în formă de butoi din care iese o aromă dulce şi îmbietoare.
Drumul spre casă ne duce pe strada Szpitalna, unde dăm de un magazin de armuri şi arme medievale, care stau în rafturi amestecate cu obiecte de valoare mai mică sau mai mare. Îmi cad ochii pe nişte suporturi de fier pentru lumânări, Diana se gândeşte la papucii de prinţesă, iar eu la bucăţile mari de piele cu şiret pentru antebraţe. Primul anticariat polonez, aflat un pic mai încolo, nu pare să aibă nimic în vreo limbă cunoscută, astfel încât biografia lui Richelieu pe care o privesc îndelung îmi va rămâne închisă. Găsesc şi biserica ortodoxă pe care o căutam, amenajată la etajul 1 al unei case, dar nu reuşesc să mă dumiresc dacă e pe stil vechi sau nou. Voi vedea pe 1 ianuarie. Trecem pe lângă poarta Floriańska, pe care o vom vedea mai bine a doua zi pe lumină, şi paşii ne duc din nou la galerii.
Şi iată-ne întorşi la partea comercială a vizitei: trecerea la Saturn ne îmbogăţeşte cu câteva CD-uri şi un DVD, de-ale gurii ne luăm de la un hypermarket, apoi ne grăbim să ajungem la ceea ce va fi pentru o săptămână acasă. Călcăm apăsat pe parchet şi facem planuri. Patul mare se dovedeşte călduros şi primitor. Bine te-am găsit, Cracovia!