An vechi, an nou (Bucureşti - Cracovia şi retur, 6)

În Cracovia 2010 se scurge încet pe fundalul unui peisaj cu zăpadă şi vreme închisă, însemnând trecerea încă unui an din cronica veacurilor pe care le-a văzut frumosul oraş polon. Pe străzile deja cunoscute, trecem pe lângă biserici vizitate şi intrăm într-un lăcaş de cult al dominicanilor. Mare şi somptuoasă, biserica Sfintei Treimi e fără îndoială un obiect de studiu fascinant pentru arhitecţi. Mie îmi rămâne întipărită însă o icoană a Întrupării din care Maica Domnului şi Pruncul Sfânt zâmbesc către trecători şi închinători, către cei evlavioşi şi către vreun nepăsător prea grăbit.
Azi mă pierd deja în contemplarea unui oraş care mi-a devenit pentru scurt timp casă şi, înainte de orice privelişte istorică sau arhitectonică, încerc să reţin detalii, mici bucăţi de stradă, poliţişti înfofoliţi care ne spun să schimbăm trotuarul sau turişti entuziasmaţi de statuia balaurului legendar de la poalele Wawelului, scuipând foc pentru cei uşor impresionabili sau visători. În această dispoziţie renunţ să cumpăr o pizza poloneză de la geamul unui chioşc unde nu se arată nimeni şi intru alături de Diana în biserica Sfântul Bernard. Aici e o iesle miniaturală realizată cu multă migală şi candoare pe care mi-ar plăcea să o am şi eu acasă, o transpunere a istoriei sfinte într-un peisaj rural familiar oricărui polonez. Pe o suprafaţă foarte mare, Pruncul Iisus, Preacurata Fecioară şi Dreptul Iosif sunt înconjuraţi de gospodării ţărăneşti, peisaje montane, câini, pisici, găini şi alte orătănii, de o moară de apă şi chiar de o clopotniţă din care un călugăr gras şi rumen în obraji face să sune din când în când clopotul, într-o anacronie voită, uşor naivă şi totuşi adevărată în sensurile ei copilăreşti şi atemporale.
Mergem pe străzi mai înguste, vizităm curtea unei biserici mari, unde, printre alte personalităţi, regăsim statuia aceluiaşi omniprezent papă polonez, apoi o luăm agale spre Kazimierz, cartierul evreiesc unde se păstrează cele mai multe semne ale trecerii unei populaţii cândva foarte active în viaţa oraşului. Pe drum ne mai oprim în cea mai fastuoasă biserică din Cracovia, Corpus Christi, unde în lumina filtrată de vitralii odihnesc osemintele unui sfânt catolic însemnat pentru locuitorii oraşului, Stanislaw. De la cele sufleteşti la cele ale trupului şi înapoi, găsim şi un magazin benedictin cu tot felul de mâncăruri şi băuturi mânăstireşti, din care ne alegem cu două beri, dar mai ales, spre bucuria mea, cu o sticlă de cvas.
Cartierul evreiesc Kazimierz este unul dintre locurile cele mai pitoreşti ale Cracoviei. Intrarea simbolică în el se produce printr-o librărie cu tot felul de cărţi legate de istoria veche sau mai recentă a închinătorilor Legii Vechi, unde din păcate nu am timp să scotocesc destul după niscai scrieri de filosofie şi mistică.
La Sinagoga Veche ne întâmpină un afiş care ne anunţă că locaşul, transformat în muzeu, e închis. Însă intrăm în micuţa sinagogă Remuh, a evreilor tradiţionalişti, unde prima mea mirare vine din aceea că cel care ne întâmpină la intrare, asigurându-se că nu intră bărbaţi cu capul descoperit – în cazul celor care nu au altceva, există destule chipe – pufăie dintr-o ţigară, iar fumul se strecoară discret şi dincolo de uşa din corpul principal al clădirii. Apoi, bineînţeles, sentimentul straniu pe care îl am stând într-un loc al rugăciunii cu căciula în cap. Clădirea e veche şi parţial deteriorată, dar patina timpului are farmecul ei, dându-i un aer nobil şi încăpăţânat, ca al acelor bătrâne doamne care ţin cu stricteţe la manierele şi obiceiurile lor, în ciuda unei lumi tot mai grăbite şi mai vulgare. Ochii îmi cad din nou pe cărţi, rânduite în mici rafturi cu geamuri de sticlă pe marginile pereţilor. Scrutăm locul unde este ţinută Tora – aflu că se numeşte Aron Kodesh – apoi aruncăm o privire în cimitirul vechi şi ros de vreme, cu pietre funerare pe care nu mai are cine să le întreţină.
Printre magazine şi mici localuri sau cafenele ajungem la sinagoga Tempel, aceasta a evreilor progresişti, unde intrăm după ce plătim o taxă modică, şi privim pentru câteva clipe clădirea asemănătoare unei biserici protestante, aşezaţi pe băncile de lemn de unde zăbovim o clipă cu privirea pe picturile decorative ce împodobesc tavanul şi pereţii.
Încet-încet, la fel ca anul care trece, nu mai am răbdare. Găsim un local argentinian unde ne facem o rezervare pentru cina festivă de diseară, apoi ne întoarcem la un locşor pe care pusesem ochii ceva mai devreme, un local din vremuri vechi, vremuri când evrei şi polonezi îşi desfăşurau aici împreună micile lor activităţi comerciale. „Once Upon a Time in Kazimierz” e un restaurant construit pe locul unde s-au aflat cândva, perete în perete, un mic magazin universal, o croitorie, o tâmplărie şi o băcănie. Nu foarte luminat, locul păstrează unelte de lucru, tejghele, rochii vechi sau o sobă cu steaua lui David. Chelneriţele sunt îmbrăcate şi ele ca pe vremuri, în timp ce mâncarea este o delicioasă îmbinare a tradiţiilor culinare evreieşti şi poloneze. Ne bucurăm de un prânz tihnit cu vin şi bere fiartă – nu, nu e o greşeală, are chiar şi cuişoare şi e în continuare acidulată – o supă de usturoi, miel în sos de miere şi raţă în sos de coacăze, iar la sfârşit o felie de tort cu nucă şi miere şi o plăcintă cu brânză. O experienţă cu adevărat memorabilă.
Vremea e din ce în ce mai mohorâtă. Traversăm un pod lung şi aproape pustiu peste Vistula, în timp ce geamurile locuinţelor încep să se lumineze. Printre şine de tramvai şi zloată, mă gândesc la cei care stau în aceste clădiri, şi îmi amintesc cum, nu de prea multă vreme, în locuri aproape mereu întunecate de mizeria atotcuprinzătoare, nişte copii deschideau ochii spre viaţă şi, în ciuda a tot ce-i înconjura, erau fericiţi.
Mai aruncăm ochii în bisericile din drum şi ajungem în Podgorze, locul transformat în ghetoul de unde evreii erau adesea trimişi spre lagăre. Prin locuri deja pustii, pe sub calea ferată, mergem să aruncăm o privire pe dinafară fabricii lui Oskar Schindler, destul de discretă în ciuda plăcuţelor comemorative. Încerc să-mi închipui cum, în seri mohorâte precum aceasta, oamenii care încă nu ajunseseră să fie mânaţi la moarte, îşi trăiau în cercul acesta închis al ghetoului suferinţele, dar şi micile bucurii. Bucurii ca de pildă aceea că aveau în jurul lor oameni curajoşi, ca acest Tadeusz Pankiewicz, farmacist care a refuzat ordinul prin care toţi polonezii trebuiau să părăsească zona şi a rămas pe loc, ajutându-i după puteri pe semenii lui oropsiţi. Farmacia sa, „Farmacia de sub vultur”, dăinuieşte până astăzi.
Pregătiri, telefoane, felicitări timpurii. Din apartamentul nostru polonez mergem să luăm cina festivă într-o atmosferă destul de intimă, în restaurantul argentinian aflat în cartierul evreiesc. Ce mai potpuriu! Mai străbatem odată o parte a oraşului, luăm câte un colac de la vânzătorii ce îngheaţă la colţ de stradă şi, bine încotoşmănaţi, o pornim cu votca sub haină către Piaţa Mare. Aici e ca peste tot, cu bucuria inexplicabilă a oamenilor în faţa trecerii timpului, o celebrare a faptului că deşi moartea e cu siguranţă mai aproape, suntem încă vii. Aşteptăm focul de artificii şi bem votcă poloneză, ne îmbrăţişăm şi ne bucurăm şi noi cu toată lumea. Printre chiote şi muzică zgomotoasă, sticle goale şi oameni căzuţi de atâta băutură şi oboseală, printre speranţe pentru viitor şi clădiri din trecut, intrăm în 2011.

Iar Diana vede lucrurile aşa: http://mad.ablog.ro/2010-12-31/cracovia-ziua-6.html