Eminescu n-a existat...

"Să-l apăraţi pe Mihai!" (Maica Benedicta - Zoe Dumitrescu-Buşulenga, pe patul de moarte)

Misterele femeii ucid şi nasc imperii.
Izbânzi, înfrângeri, doruri şi patimi omeneşti
Hangere-ţi trec prin cuget, pumnale prin poveşti.
Ascunsă ca un cântec în bronzurile serii,
Iubirea ta-i vecernia din care le stârneşti.
Bucură-te’mpătimitul frumuseţii ne’nserate
bucură-te cel ce’n codru i-ai pus dragostei cetate
bucură-te floare ninsă peste pletele bălaie
bucură-te dor ce’ncarcă sfânta nopţilor văpaie
bucură-te boare caldă peste trupuri ca o haină
bucură-te Vis-de-Taină !
bucură-te însetatul sărutării suferinde
bucură-te jind pe care gura dulce nu-l cuprinde
bucură-te limpezime de fântână şi năstrapă
bucură-te că nu-i pânză de izvoare să te’ncapă
bucură-te ochi de apă ce-şi adapă guri de rai
bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai !


Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi “fenomenul românesc”.

Eminescu privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată.

Şi totuşi:

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănata de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului poezii-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi
"Scrisoarea a III a"

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Si cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor induioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi muntii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Munteniei
Şi ai altor ţări româneşti.




Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toata floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

15 iunie 1889 - 15 iunie 2011 - 122 de ani de la trecerea în veşnicie a lui Mihai Eminescu

(Texte de: Bartolomeu Valeriu Anania, Nicu Steinhardt, Ioan Slavici, Marin Sorescu)