Căutările omului modern şi riscurile "noii spiritualităţi" - Dumitru Constantin-Dulcan, "În căutarea sensului pierdut" (I)

În ultimii ani, pe plan mondial dar şi la noi în ţară, suntem martori ai unui interes crescând pentru spiritualitate – ca termen generic – indiferent de originea ei. Influenţat de un curent de gândire care în Occident are rădăcini îndepărtate, şi care, începând cu anii şaizeci, s-a extins destul de mult, până la a se strecura şi în cultura populară, acest interes s-a îndreptat foarte mult spre tradiţiile orientale. Însă nici alte tipuri de spiritualitate nu au fost neglijate. Se redescoperă (sau – trebuie spus! – se inventează) vechi tradiţii precreştine, se vorbeşte despre o viziune „holistă” şi – nu în ultimul rând – se remarcă în anumite cercuri o reîntoarcere la creştinism, ce-i drept interpretat în multiple moduri, adesea contradictorii. „În căutarea sensului pierdut”, cartea lui Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, profesor doctor, este un ecou al acestor preocupări. Noile descoperiri ştiinţifice, certificările unor fenomene şi trăiri atestate cu mii de ani în urmă de culturile şi credinţele tradiţionale sau fizica cuantică par să deschidă calea unei viziuni spiritualizate a lumii. Perspectiva pozitivistă şi mecanicistă lasă locul unei alte înţelegeri, în care o viziune pur materialistă îşi pierde orice fel de relevanţă. Pe scurt, ateismul radical nu mai poate sta în picioare în faţa ştiinţei de care se prevala până acum, devenind o simplă superstiţie, care face abstracţie de ultimele descoperiri. Desigur, ştiinţa nu oferă decât indicii. Ne arată ce era greşit în vechile premise ştiinţifice, însă nu răspunde la întrebarea veche de milenii: „Ce e adevărul?” Nici nu e rolul ei să facă acest lucru. Însă, pornind de la ultimele descoperiri – în special de la cele legate de creier – domnul Dulcan încearcă să ne arate calea spre un răspuns mai clar. Şi ne vedem puşi în faţa profeţiei lui Valeriu Gafencu, martir al temniţelor comuniste, pe care N. Steinhardt l-a numit „sfântul închisorilor”: „Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit.” În cele ce urmează, vom încerca să vedem dacă domnul Dumitru Constatin Dulcan dă curs acestui avertisment, dacă scrierea domniei sale – reprezentativă pentru direcţia ilustrată – este utilă pentru înţelegerea întrebărilor esenţiale care-l frământă pe om şi în ce măsură lucrurile scrise sunt compatibile cu o gândire creştină. Este evident că unele dintre concluziile lui Dumitru Constantin-Dulcan – în special cele bazate pe o metodă ştiinţifică urmată cu acribie – sunt valabile şi ilustrează lucruri spuse cu sute sau chiar mii de ani înainte de misticii creştini sau de reprezentanţii altor spiritualităţi. Vorbind, de pildă, despre telepatie, autorul spune că „gândurile noastre, chiar nerostite, având şi un substrat bioelectric, nu numai biochimic, sunt emise în spaţiu sub forma de câmpuri electrice modulate în semnale purtătoare de informaţie. Sunt astfel receptate, conştient sau inconştient, de alte creiere.” Avem aici un prim indiciu despre puterea gândurilor noastre de a influenţa efectiv realitatea. Cum materia este, conform fizicii cuantice, concentrare de energie, orice energie şi cu atât mai mult una conştientă, ca a gândurilor noastre, poate avea un efect asupra ei în chipul cel mai concret. Părintele Porfirie, un mare duhovnic contemporan, vorbeşte despre puterea gândului nostru bun de a-l ajuta pe celălalt şi invers, a celui rău de a-i dăuna. Bineînţeles, toate acestea sunt determinate şi de starea „receptorului”, însă ideea de bază este că întreaga creaţie fiind un sistem coerent şi interconectat, faptele fiecăruia dintre noi au efect asupra întregului univers. Este ceea ce ştiinţa numeşte „efectul fluture” (butterfly efect), transpus aici până la nivelul conştiinţei, al gândurilor. Toate acestea fundamentează teoria interacţiunii şi a ordinii din întreaga creaţie, pe care se sprijină, din câte înţelegem de la autorul însuşi, şi cartea „Inteligenţa materiei”. Capitolul despre „Inteligenţa materiei” din „În căutarea sensului pierdut” este singurul prin care am luat contact cu cartea publicată de domnul Dulcan în 1983 şi care reprezintă un punct culminant al activităţii domniei sale. Remarcabilă prin curajul de a pune probleme de acest gen într-o perioadă dominată de axiomele pseudo-ştiinţifice ale ateismului materialist pe care se sprijinea comunismul, lucrarea a fost bine primită atât de o parte a lumii ştiinţifice, cât şi de reprezentanţi de seamă ai clerului, dintre care îi amintim pe mitropolitul Antonie Plămădeală şi pe părintele Constantin Galeriu. Ideea în sine nu este nouă, după cum recunoaşte însuşi autorul, însă exprimarea ei cu argumentele ştiinţei moderne îi conferă un interes deosebit. În plus, spune domnul Dulcan, nimeni nu a mai folosit sintagma de „inteligenţă a materiei”. Autorul citează diferite surse, cărora noi le putem adăuga pe cele patristice. Mai mulţi Sfinţi Părinţi, între care unul dintre cei mai de seamă este Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec VI-VII) vorbesc despre o raţionalitate a întregii creaţii. Este înţelesul articolului din Crez care spune că toate s-au făcut prin Fiul. De vreme ce Fiul este Logosul (Raţiunea) lui Dumnezeu, toate lucrurile creaţiei au primit prin El raţiunile proprii care le fac să se mişte coerent spre o finalitate comună. Acelaşi lucru îl spune, în alte cuvinte, şi Dumitru Constantin-Dulcan: „Ceea ce numim materie nu este în esenţă decât o energie dublată de informaţie. Orice parte existentă de Univers nu poate exista decât în interrelaţie cu altă parte de Univers şi poartă în sine o inteligenţă care îi conferă sensul, raţiunea de a fi. Există în consecinţă o coerenţă legic determinată a Universului.” Legătura relaţională al tuturor elementelor creaţiei – evidentă din sensul de „ordine” pe care îl are grecescul „kosmos” – duce şi la ideea unei finalităţi comune a întregului univers. Care este însă această finalitate? Ştim ceva despre ea, sau nu putem decât să speculăm? Este raţională sau o întoarcere în nimic? Acestea sunt de fapt întrebările la care încearcă să răspundă Dumitru Constantin-Dulcan în cele două volume din „În căutarea timpului pierdut”. Şi aici speculaţia îl duce într-un hăţiş în care fărâme de adevăr se împletesc cu rătăcirile pe care le vom analiza în cele ce urmează. Primul volum din „În căutarea sensului pierdut”, cu subtitlul „Întâlnirea cu destinul” este de fapt o autobiografie sintetică a autorului. Crescut într-un mediu tradiţional, cu părinţi simpli dar muncitori şi oneşti, cu un cult pentru învăţătură, Dumitru Constatin Dulcan beneficiază de eforturile acestora de a-l îndrepta spre o carieră pe plan intelectual. Conştiincios şi aplicat, trece prin toate etapele instituţiilor de învăţământ şi ajunge, în ciuda vitregiei vremurilor – a prins practic toată perioada comunistă – un medic şi psihiatru respectat. Preocupările sale culturale sunt încununate în 1983 de apariţia cărţii „Inteligenţa materiei”, care se bucură de reacţii entuziaste între oamenii de ştiinţă, scriitorii, criticii sau clericii vremii, în ciuda unei atitudini circumspecte şi ostile a cenzurii ideologice. Căutările interdisciplinare îl duc pe domnul Dulcan la concluziile pe care le va formula în volumul al doilea al operei sale „În căutarea sensului pierdut”. Trebuie subliniat că, cel puţin din mărturiile existente, aptitudinile medicale ale domnului Dulcan sunt incontestabile şi recunoscute la diferite niveluri. Autoritatea sa ştiinţifică e greu de pus la îndoială. Problemele apar din momentul în care concluziile domniei sale sunt extinse dincolo de indiciile pe care ni le dă ştiinţa, mergând în direcţia unui sincretism speculativ în care lucrurile se amestecă. Tocmai pentru că anumite concluzii la care ajunge domnia sa sunt fundamentate atât ştiinţific cât şi cultural, ipotezele pe care le dezvoltă dincolo de aceste fundamente pot fi foarte seducătoare şi cu o aură de credibilitate. Însă confuzia generată de o lectură superficială poate duce la rezultate dintre cele mai periculoase. Încă din partea autobiografică sunt identificabile câteva dintre liniile directoare ale gândirii domnului Dulcan. Introducerea ne aduce primele semne de întrebare. Spune autorul: „Raţionând în virtutea cunoaşterii convenţionale, înainte de a fi ‚ceva’ eram ‚nimic’, şi înainte de a fi iarăşi ‚nimic’ vreau să înţeleg ce a fost acel ‚ceva’.” Învăţătura Bisericii, aşa cum o avem din Scriptură şi Tradiţie, ne spune că într-adevăr omul a fost creat din nimic, "din nefiinţă". Însă, prin faptul că Dumnezeu l-a făcut cu suflet nemuritor, el nu se întoarce niciodată la starea cea dintâi. Pronia lui Dumnezeu îl ţine în fiinţă veşnic, deci nici moartea nu-l întoarce în „nimic”. Expresia „a trece în nefiinţă” este o invenţie a ateismului aşa-zis ştiinţific aplicat de ideologia comunistă, care socotea că viaţa se rezumă la trup, la materie. Este curioasă coincidenţa între o mentalitate profund atee şi cuvintele unui om care vorbeşte în numele regăsirii spiritualităţii. Una peste alta, am putea spune că este vorba şi despre o metaforă, chiar dacă nu prea izbutită. În fond, domnul Dulcan nu e teolog şi anumite erori de limbaj ar putea fi trecute cu vederea. Evoluţia firului gândirii din carte ne va arăta însă că nu e vorba despre o simplă eroare de circumstanţă, ci de influenţa unui tip de gândire care vede iluminarea supremă tocmai într-un fel de „nefiinţă”. La început de biografie, Dumitru Constantin-Dulcan se arată ferm convins că, după cuvântul unui matematician american de origine română, „chiar dacă suntem convinşi că în viaţă alegem noi, timpul ulterior ne arată că n-am ales decât ceea ce trebuia să alegem”. Iată teoria predestinării. Şi o nouă contradicţie internă: cum poate fi omul chemat la eliberarea spiritului, dacă nu e liber în alegerile sale? Ce rost mai au judecata şi morala, de vreme ce nu avem controlul actelor noastre? Urmărind mai departe firul raţionamentului domnului Dulcan, ajungem la esenţa mesajului pe care încearcă să ni-l transmită prin cartea domniei sale: „omul se află la sfârşitul unui ciclu cosmic şi la începutul unei ere, care va aduce o nouă spiritualitate, o nouă conştiinţă, o eră în care omul îşi va regăsi adevăratul sens al existenţei, pierdut de omul actual.” O idee întrucâtva fascinantă, desigur, dar este ea nouă? Nu, ne răspunde chiar autorul, căci originea ei se regăseşte într-o „mulţime de surse care vin din vechi civilizaţii extraeuropene”. Pe lângă acestea, ideea noii ere este foarte vehiculată în Europa şi în strânsă legătură cu teoriile despre predestinare. „Iniţiaţii” în astrologie şi ocultism vorbesc despre o lume care nu e guvernată de legile unui Dumnezeu personal, ci de ciclicitatea timpului. Conform acestei teorii popularizate, printre alţii, de psihanalistul Carl-Gustav Jung, suntem în pragul trecerii în aşa-numita Eră a Vărsătorului. Dacă până acum am fost în Evul Peştilor, aflat sub semnul învăţăturii lui Hristos, ne aşteaptă o nouă perioadă, în care religiile vechi vor fi „ajustate”, topindu-se într-o viziune sincretică asupra lumii. Este motorul spiritualităţii New Age, care câştigă din ce în ce mai mult teren în zilele noastre şi al cărei instrument devine – întâmplător sau voit – cartea de faţă. Confuzia pe care o introduce această spiritualitate – de data aceasta cu siguranţă intenţionat – se leagă de faptul că ea îl recunoaşte şi pe Hristos printre „iluminaţi”, dar nu ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ci ca pe unul dintre fiii unei divinităţi impersonale, la acelaşi nivel fiinţial cu noi toţi. Implicaţiile teologice sunt profunde şi grave. Dacă Dumnezeu nu S-a întrupat şi Hristos e doar om, deşi „iluminat”, izbăvirea de păcat nu e posibilă şi rămânem prinşi în infinite cicluri temporale, într-un univers închis în el însuşi, de vreme ce nu e nimeni dincolo de el (transcendent) care să ne scoată din acest determinism. „Armonia” Erei Vărsătorului e de fapt contopire într-un „tot” panteist, dispariţie în haosul amorf. După cum bine spunea părintele Arsenie Boca, „cu trecerea vremii, satana s-a mai iscusit în rele. Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el. Trimite Dumnezeu vedenii, trimite şi el. Propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi hotare, propovăduieşte şi el printre ai lui” (1). Iar dacă Hristos vorbeşte despre un om nou şi o nouă ordine spirituală, face şi cel rău acelaşi lucru, doar că omul lui nu e îndumnezeit, ci contopit într-un amalgam impersonal. Iar această viziune pare în acord perfect cu cea a domnului Dulcan, care vede destinul ca pe o zeitate dominantă („mă înfior la gândul că destinul mi-a permis să trăiesc această clipă”). Urmează o serie de întâmplări neobişnuite, influenţate de viziuni stranii (ale unei „lumini” şi nu numai) şi glasuri ce transmit mesaje din „planuri paralele”. Nu pun la îndoială existenţa lor. Însă, după cum spune părintele Arsenie, semnele şi vedeniile pot veni şi de la diavol. În general, părinţii pustiei – oameni cu o experienţă duhovnicească mult încercată – recomandă maxima prudenţă în legătură cu ele. Unul dintre modurile de a le verifica este cererea sfatului duhovnicului sau al unui ascet mai priceput. În acest sens este grăitor un episod din viaţa martirului temniţelor comuniste, Valeriu Gafencu, care, după ce o vede pe Maica Domnului vorbindu-i, deşi cuprins de o stare de fericire profundă, nu se încrede până la capăt în vedenie, înainte de a-i cere sfat duhovnicesc prietenului său de suferinţă, Ioan Ianolide. Concepţia filosofică a lui Dumitru Constantin-Dulcan se clădeşte pe o realitate spirituală. Însă există două feluri de spiritualitate: cea care vine de la Dumnezeu şi cea care vine de la diavol. Este distincţia pe care autorul pare să o fi pierdut din vedere. Devine din ce în ce mai clar pentru cititor că influenţele care marchează „În căutarea sensului pierdut” vin în mare parte dinspre filosofia şi credinţele orientale, privite mai ales într-o anumită latură a lor. Domnul Dulcan nu contestă posibilitatea reîncarnării – incompatibilă cu concepţia creştină despre mântuire – ba chiar citează direct surse orientale. Coroborând acestea cu faptul că unii dintre cei care îi marchează concepţia dovedesc abilităţi de a pătrunde în „mintea” preopinenţilor fără a le cere permisiunea, ajungem la aspectele de manipulare spirituală de care mulţi europeni s-au lovit în anumite ashramuri din India – unii ajungând să-şi piardă minţile. Nu e nici locul, nici timpul să dezvoltăm aici subiectul, însă celor interesaţi le recomandăm cu căldură cartea grecului Dyonisios Farasiotis, „Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie” (tradusă în română), unde autorul ilustrează prin propria experienţă diferenţele fundamentale între hinduism şi creştinismul ortodox. (1) Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraş 2009