Căutările omului modern şi riscurile "noii spiritualităţi" - Dumitru Constantin-Dulcan, "În căutarea sensului pierdut" (ultima parte)

În subcapitolul „Mari tămăduitori în istorie”, Dumitru Constantin-Dulcan face referire la Hristos şi la câţiva taumaturgi contemporani. Imaginea pe care le-o creionează este însă deformată şi, în cele din urmă, deturnată de la sensul şi realitatea personală a celor în cauză. „Eu personal”, spune domnul Dulcan, „îl privesc pe Iisus nu atât ca persoană istorică, înscrisă la o dată anumită în vreo filă a timpului, cât îl percep ca fenomen”. Tendinţa se observă în multe medii contemporane care, fără să-L conteste făţiş pe Hristos, relativizează importanţa persoanei în favoarea învăţăturii. Dar orice creştin ştie că esenţialul credinţei sale este tocmai Persoana. Adevărul creştinismului nu e un cod de legi, nu e o colecţie de învăţături, ci este un adevăr personal. Omul este persoană, deci nu-şi poate găsi împlinirea decât într-o relaţie directă cu altă persoană. Morala, oricât de frumoasă şi înălţătoare, nu este mântuitoare dacă nu poate fi raportată la un model, la cineva cu care să poţi sta către faţă, într-o relaţie de tip „eu-tu”. În acest sens, învăţătura ortodoxă ne vorbeşte despre un Dumnezeu personal (Trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt). Persoana veşnică a Fiului, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, a luat în Sine natura umană acum 2000 de ani, astfel încât Hristos S-a întrupat în istorie, Dumnezeu şi Om. Este punctul de cotitură, centrul întregii istorii omeneşti, iar realitatea Persoanei şi realitatea Întrupării sunt singurele care ne dau nouă posibilitatea mântuirii, a ieşirii de sub determinismul biologiei şi, în cele din urmă, al morţii. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15, 17). După cum scria un teolog contemporan, o morală fără Hristos e, în cele din urmă, inutilă. Însă viziunea domnului Dulcan e împărtăşită în multe medii contemporane, cu dublu scop: relativizarea persoanei, care să ducă la dispariţia lui Hristos într-un noian de „iniţiaţi” şi negarea ideii de Dumnezeu personal, incompatibilă cu panteismul şi cu nedefinita „conştiinţă universală”. Mai departe se încearcă o minimalizare a credinţei tradiţionale, pentru a propaga ideea credinţei în sine însuşi, al cărei ultim rezultat este tocmai auto-îndumnezeirea luciferică, în lipsa totală de smerenie a spiritualităţii de tip new age. „Iisus ar fi putut foarte bine ori să-şi aroge meritul personal, ori să sublinieze forţa Divinităţii atunci când îi vindeca pe bolnavi, dar în loc de toate astea el spune textual şi cu modestie, exprimând un mare adevăr ştiinţific: ‚Credinţa ta te-a vindecat’.” Bineînţeles, credinţa este esenţială în orice proces de vindecare, fie ea spirituală sau trupească. Dar domnul Dulcan inversează în mod subtil sensul acestei credinţe. Hristos le vorbea celor din vremea Lui şi, fiind smerit, nu se punea pe Sine în evidenţă. Însă în cine credeau oamenii care veneau să-I ceară tămăduiri, evreii şi vecinii lor de acum 2000 de ani? În conştiinţa universală? În „sinele” lor? Nu. Credeau în Dumnezeul lui Israel şi în Iisus, de vreme ce veneau la El, care le propovăduia că este Fiu al lui Dumnezeu. Deci când spune „credinţa ta te-a vindecat”, Hristos se referă la credinţa în Dumnezeu. Domnul Dulcan răstălmăceşte mesajul pentru a-şi susţine propria concepţie de sorginte orientală şi pentru a minimaliza rolul lui Hristos, însă dacă privim cuvintele spuse de Iisus în contextul de atunci, vom înţelege adevărul. Minimalizarea „vieţii în Hristos”, cum o numesc Sfinţii Părinţi, este susţinută undeva în carte şi de o minciună făţişă, pe care orice om care a citit Noul Testament o vede din prima clipă: „Iisus spune undeva că înţelege incapacitatea noastră de a respecta întocmai toate imperativele învăţăturii sale, dar este foarte important efortul de a încerca în fiecare clipă să le respectăm”. Este o răstălmăcire şi, mai mult, aceste cuvinte atribuite lui Hristos nu sunt consemnate nicăieri.
Domnul Dulcan recurge la exemplele unor taumaturgi contemporani pentru a demonstra, după cum ne spune că „un om ca Iisus putea exista”. Prin această argumentare Îl pune pe aceeaşi treaptă cu cei care i-au fost doar ucenici – sau cu unii care săvârşesc altfel de „minuni” – şi Îl reduce la calitatea de om, negându-I subtil dumnezeirea, caracterul transcendent. Când vorbeşte despre Sfântul Nectarie de la Eghina, autorul menţionează apariţiile de după moarte ale acestuia, punând semnul egal între ele şi arătările lui Hristos de după Înviere. Aşa o relativizează şi pe aceasta, căci Sfântul Nectarie nu a înviat, ci a dat doar mărturie asupra vieţii veşnice a sufletului, în timp ce trupul său a rămas în aşteptarea Celei de a Doua Veniri. Iisus însă a înviat cu trupul – aşa cred creştinii, în timp ce domnul Dulcan seamănă confuzia, lovind tocmai în ceea ce pretinde a apăra.
Portretul părintelui Arsenie Boca este unul dintre cele mai grosolane falsuri din carte. Se cunosc puterile deosebite pe care le avea duhovnicul supranumit uneori „Sfântul Ardealului”, capacitate sa de clarvedere şi darul vindecărilor, dar mai ales al povăţuirii sufletelor pe calea mântuirii. Pornind de la acestea, domnul Dulcan îi face părintelui un portret de mag, care se foloseşte de „puterea minţii”, se teleportează, vindecă şi cunoaşte tainele naturii şi pe ale oamenilor. Cine nu citeşte decât aceste rânduri este tentat să-l asemuiască fie cu un David Copperfield (iluzionistul) autohton, fie cu un vrăjitor. Este simptomatic pentru direcţia cărţii faptul că în întregul capitol despre părintele Arsenie Boca, autorul nu pomeneşte niciodată numele lui Hristos. Este în acelaşi timp esenţa falsificării unei vieţi şi a unui mesaj sub peniţa domnului Dulcan. Părintele Arsenie nu a lucrat cu puterea proprie, nici cu cea a unui „univers” nedefinit. Toate darurile pe care le-a avut nu-şi aveau izvorul în el însuşi, ci numai şi numai în Hristos. Părintele mărturiseşte acest lucru în fiecare rând din numeroasele cărţi publicate, în fiecare predică, în fiecare sfat. Centrul vieţii, învăţăturii şi faptelor părintelui Arsenie Boca este Hristos. Absenţa Lui din rândurile domnului Dulcan este mărturia cea mai evidentă a interpretării eronate pe care o dă acesta „puterilor” taumaturgice.
Concluzia subcapitolului ţine de acelaşi sincretism dizolvant: „Sunt, aşadar, mai multe drumuri care conduc către acelaşi liman, dacă sunt respectate anumite condiţii”. Care este acel liman? Răspunde mai jos autorul: „o altă istorie, propice armoniei dintre sine şi Univers, dintre sine şi natură, dintre oamenii de pretutindeni, transgresând obstacolele puse de apartenenţa la o religie, ţară, cultură sau sistem politic”. Cu alte cuvinte, ni se spune că, printre altele, religia şi naţiunea sunt obstacole în calea „iluminării” noastre. Pe lângă ecoul deloc întâmplător al ideilor socialiste în aceste cuvinte („opiumul popoarelor”, vă amintiţi?), vedem din nou rădăcinile new age. Socialismul este de altfel un vehicul al acestei mentalităţi. În fond, chiar autorul susţine, în ton cu Marx, că „nici o fiinţă umană nu se poate împlini pe sine dacă societatea nu-i oferă premisele necesare”. „Biserica este o cale, dar nu singura”, ne mai spune domnul Dulcan. Însă de vreme ce Biserica însăşi spune că Hristos singur e „Calea, Adevărul şi Viaţa”, „iluminările” autorului ne indică de fapt, printre rânduri, că Biserica nu e de fapt o cale, ci un obstacol. Scopul devine transparent pentru orice cititor atent.
Capitolul intitulat „Creaţionismul şi evoluţia”, al nouălea al volumului II, „Creierul şi noua spiritualitate”, echilibrat, bine organizat, un bun punct de pornire pentru o discuţie în plină desfăşurare, ne face să regretăm cu atât mai mult faptul că este „rătăcit” în haosul conceptual din restul cărţii. În acest capitol domnul Dulcan păstrează o linie de mijloc, fără a cădea în capcana creaţionismului extremist, care neagă orice fel de evoluţie, trădându-şi rădăcinile protestante, nici în cea a evoluţionismului darwinist, de altfel negat de ceva vreme de noile descoperiri ale ştiinţei. În ciuda unor speculaţii un pic hazardate, se vorbeşte cu autoritate despre absurdul ideii de selecţie naturală ca criteriu absolut sau despre finalitatea naturii, sugerată de unele rezultate ale cercetării. Este o lectură foarte utilă pentru ieşirea din stereotipiile răspândite la nivelul maselor, a invocării în scopuri propagandistice a unor teorii ştiinţifice temporare şi adesea depăşite. Una dintre concluzii e remarcabilă, motiv pentru care o reproducem în întregime: „Ştiinţa este grăbită în a formula concluzii definitive şi a da sentinţe, doar pe observaţii fragmentare, care nu exprimă întregul. Citesc frecvent lucrări cu concluzii ce sună a magister dixit. Şi doar peste câteva luni cineva constată altceva. Mai ales în condiţiile actuale de cercetare, unde performanţele tehnologice scurtează imens timpul de observaţie. Când ştiinţa exprimă sentinţe, care blochează alternativele, nu mai este decât politică.” Cugetările acestui capitol sunt o pată de lumină în oceanul de întuneric al acestei cărţi. Sunt rânduri pe care le-aş recomanda oricând în cadrul unei discuţii despre evoluţionism şi creaţionism, chiar dacă uneori afirmaţiile trebuie luate „cum grano salis”. Din păcate însă, celelalte capitole nu fac decât să semene o confuzie care merge dincolo de graniţele clasice ale evoluţionismului darwinist.
„Armonie şi înţelegere/ Compasiune şi încredere din belşug/ Fără falsitate şi dispreţ/ Vise ale unor viziuni vii de aur/ Revelaţii mistice de cristal/ Şi adevărata eliberare a minţii”. Sunt versuri din musical-ul „Hair”, celebru în anii şaizeci, în care, pe fondul unei poveşti despre războiul din Vietnam se desfăşoară o întreagă panoplie new age. Nimic rău în cele spuse mai sus, la prima vedere. Problema apare când ne uităm la sursa acestei „armonii”, a acestei „eliberări”. Este vorba despre o răsturnare a valorilor tradiţionale pentru a reveni la un cult în care elementele orgiastice se îmbină cu un panteism politeist, în care întoarcerea la natură este sinonimă cu coborârea omului la statutul de animal total supus „ciclurilor istorice”. Un rai fără Dumnezeu, dar şi fără personalitate, o uniformizare dizolvantă. La prima vedere o viziune cât se poate de atrăgătoare – şi chiar împărtăşind valori creştine – însă nimicitoare spiritual dacă este privită în adâncime. Noi, românii, ar trebui să fim mai vigilenţi cu asemenea vorbe frumoase: ţara noastră a fost distrusă din temelii tocmai de o ideologie care predica egalitatea, bunăstarea pentru toţi, ruperea barierelor religioase şi o unitate spirituală care nu se traducea decât într-o uniformizare forţată în care orice forţă adversă era nimicită fizic şi spiritual. „Paradisul terestru” ateu al comunismului, „binele poporului” băgat cu forţa pe gâtul celor care mai credeau în libertate nu sunt decât manifestări ale iadului. Filosofia „armoniei” new age – Era Vărsătorului – ale cărei manifestări pot fi văzute la o privire atentă peste tot în Europa şi America nu este decât o altă faţetă a aceleiaşi realităţi. Secolul XX ar fi trebuit să ne vindece de boala încrederii fără margini în om, aşa cum s-a răspândit ea de la Renaştere încoace. Ororile prin care am trecut ne-au arătat faţa hidoasă a omului şi capacitatea lui de a cădea şi de a-i atrage şi pe alţii în căderea lui. Soluţia de ieşire ar trebui să fie marcată de umilinţă şi smerenie. În loc de aceasta, printr-o subtilă deturnare, se continuă opera de desacralizare, depărtarea de Dumnezeu şi autodivinizarea omului. Izvoarele sunt în filosofiile orientale, dar consecinţele lor ultime ne sunt transmise în mod subtil pe mai multe canale, mai ales că structura noastră spirituală este din ce în ce mai fragilă. Trebuie să avem „acces la divinitatea lăuntrică”, susţine domnul Dulcan. Pentru un creştin această gândire poartă un nume: e satanism. Iar amestecul conceptual în care domnul Dulcan vorbeşte ba de Dumnezeu, ba de „Sursa de Univers”, ba de „marele arhitect” nu schimbă cu nimic lucrurile.
Intenţia rândurilor pe care le-am scris nu este îndreptată împotriva lui Dumitru Constantin-Dulcan. Nu adversitatea faţă de un om m-a ghidat, ci pericolul pe care l-am intuit în această scriere. După cum am subliniat în câteva rânduri, nu contest autoritatea ştiinţifică a domnului Dulcan, nici anumite intuiţii pe care le-a avut de-a lungul timpului. De vreme ce nu-l cunosc pe autor, nu sunt nici măcar în măsură să discut caracterul sincer sau nesincer al cărţii. Însă ea se încadrează într-un curent subversiv care, sub masca spiritualităţii, face o puternică propagandă anticreştină. Pericolul vine tocmai din aspectul seducător la prima vedere al ideilor şi – mai ales – din faptul că erorile şi rătăcirile sunt amestecate cu mici „stropi” de adevăr, care nu fac decât să sporească confuzia. În plus, haina intelectuală în care sunt îmbrăcate aceste cugetări din ce în ce mai răspândite în lumea de azi le face atractive pentru mulţi oameni culţi, prea orgolioşi pentru a accepta minunile şi viziunile aparent simpliste din învăţătura de credinţă a Bisericii. Pe de altă parte, este nevoie aici şi de o catehizare mai intensă, de un efort din partea clerului pentru a spori cultura teologică a credincioşilor, pentru a-i face să vadă adâncimea nespusă şi filosofia înaltă a dogmelor creştine. Când clerul şi teologii eşuează în ritualism, în cultivarea formelor al căror fond nu-l mai explică şi, uneori, nu-l mai înţeleg, intelectualul creştin caută în altă parte. Din fericire, pe lângă preoţii buni, mai există şi nenumărate cărţi care zugrăvesc pe limba contemporaneităţii frumuseţea şi adâncimea vieţii în Hristos. Pe acestea le recomandăm. Dincolo de toate, se cade să ne amintim că omul, fiind persoană conştientă şi liberă, nu îşi poate găsi împlinirea decât în relaţie cu altă Persoană, aceasta infinită. Doar Ea poate fi conştientă de sensul întregii existenţe, aşa cum omul e conştient de sensul treptelor inferioare. Este ce ne spune în „Teologia dogmatică ortodoxă” părintele Dumitru Stăniloae, este ce ne învaţă de mai bine de 2000 de ani Biserica. Iar relaţie personală între Divinitate şi om nu găsim decât în creştinism, relaţie dusă la cea mai înaltă treaptă a iubirii prin luarea de către Fiul lui Dumnezeu a naturii umane, astfel încât să putem să ne raportăm la El „ca de la om la Om”, la Dumnezeu şi Om.