Trutin

        Războiul ca imagine a ratării. Eșec existențial, risipirea iluziei unei păci exterioare măcinate pe dinăuntru de lepra unei civilizații prăbușite. Monahul basarabean Savatie Baștovoi spunea la un moment dat că în creștin coexistă și se luptă până la sfârșitul vieții omul vechi – corupt, pătimaș, rob al păcatului – cu cel nou, eliberat în Hristos. Într-o anumită măsură, cred că această luptă se poate observa și la nivelul familiilor, comunităților, neamurilor. Și, în acest moment al istoriei, Putin a ales să pună Rusia sub semnul omului vechi. La nivel profund, acest război este unul dintre cele mai mari eșecuri ale Rusiei, indiferent de deznodământul de pe câmpul de luptă.

 

     Pe de altă parte, opoziția lumii occidentale seamănă tot mai mult cu o cetate clădită pe nisip. Dezrădăcinarea practicată sistematic de decenii, îmbinare de relativizare a valorilor, ofensivă ideologică împotriva tradițiilor unificatoare, îndeosebi a creștinismului, laxism moral transformat în ridicarea, întâi a slăbiciunilor, apoi a imoralității celei mai deșănțate la rang de virtute au transformat cultura noastră în vorbă goală. De aceea reacțiile de astăzi, la o primă vedere foarte vehemente, sunt semnul unei confuzii vecine cu debandada.

     Agresiunea lui Putin este un eșec tocmai pentru că Rusia ar fi avut, în alte condiții, șansa de a fi unul dintre principalii actori ai redresării Europei. Pentru că Rusia face parte fără îndoială din cultura europeană. O vizită la Ermitaj sau la galeria moscovită Tretiakovskaia, o privire aruncată marii literaturi ruse, inevitabilă atunci când vorbim despre cultura europeană a ultimelor secole, amintirea unui Paris muzical subjugat de Stravinski sau de coregrafiile lui Diaghilev, cuvântul profetic al lui Soljenițân (în fața căruia marii lui adversari europeni, aserviți, de altfel, Moscovei staliniste, ca Jean-Paul Sartre, par niște pigmei triști), iată doar câteva semne ale prezenței de netăgăduit a Rusiei în Europa spiritului. Eforturile adesea excesive ale lui Petru cel Mare de a sincroniza Rusia cu civilizația occidentală au condus la o însușire desăvârșită a formelor acesteia (este suficient să vezi catedrala Sfântul Isaac din Sankt Petersburg, cu nimic mai prejos în măreție și strălucire arhitecturală decât orice mare clădire de acest fel din Occident) și au dus în același timp la o îndepărtare de rădăcinile spirituale ale Rusiei profunde. Viața mănăstirească, după cum ne spun scrierile de căpătâi ale Ortodoxiei ruse, cunoscuse o răcire, o cădere în formalism și cultivarea aproape exclusivă a virtuților exterioare. Renașterea a venit prin ucenicii Sfântului Paisie cel Mare de la Neamț, monah de origine ucraineană stabilit în Moldova după o ucenicie la Muntele Athos. Unii dintre cei care au învățat de la el „meșteșugul mântuirii” au plecat în Rusia, unde au revigorat viața duhovnicească, tradiția neîntreruptă de stareți de la mănăstirea Optina fiind unul dintre exemplele cele mai strălucite. Ortodoxia renăscută nu a luptat împotriva formelor culturale noi decât în măsura în care deveneau excesive, ci, așa cum a făcut totdeauna „aluatul creștin”, a știut să îmbrace și în noile forme de expresie adevărul veșnic. Persecutați cu sălbăticie de comuniști, cu o Biserică dezbinată timp de decenii, creștinii ruși au menținut în conștiința neamului lor o învățătură despre Hristos necontaminată de rătăcirile tot mai insistente în lume. Ca toate popoarele contemporane, rușii sunt măcinați de vicii și rătăciri, însă fermentul creștin îi face să nu-și uite cu totul rădăcinile. Rusia nu s-a lepădat cu totul de unul dintre elementele constitutive ale culturii europene, de pilonul care ar mai putea să o țină în picioare. Și cu acest ferment ar fi putut să fie în avangarda redresării unei lumi europene care seamănă tot mai mult cu Roma lui Nero și Caligula și cu Babilonul. Însă în locul Sfinților Serafim de Sarov sau Teofan Zăvorâtul, al acestor minunate exemple contemporane de umanitate plenară care sunt Sfinții Siluan Athonitul și Sofronie Saharov, în locul unei Rusii fără îndoială puternice și libere, dar izvor de mântuire pentru alte popoare, pe care o visa Soljenițân, Putin a ales să urmeze exemplul și calea lui Iosif Visarionovici Djugașvili, mai cunoscut omenirii pe care a batjocorit-o timp de decenii sub numele de Stalin.

 

*

 

     Ucrainenii și rușii sunt, fără îndoială, legați prin sânge, cultură și istorie. Există aici două puncte de vedere, ambele cu argumente valide: că ar fi două popoare gemene, așa cum le numește un recent studiu realizat în Franța, sau că ar fi două ramuri ale aceluiași popor. În tot cazul, de-a lungul unei istorii zbuciumate, au mers aproape mereu alături, cu delimitări adesea fluide. Într-un context firesc – dar ce este firesc în mersul strâmb al omenirii? – ar fi rămas probabil împreună până la capăt. Unul dintre momentele definitorii ale unei rupturi care astăzi cunoaște probabil apogeul a fost Marea Foamente din anii 1932-1933. În 1929, Stalin începuse procesul numit colectivizare, adică desființarea proprietății private în zonele rurale, confiscarea pământurilor și a animalelor de la un anumit număr în sus și trecerea lor în proprietatea „poporului”, în fapt a statului comunist, în vederea administrării centralizate. Nu vom insista asupra dezastrului economic produs de această măsură (pe care au cunoscut-o ulterior toate țările comuniste – în România unul dintre cei mai aprigi executanți, care nu a ezitat să tragă personal cu pistolul în țăranii care se opuneau, avea să fie un tânăr cvasi-analfabet promovat general de comuniștii instalați la putere de Armata Roșie, pe numele lui Nicolae Ceaușescu). Cert este că a cunoscut peste tot opoziția țăranilor, ducând la deportări atât între cei mai înstăriți, vânați cu predilecție de comuniști, numiți în Uniunea Sovietică „kulaci” (la noi, mai târziu, chiaburi), cât și a celor mai săraci, care se împotriveau confiscării peticului lor de pământ. Persecuția comunistă a atins un apogeu al cruzimii în Ucraina, unde refuzul colectivizării a fost deosebit de pronunțat, iar măsurile de represiune luate de Stalin pe fondul unei crize deja existente au dus la confiscarea întregului avut al țăranilor, la interdicția de a părăsi teritoriul Ucrainei pentru a-și procura hrană, la execuții și mai ales la o criză alimentară în urma căreia au murit cel puțin cinci milioane de oameni, printre care nenumărați copii. Marea Foamete, „Holodomor”, una dintre cele mai cumplite crime săvârșite în secolul al XX-lea, a dus la un resentiment mocnit al multor ucraineni față de puterea centrală, față de Moscova. Una dintre cele mai evidente manifestări ale acestuia a fost că în multe zone din Ucraina, în timpul operațiunilor ofensive ale Germaniei naziste, cei din trupele Wehrmachtului au fost primiți cu brațele deschise, ca eliberatori.

     Stalin a murit, istoria a mers mai departe cum știm, colosul cu picioare de lut numit URSS a căzut în cele din urmă, cum era firesc, iar Ucraina a devenit stat independent. În ciuda unui naționalism ucrainean născând și uneori artificial (subtitrarea filmelor rusești în limba ucraineană este parte a acestui exercițiu, în mare parte de imagine, în condițiile în care mai toți ucrainenii vorbeau rusă, nu însă și... ucraineană), acesta s-a manifestat mai ales împotriva altor națiuni de pe teritoriul noului stat (românii au avut aici de suferit mai mult decât alții), relația cu Federația Rusă rămânând cât se poate de cordială. (În 2004, la unele puncte de frontieră terestră, vameșii ruși se aflau la zeci de kilometri de omologii lor ucraineni, tocmai pentru că relațiile erau atât de bune încât nu era nevoie de o delimitare strictă atunci când se efectuau controalele). Jocurile geopolitice, dublate de o corupție catastrofală, au făcut să se ajungă la o confruntare pe plan local între marionetele Moscovei și oamenii politici (de multe ori la fel de corupți) sprijiniți de Occident. Restul se cunoaște. Și este evident că în aceste confruntări politice nu există bine și rău la nivel absolut. De aici până la amenințări, bombe, sânge și cotropire, distanța este însă mare. Atât de mare încât războiul declanșat de Putin îi dezbină mai tare pe ruși de ucraineni (încă apropiați, chiar cu sentimente frățești, la nivelul omului de rând) și oferă legitimitate incontestabilă lucrului pe care autocratul de la Kremlin îl contestă fățiș zilele acestea, anume statalității Ucrainei. În numele unei proclamate frății, Putin își măcelărește frații...

 

*

 

     Răspunsul Occidentului este foarte vehement retoric, deși șovăielnic când vine vorba despre practică. În cele din urmă însă, sancțiunile economice capătă un avânt fără precedent și se speră că efectele vor fi rapide. Într-adevăr, este una dintre puținele noastre speranțe. Pentru că pe termen lung, lucrurile riscă să capete o întorsătură dramatică, dat fiind că, la nivel mare, confruntarea este între un irațional total scăpat de sub control și o civilizație debilă. Prima temere este că psihologia tiranului rus nu are nicio legătură cu ceea ce suntem obișnuiți să vedem în alte cazuri. Stalin, despre care am făcut mai devreme vorbire, nu avea nici urmă de compasiune pentru cei peste care stăpânea. Suferința lui nu-i provoca nicio emoție, nicio mustrare de conștiință. În al Doilea Război Mondial, atât în perioada cât a fost aliat cu Hitler (când a invadat Finlanda), cât și după ce au devenit adversari, Stalin și-a ucis ofițerii și soldații cu o frenezie aproape egală cu a celor împotriva cărora luptau. Soldatul sovietic nu avea voie să se retragă, iar dacă scăpa din lupte crâncene, era acuzat de trădare și condamnat. Bătălia pentru Harkov (iată, iarăși Ucraina) este unul dintre cele mai semnificative evenimente de acest fel. Soldații Armatei Roșii erau uciși când înaintau de dușmanii din Wehrmacht, iar când încercau să se retragă îi așteptau plutoanele de execuție ale patriei. În cele din urmă germanii au fost obligați să se retragă, însă trupele sovietice au suferit pierderi catastrofale. Lui Stalin nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi fost decimate complet, atâta timp cât obiectivul pe termen scurt era împlinit. De altfel, după război, o mulțime de prizonieri sovietici eliberați au luat direct drumurile Gulagului.

      Nici Putin nu pare mai interesat de dorințele și suferința propriului popor. Pe de altă parte, sancțiunile economice se pot dovedi eficiente, însă, pe termen mediu, este evident că de pe urma lor va suferi și Occidentul. Este suficient să ne gândim la dependența de petrolul și gazul rusesc a Germaniei, rod al unei politici iresponsabile duse de decenii bune și care pune în situație de risc întregul continent european. Deocamdată reacția populației este covârșitoare și unanimă – și este firesc să fie așa. Doar că dacă omul obișnuit din Occident va vedea că i se cer sacrificii, că pentru a-l opri pe invadatorul din Răsărit trebuie să sufere un pic, entuziasmul ar putea să i se șubrezească serios. Iar acesta este rezultatul direct al subminării valorilor europene la care asistăm de atâta vreme. Omul este dispus să sufere pentru credința lui, pentru convingeri, pentru ce socotește a fi mai bun și dincolo de confortul imediat. Pentru credința strămoșilor, pentru bucata lui de pământ. Toate acestea au fost evacuate din conștiința Occidentului, prin haos cultural și decrete politice venite de sus. Credință nu mai avem, pentru că, nu-i așa, suntem multiculturali și totul este relativ. În patrie nu mai credem, este un concept desuet și opresiv. „Nu există o cultură franceză”, decreta acum câțiva ani președintele francez Emmanuel Macron. Și atunci, pentru ce să suferi? Pentru pseudo-valorile unei lumi care a decretat cultul confortului și generalizarea desfrâului? Șeful serviciilor secrete britanice a scris acum câteva zile pe Twitter că ce ne deosebește cel mai tare de Putin sunt „drepturile LGBT”. Iată care ar fi, după unii, fundamentul libertății noastre europene. Vă închipuiți însă populația dispusă să sufere ca să ne putem împreuna în toate felurile imaginabile cu aprobare (și sprijin) de la stat? Credeți că lumea căzută în admirația unei biete fetițe chiulangioaice și purtate ca o relicvă prin toată lumea ar fi dispusă să rabde de foame pentru „lupta” ei cu schimbările climatice? Sau vă gândiți că merită să mori pentru a putea să ucizi în continuare zeci de milioane de copii nenăscuți? Dinspre Răsărit se ridică umbra unui tiran brutal, venit din negura unor vremuri tulburi ale răpirii, sângelui și violenței, pulsiunile străvechi și mocninde ale vremurilor când poporul nu primise încă lumina creștinismului. Îi poate ține piept lumea cealaltă în numele descompunerii morale care a prăbușit atâtea imperii? O singură valoare pare să ne fi rămas, una în numele căreia poate și omul contemporan să facă sacrificii. Libertatea. Fie ea și acea relativă libertate politică, pe care noi, est-europenii, ar trebui să știm să o prețuim cum se cuvine, după zecile de ani de asuprire comunistă. Dar vântul istoriei ne aduce, amenințător, dinspre celălalt capăt al lumii, o șoaptă sinistră: care libertate?

 

*

 

La începutul acestui an, în ceea ce ar trebui să fie, măcar din punct de vedere ideatic, celălalt capăt al lumii, într-un „bastion al libertății”, libertatea are cătușe la mâini. Presa de prim-plan din Europa și, într-o anumită măsură, din America, se face vinovată de o tăcere complice și manipulatoare. Luați ca exemplu canalele de informații românești. G4 Media, Libertatea, Adevărul, Antena 3, Digi 24 sau atâtea altele – la alegere! Uitați-vă unde, cât și cum au scris, respectiv vorbit despre convoiul libertății din Canada. Și veți vedea un caz clasic de mușamalizare. Nu vorbim aici despre un colț ascuns de lume sau despre un eveniment greu de interpretat, despre o criză politică dubioasă pritocită în camerele ascunse ale cine știe cărui serviciu de informații. Nu: ci despre sute de mii de oameni care au protestat timp de o lună și mai bine într-una dintre marile capitale ale lumii libere și au fost reprimați în stilul binecunoscut al regimurilor totalitare, La Ottawa, cetățeni din toată imensitatea Canadei s-au solidarizat cu un protest inițiat de șoferii de camioane împotriva abuzurilor făcute în numele sănătății publice de un regim pentru care pluralismul a devenit simplu exercițiu retoric.

     În paranteză fie spus, se spune că uneori marile evenimente fac oamenii mari: în „societatea spectacolului”, doi actori ajung șefi de stat. Unul, Volodimir Zelenski, rămâne neclintit în capitala asediată, deși americanii, știindu-l țintă a serviciilor secrete rusești, s-au oferit să-l evacueze. Altul, Justin Trudeau, se ascunde într-un bunker din fața unor demonstranți pașnici.

     Și, de acolo, coordonează represiunea. Stare de urgență. Oameni călcați în picioare de caii poliției sau bătuți sălbatic, deși merg de bunăvoie să se predea forțelor de ordine. Conturile bancare ale participanților și susținătorilor, blocate. Mai mult, ca o măsură ulterioară, cei care au postat filmări cu evenimentele sunt somați de autorități să aleagă între ștergerea lor și, iarăși, blocarea accesului la conturile din bănci. Violență polițienească în sprijinul unei încălcări fățișe a dreptului la liberă exprimare și a proprietății private, două dintre fundamentele libertății în numele căreia îl condamnăm – pe bună dreptate! – pe Putin. Însă tăpălagii și tudorpopeștii din toată lumea sunt demult maeștri ai dublei msuri. Și, prin aceasta, gropari mărunți ai civilizației europene.

     Atunci când Justin Trudeau îi numește pe cei care i se opun „rasiști” și „extremiști”, gândul ne fuge la „elementele fasciste și legionare” ale lui Ceaușescu din decembrie 1989, la aceiași „fasciști” evocați de Iliescu în iunie 1990, dar și la „denazificarea” Ucrainei despre care vorbește Putin. Asemănarea este profundă: într-o parte avem un produs al serviciilor secrete sovietice, în cealaltă vlăstarul unei familii care îl frecventa pe marele aliat comunist de pe continentul american, Fidel Castro. Relativismul impus prin lege al corectitudinii politice din Occident are aceleași rădăcini ideologice cu autoritarismul lui Putin. Fiara liberticidă va fi având multe capete, însă două sunt astăzi mai vizibile. Îi putem spune, de aceea, Trutin.

 

*

 

     Repet, într-o primă fază sperăm că războiul-fulger economic împotriva invadatorului va avea repede succesul scontat. Va fi o victorie de etapă. Însă după aceea trebuie să ne forțăm să rămânem cu ochii deschiși și să vedem că propaganda soft care justifică abuzurile prin formule bombastice ale unora ca Trudeau (care nu este decât un vârf de lance) este la fel de nocivă, măcar pe termen lung, ca intoxicările canalelor de propagandă rusești. Oamenii vin și pleacă, oricât de puternici sau de malefici ar fi la un moment dat. Însă duhurile care îi animă duc războiul mai departe. Și dacă ne sprijinim pe nisipul și mocirla promiscuității, a minciunii, a relativizării adevărului, ne vom prăbuși, iar „căderea noastră va fi mare”. Suntem, deci, chemați să ne schimbăm mintea și inima. Pacea înseamnă mult mai mult decât tăcerea armelor, iar libertatea nu există în afara Adevărului. „Dobândește pacea (înăuntrul tău) și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Timpurile, chiar grele fiind, pot face din noi oamenii mari care suntem chemați să fim. Niciodată singuri. Un virus a ucis o mulțime dintre noi, apoi, folosit în chip mârșav de oameni puternici și corupți, i-a dezbinat pe cei rămași. Ce dovadă mai mare a slăbiciunii și nestatorniciei omenești? Nu este, deci, vremea politicilor ambițioase, ci a căinței adânci, a schimbării personale, a curajului lăuntric care nu face doar din actorași luptători eroici, ci și din păcătoși sfinți. Este drumul anevoios al fiecăruia dintre noi, care cere o revenire de la marea politică la conștiința personală. Îi avem mereu în fața ochilor pe marii vinovați politici și am uitat să privim la „micile” noastre complicități, la minciunile pe care le-am înghițit, la lipsa de compasiune, la logica fratricidă care răspunde la ură cu ură, pe scurt, la refuzul oricărei jertfe.

     Suntem muribunzi. Și ca oameni, și ca civilizație. Este vremea să ne întoarcem la Cruce, ca să fim părtași Învierii. Fără Cel Răstignit vom cădea, dacă nu azi, mâine, sub loviturile vreunui sinistru Trutin, abătut dinspre pustiurile întunericului peste țările și orașele noastre pustiite de ultimele urme ale nobleții omenești.