Cuvântul autorului, care deschide al doilea volum al lucrării lui Dumitru Constantin-Dulcan ne îmbie de la bun început cu imaginea „unui Dumnezeu al păcii, al armoniei, al iertării, al iubirii pentru întreaga omenire, indiferent de rasă, religie, sex, stare socială (...), un Dumnezeu dincolo de toate disputele teologice, de toate contradicţiile vechilor texte”. Toate bune şi frumoase dacă în spatele cuvintelor nu s-ar ascunde împotrivirea faţă de învăţăturile „religiilor clasice”, propunând în loc un dumnezeu sincretist şi modelat după conceptele limitate ale omului. Învăţătura creştină ne vorbeşte despre un Dumnezeu al iubirii faţă de toţi, care „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45), dar nu relativizează niciodată adevărul. Dacă eliminăm deosebirile între diferitele opinii pentru a-L face pe Dumnezeu să se potrivească unei concepţii „universale”, deci dacă Îl vedem pe Dumnezeu reprezentat în egală măsură de toate religiile şi credinţele, practic nu facem decât să-L relativizăm, să-L modelăm după chipul şi asemănarea fiecăruia dintre noi – adică să ne facem un idol adaptat propriilor noastre slăbiciuni. De fapt, toată concepţia sincretistă a acestor rânduri este bine înrădăcinată în influenţele orientale, după cum vom vedea mai departe. Domnul Dulcan se bazează pe experienţe trăite de oameni din cele mai diverse culturi, însă refuză permanent să accepte că nu orice experienţă vine de la Dumnezeu şi că diavolul e un maestru iluzionist.
Este evident că astăzi „experienţele”, „viziunile”, „contactele” cu diverse forţe spirituale fie s-au înmulţit, fie sunt mult mai cunoscute. Dacă în trecut – mai ales în cel recent, marcat de „dictatura pozitivismului” –, ele puteau fi expediate ca „superstiţii”, astăzi sunt prea clare pentru a fi negate cu aceeaşi uşurinţă. Totuşi, pentru un creştin e esenţial discernământul, iar în acest sens se cuvine reamintit mereu capitolul 24 al Evangheliei după Matei, în care Mântuitorul avertizează cât se poate de desluşit asupra acestor fenomene: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi” (Mt 24, 4-5). „Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi” (Mt. 24, 11). „Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 23-24, sublinierea noastră). Cine citeşte cartea domnului Dulcan trebuie să o confrunte mereu cu acest capitol din Scriptură – astfel, contradicţiile vor ieşi lesne la iveală. Căci chiar când aceste „viziuni” Îl au în centru pe Hristos Însuşi, ele pot fi rod al amăgirii, aşa cum vedem din experienţa de secole a pustnicilor, cărora nu odată demonii li s-au arătat sub chipul de îngeri ai luminii. Buna comunicare cu duhovnicul – ce are în centrul ei ascultarea şi smerenia – este cheia pentru desluşirea originii acestor fenomene. Dar smerenia nu face parte din „programul” cărţii „Creierul şi noua spiritualitate”, a cărei bază de aderenţă e creată în parte tocmai de orgoliul nemăsurat al intelectualilor fără formare duhovnicească ce intră în contact cu ea.
Una dintre mizele cărţii de faţă este demonstrarea influenţei directe pe care o au gândurile nu doar asupra „emiţătorilor”, ci asupra întregului univers. Ideea apare încă din volumul anterior şi este argumentată ştiinţific prin menţionarea substratului biochimic al gândurilor şi sentimentelor noastre, substrat care poate fi benefic sau nociv. Este unul dintre firele cărţii care merită urmărite, pentru că, în cele din urmă, coincide cu ceea ce spun Sfinţii Părinţi despre omul ca microcosm, care cuprinde în el la nivel potenţial întregul univers şi a cărui acţiune conştientă determină într-o anumită măsură mersul naturii. „Fiecare celulă din corpul nostru conţine întregul Cosmos”, citează domnul Dulcan din fizicianul David Bohm. Din păcate, nu avem decât un început al acestui fir ideatic, a cărui exploatare ar putea duce la concluzii care să coincidă cu cele pe care le-am învăţat din credinţa noastră „tradiţională”, altfel relativizată de autorul cărţii. Citind printre rânduri, vom vedea că ştiinţa modernă tinde să se întâlnească cu înţelepciunea credinţei. De o deosebită importanţă este descoperirea faptului că „creierul nu face o distincţie netă între realitatea trăită şi cea doar imaginată. (...) În ambele situaţii – realitate sau doar imaginaţie – sunt activate în creier aceleaşi arii corticale, aceleaşi structuri şi, în consecinţă, vor avea acelaşi ecou biochimic.” Asceţii creştini vorbesc adesea despre lupta cu păcatul încă din momentul în care acesta ia naştere în gândul omului, bazându-se pe cele spuse de Hristos Însuşi. Ne amintim de Predica de pe Munte şi despre cuvintele legate de păcatul desfrânării: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: ‚Să nu săvârşeşti adulter.’ Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 27-28). Dacă punem aceste cuvinte alături de descoperirile ştiinţifice de mai sus, vom vedea că ele nu au doar valoare morală, ci şi adevăr existenţial, manifest în întreaga noastră structură psiho-somatică. Trebuie spus că aceste pasaje ale cărţii lui Dumitru Constantin-Dulcan sunt demne de cel mai viu interes. Din păcate însă, după cum am mai spus, ele se împletesc cu speculaţii şi reflecţii neştiinţifice şi periculoase din punct de vedere spiritual. Iar modul cel mai simplu de a compromite un adevăr este să-l amesteci cu o seamă de minciuni.
Confuzia este menţinută în mod programatic şi se pune adesea întrebarea dacă avem de-a face doar cu ignoranţă sau cu un plan urmărit pas cu pas. Nădăjduiesc că prima variantă este cea adevărată. Dar iată ce spune domnul Dulcan, făcând referire la un concept al filosofiei taoiste: „După expierea vieţii, Shen-ul nu moare odată cu corpul, ci se întoarce în marele SHEN universal din care a venit. Spune altceva vreuna din religiile lumii?” Da, domnule Dulcan. Spune. Concepţia taoistă îşi găseşte puncte comune cu alte viziuni orientale, în care sufletul nu este decât parte a unui mare „tot” în care se va întoarce la final, un tot impersonal, o „nefiinţă” (nirvana) amorfă. Un anumit ecou se găseşte şi în viziunea apocastazei, erezie creştină care a fost condamnată la Sinodul V ecumenic. Pe scurt, ideea taoistă presupune o preexistenţă a sufletului (shen), care este o „emanaţie” a divinităţii, în care se va întoarce. Pe de o parte, avem aici ideea că omul e consubstanţial cu Dumnezeu, că e de aceeaşi fiinţă, ceea ce ar însemna că şi Dumnezeu e prins în legi deterministe, deci practic nu e nici liber, nici suprem (deci nici capabil să mântuiască), ci supus unei legităţi de dincolo de El. Pe de altă parte, dacă toate sufletele se întorc în „shen”, le este anulată libertatea de a alege, după cum demonstrează părintele Dumitru Stăniloae: „o libertate care duce toate sufletele la mântuire, sau le dă posibilitatea unei eterne treceri de la bine la rău şi invers, nu mai e propriu-zis o libertate”. Iată deci că afirmaţia de mai sus, preluată de domnul Dulcan din scrierile taoiste, este profund anticreştină. De fapt, ideea consubstanţialităţii între om, lume şi Dumnezeu este esenţa panteismului, care pare a-şi găsi un adept în autorul volumului de faţă. Chiar şi atunci când vorbeşte despre un mare duhovnic ortodox, părintele Arsenie Boca, Dumitru Constantin-Dulcan îi deformează trăirea şi, în loc să vadă minunile din jurul său prin prisma legăturii cu Hristos pe care părintele a mărturisit-o în fiecare clipă, le conferă un substrat panteist: „există un punct în perfecţiunea spiritului, care odată atins, indiferent de calea urmată, omul se contopeşte cu energia primară a Universului, căreia totul îi este posibil!” Să reţinem acel „indiferent de calea urmată”. Este motoul „noii spiritualităţi”, ce ni se transmite pe toate canalele. Este suprema relativizare a adevărului, care pune semnul egal între toate religiile şi credinţele (chiar dacă unele sunt în mod evident contrare), pentru a le anula în cele din urmă pe toate în folosul ghiveciului sincretist şi panteist. Însă dacă nu suntem decât părţi ale conştiinţei universale, nu avem nici libertate, nici împlinire personală, căci acestea nu pot fi realizate decât în relaţie directă cu o fiinţă care să fie atât transcendentă, deci nesupusă determinărilor care ne înrobesc, cât şi personală, pentru a putea intra în relaţie directă cu noi. De aceea esenţa creştinismului e relaţia directă cu Hristos şi de aceea concepte precum „conştiinţa universală” sunt eretice şi, în cele din urmă, pierzătoare. De aici până la luciferism nu e decât un singur pas, pe care cartea de faţă îl face: „A găsi căile de optimizare a propriei noastre biologii înseamnă a deveni propriul nostru Demiurg”, ne spune domnul Dulcan. Ce este aceasta dacă nu o reformulare a îndemnului străvechi care le spunea primilor oameni să încalce porunca lui Dumnezeu, pentru a fi „ca Dumnezeu”? Dar dacă citim cu atenţie, vom remarca aici şi inconsistenţa internă a judecăţii domnului Dulcan: pe de o parte suntem parte a conştiinţei universale, în care ne întoarcem cu toţii, fără a putea schimba în vreun fel acest lucru, căci „destinul” ne conduce pe toţi unde vrea el şi unde „trebuie să ajungem”. Pe de altă parte, putem să devenim propriii noştri dumnezei, stăpâni peste lume şi univers. Dar nici acest lucru nu e la îndemâna oricui, pentru că autorul socoteşte că religia (sau credinţa, la modul mai general) e condiţionată genetic. Contradicţia e evidentă şi ne plonjează într-o confuzie în care singurul avantaj al celor „luminaţi” este că ştiu încotro merg, fără ca aceasta să poată schimba contopirea în masa amorfă şi impersonală.
Unul dintre exemplele cele mai concrete ale „metodei” domnului Dulcan, care porneşte de la premise ştiinţifice şi derivate din experienţă pentru a trece aproape pe nesimţite la speculaţii este modul în care sunt descrise aşa numitele NDE (near-death experience). Este vorba despre cele pe care par să şi le amintească oamenii care au trecut foarte aproape de moarte, fie că este vorba despre moarte clinică sau despre alte stări în care legăturile cu viaţa biologică s-au subţiat la maximum. Lucrurile observate sunt foarte interesante şi se cer explicate. Însă dacă cei mai mulţi pacienţi vorbesc despre „lumină”, „tunel” sau despre experienţa nemijlocită a unui anumit „dincolo”, domnul Dulcan trece la interpretarea speculativă a datelor ştiinţifice şi ajunge la concluzia că „evenimentele din vieţile trecute sunt premisele vieţilor viitoare”. Avem din nou teoria respinsă de creştinism a reîncarnării, care nu se sprijină pe nimic din cele relatate de cei care au trăit experienţe în pragul morţii, dar pe care autorul o inserează între datele ştiinţifice şi rezultatele experienţelor ca pe o concluzie de la sine înţeleasă. „În eternitatea timpului omul trăieşte o succesiune de vieţi”, susţine, alături de psihiatrul Brian L. Weiss, Dumitru Constantin-Dulcan. De unde aceasta? Fără îndoială nu din datele ştiinţei, ci dintr-o interpretare unilaterală a lor, care se pune în slujba unei viziuni din ce în ce mai răspândite. Şi astfel, autorul cărţii face exact ce le reproşează – pe bună dreptate! – adepţilor inflexibili ai pozitivismului: transformă ştiinţa în vehicul al propagandei de tip new age.
Când intră în sfera religiosului propriu-zis, Dumitru Constantin-Dulcan face confuzii grave, uneori uimitoare pentru un om cu formarea culturală a domniei sale. Aflăm astfel că „Apostolul Pavel, ca urmare a evenimentului trăit pe drumul Damascului a creat o nouă religie practicată astăzi de o treime din populaţia globului”. Autorul îşi clamează spiritualitatea, dar reia un argument al ateilor de mâna a doua şi al filosofilor anticreştini, care îl socotesc pe Sfântul Pavel, şi nu pe Hristos, întemeietor al creştinismului. Tot despre „apostolul neamurilor”, autorul ne spune că anterior evenimentului de pe drumul Damascului „avea cu totul alte preocupări”. Ignoranţă? Istoria atestă că de la începutul vieţii sale, Saul din Tars, devenit ulterior Pavel, a fost în miezul vieţii religioase a poporului iudeu, iar drumul pe care îl făcea când i s-a arătat Hristos era tocmai pentru a duce la îndeplinire ordinele de persecuţie împotriva creştinilor venite de la marii preoţi ai evreilor. Cum dar putem spune că avea alte preocupări? Mai târziu domnul Dulcan se contrazice şi spune că „Pavel nu face decât să continue să răspândească mesajul lăsat de Iisus. El nu l-a inventat, ci doar l-a transmis mai departe lumii”. Este deci creatorul „noii religii” sau nu? Domnul Dulcan nu pare să ştie, sau cel puţin nu e sigur, şi transmite această confuzie şi cititorilor domniei sale.
Deşi socoteşte că „apogeul superstiţiilor (...) a fost atins în Evul Mediu” – prejudecată desuetă care ignoră înflorirea culturală şi spirituală a acelor vremuri – domnul Dulcan face din cartea domniei sale vehiculul mai multor superstiţii de sorginte parţial orientală, oglinda unei viziuni în care puterea credinţei e descrisă mai degrabă ca un soi de „magie” obscură, iar ştiinţa e smulsă dintr-o limitare pentru a i se impune o alta.
(va urma...)
Tuesday, November 1, 2011
Thursday, October 20, 2011
Căutările omului modern şi riscurile "noii spiritualităţi" - Dumitru Constantin-Dulcan, "În căutarea sensului pierdut" (I)
În ultimii ani, pe plan mondial dar şi la noi în ţară, suntem martori ai unui interes crescând pentru spiritualitate – ca termen generic – indiferent de originea ei. Influenţat de un curent de gândire care în Occident are rădăcini îndepărtate, şi care, începând cu anii şaizeci, s-a extins destul de mult, până la a se strecura şi în cultura populară, acest interes s-a îndreptat foarte mult spre tradiţiile orientale. Însă nici alte tipuri de spiritualitate nu au fost neglijate. Se redescoperă (sau – trebuie spus! – se inventează) vechi tradiţii precreştine, se vorbeşte despre o viziune „holistă” şi – nu în ultimul rând – se remarcă în anumite cercuri o reîntoarcere la creştinism, ce-i drept interpretat în multiple moduri, adesea contradictorii. „În căutarea sensului pierdut”, cartea lui Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, profesor doctor, este un ecou al acestor preocupări. Noile descoperiri ştiinţifice, certificările unor fenomene şi trăiri atestate cu mii de ani în urmă de culturile şi credinţele tradiţionale sau fizica cuantică par să deschidă calea unei viziuni spiritualizate a lumii. Perspectiva pozitivistă şi mecanicistă lasă locul unei alte înţelegeri, în care o viziune pur materialistă îşi pierde orice fel de relevanţă. Pe scurt, ateismul radical nu mai poate sta în picioare în faţa ştiinţei de care se prevala până acum, devenind o simplă superstiţie, care face abstracţie de ultimele descoperiri. Desigur, ştiinţa nu oferă decât indicii. Ne arată ce era greşit în vechile premise ştiinţifice, însă nu răspunde la întrebarea veche de milenii: „Ce e adevărul?” Nici nu e rolul ei să facă acest lucru. Însă, pornind de la ultimele descoperiri – în special de la cele legate de creier – domnul Dulcan încearcă să ne arate calea spre un răspuns mai clar. Şi ne vedem puşi în faţa profeţiei lui Valeriu Gafencu, martir al temniţelor comuniste, pe care N. Steinhardt l-a numit „sfântul închisorilor”: „Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit.” În cele ce urmează, vom încerca să vedem dacă domnul Dumitru Constatin Dulcan dă curs acestui avertisment, dacă scrierea domniei sale – reprezentativă pentru direcţia ilustrată – este utilă pentru înţelegerea întrebărilor esenţiale care-l frământă pe om şi în ce măsură lucrurile scrise sunt compatibile cu o gândire creştină.
Este evident că unele dintre concluziile lui Dumitru Constantin-Dulcan – în special cele bazate pe o metodă ştiinţifică urmată cu acribie – sunt valabile şi ilustrează lucruri spuse cu sute sau chiar mii de ani înainte de misticii creştini sau de reprezentanţii altor spiritualităţi. Vorbind, de pildă, despre telepatie, autorul spune că „gândurile noastre, chiar nerostite, având şi un substrat bioelectric, nu numai biochimic, sunt emise în spaţiu sub forma de câmpuri electrice modulate în semnale purtătoare de informaţie. Sunt astfel receptate, conştient sau inconştient, de alte creiere.” Avem aici un prim indiciu despre puterea gândurilor noastre de a influenţa efectiv realitatea. Cum materia este, conform fizicii cuantice, concentrare de energie, orice energie şi cu atât mai mult una conştientă, ca a gândurilor noastre, poate avea un efect asupra ei în chipul cel mai concret. Părintele Porfirie, un mare duhovnic contemporan, vorbeşte despre puterea gândului nostru bun de a-l ajuta pe celălalt şi invers, a celui rău de a-i dăuna. Bineînţeles, toate acestea sunt determinate şi de starea „receptorului”, însă ideea de bază este că întreaga creaţie fiind un sistem coerent şi interconectat, faptele fiecăruia dintre noi au efect asupra întregului univers. Este ceea ce ştiinţa numeşte „efectul fluture” (butterfly efect), transpus aici până la nivelul conştiinţei, al gândurilor. Toate acestea fundamentează teoria interacţiunii şi a ordinii din întreaga creaţie, pe care se sprijină, din câte înţelegem de la autorul însuşi, şi cartea „Inteligenţa materiei”.
Capitolul despre „Inteligenţa materiei” din „În căutarea sensului pierdut” este singurul prin care am luat contact cu cartea publicată de domnul Dulcan în 1983 şi care reprezintă un punct culminant al activităţii domniei sale. Remarcabilă prin curajul de a pune probleme de acest gen într-o perioadă dominată de axiomele pseudo-ştiinţifice ale ateismului materialist pe care se sprijinea comunismul, lucrarea a fost bine primită atât de o parte a lumii ştiinţifice, cât şi de reprezentanţi de seamă ai clerului, dintre care îi amintim pe mitropolitul Antonie Plămădeală şi pe părintele Constantin Galeriu. Ideea în sine nu este nouă, după cum recunoaşte însuşi autorul, însă exprimarea ei cu argumentele ştiinţei moderne îi conferă un interes deosebit. În plus, spune domnul Dulcan, nimeni nu a mai folosit sintagma de „inteligenţă a materiei”. Autorul citează diferite surse, cărora noi le putem adăuga pe cele patristice. Mai mulţi Sfinţi Părinţi, între care unul dintre cei mai de seamă este Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec VI-VII) vorbesc despre o raţionalitate a întregii creaţii. Este înţelesul articolului din Crez care spune că toate s-au făcut prin Fiul. De vreme ce Fiul este Logosul (Raţiunea) lui Dumnezeu, toate lucrurile creaţiei au primit prin El raţiunile proprii care le fac să se mişte coerent spre o finalitate comună. Acelaşi lucru îl spune, în alte cuvinte, şi Dumitru Constantin-Dulcan: „Ceea ce numim materie nu este în esenţă decât o energie dublată de informaţie. Orice parte existentă de Univers nu poate exista decât în interrelaţie cu altă parte de Univers şi poartă în sine o inteligenţă care îi conferă sensul, raţiunea de a fi. Există în consecinţă o coerenţă legic determinată a Universului.” Legătura relaţională al tuturor elementelor creaţiei – evidentă din sensul de „ordine” pe care îl are grecescul „kosmos” – duce şi la ideea unei finalităţi comune a întregului univers. Care este însă această finalitate? Ştim ceva despre ea, sau nu putem decât să speculăm? Este raţională sau o întoarcere în nimic? Acestea sunt de fapt întrebările la care încearcă să răspundă Dumitru Constantin-Dulcan în cele două volume din „În căutarea timpului pierdut”. Şi aici speculaţia îl duce într-un hăţiş în care fărâme de adevăr se împletesc cu rătăcirile pe care le vom analiza în cele ce urmează.
Primul volum din „În căutarea sensului pierdut”, cu subtitlul „Întâlnirea cu destinul” este de fapt o autobiografie sintetică a autorului. Crescut într-un mediu tradiţional, cu părinţi simpli dar muncitori şi oneşti, cu un cult pentru învăţătură, Dumitru Constatin Dulcan beneficiază de eforturile acestora de a-l îndrepta spre o carieră pe plan intelectual. Conştiincios şi aplicat, trece prin toate etapele instituţiilor de învăţământ şi ajunge, în ciuda vitregiei vremurilor – a prins practic toată perioada comunistă – un medic şi psihiatru respectat. Preocupările sale culturale sunt încununate în 1983 de apariţia cărţii „Inteligenţa materiei”, care se bucură de reacţii entuziaste între oamenii de ştiinţă, scriitorii, criticii sau clericii vremii, în ciuda unei atitudini circumspecte şi ostile a cenzurii ideologice.
Căutările interdisciplinare îl duc pe domnul Dulcan la concluziile pe care le va formula în volumul al doilea al operei sale „În căutarea sensului pierdut”. Trebuie subliniat că, cel puţin din mărturiile existente, aptitudinile medicale ale domnului Dulcan sunt incontestabile şi recunoscute la diferite niveluri. Autoritatea sa ştiinţifică e greu de pus la îndoială. Problemele apar din momentul în care concluziile domniei sale sunt extinse dincolo de indiciile pe care ni le dă ştiinţa, mergând în direcţia unui sincretism speculativ în care lucrurile se amestecă. Tocmai pentru că anumite concluzii la care ajunge domnia sa sunt fundamentate atât ştiinţific cât şi cultural, ipotezele pe care le dezvoltă dincolo de aceste fundamente pot fi foarte seducătoare şi cu o aură de credibilitate. Însă confuzia generată de o lectură superficială poate duce la rezultate dintre cele mai periculoase.
Încă din partea autobiografică sunt identificabile câteva dintre liniile directoare ale gândirii domnului Dulcan. Introducerea ne aduce primele semne de întrebare. Spune autorul: „Raţionând în virtutea cunoaşterii convenţionale, înainte de a fi ‚ceva’ eram ‚nimic’, şi înainte de a fi iarăşi ‚nimic’ vreau să înţeleg ce a fost acel ‚ceva’.” Învăţătura Bisericii, aşa cum o avem din Scriptură şi Tradiţie, ne spune că într-adevăr omul a fost creat din nimic, "din nefiinţă". Însă, prin faptul că Dumnezeu l-a făcut cu suflet nemuritor, el nu se întoarce niciodată la starea cea dintâi. Pronia lui Dumnezeu îl ţine în fiinţă veşnic, deci nici moartea nu-l întoarce în „nimic”. Expresia „a trece în nefiinţă” este o invenţie a ateismului aşa-zis ştiinţific aplicat de ideologia comunistă, care socotea că viaţa se rezumă la trup, la materie. Este curioasă coincidenţa între o mentalitate profund atee şi cuvintele unui om care vorbeşte în numele regăsirii spiritualităţii. Una peste alta, am putea spune că este vorba şi despre o metaforă, chiar dacă nu prea izbutită. În fond, domnul Dulcan nu e teolog şi anumite erori de limbaj ar putea fi trecute cu vederea. Evoluţia firului gândirii din carte ne va arăta însă că nu e vorba despre o simplă eroare de circumstanţă, ci de influenţa unui tip de gândire care vede iluminarea supremă tocmai într-un fel de „nefiinţă”.
La început de biografie, Dumitru Constantin-Dulcan se arată ferm convins că, după cuvântul unui matematician american de origine română, „chiar dacă suntem convinşi că în viaţă alegem noi, timpul ulterior ne arată că n-am ales decât ceea ce trebuia să alegem”. Iată teoria predestinării. Şi o nouă contradicţie internă: cum poate fi omul chemat la eliberarea spiritului, dacă nu e liber în alegerile sale? Ce rost mai au judecata şi morala, de vreme ce nu avem controlul actelor noastre?
Urmărind mai departe firul raţionamentului domnului Dulcan, ajungem la esenţa mesajului pe care încearcă să ni-l transmită prin cartea domniei sale: „omul se află la sfârşitul unui ciclu cosmic şi la începutul unei ere, care va aduce o nouă spiritualitate, o nouă conştiinţă, o eră în care omul îşi va regăsi adevăratul sens al existenţei, pierdut de omul actual.” O idee întrucâtva fascinantă, desigur, dar este ea nouă? Nu, ne răspunde chiar autorul, căci originea ei se regăseşte într-o „mulţime de surse care vin din vechi civilizaţii extraeuropene”. Pe lângă acestea, ideea noii ere este foarte vehiculată în Europa şi în strânsă legătură cu teoriile despre predestinare. „Iniţiaţii” în astrologie şi ocultism vorbesc despre o lume care nu e guvernată de legile unui Dumnezeu personal, ci de ciclicitatea timpului. Conform acestei teorii popularizate, printre alţii, de psihanalistul Carl-Gustav Jung, suntem în pragul trecerii în aşa-numita Eră a Vărsătorului. Dacă până acum am fost în Evul Peştilor, aflat sub semnul învăţăturii lui Hristos, ne aşteaptă o nouă perioadă, în care religiile vechi vor fi „ajustate”, topindu-se într-o viziune sincretică asupra lumii. Este motorul spiritualităţii New Age, care câştigă din ce în ce mai mult teren în zilele noastre şi al cărei instrument devine – întâmplător sau voit – cartea de faţă. Confuzia pe care o introduce această spiritualitate – de data aceasta cu siguranţă intenţionat – se leagă de faptul că ea îl recunoaşte şi pe Hristos printre „iluminaţi”, dar nu ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ci ca pe unul dintre fiii unei divinităţi impersonale, la acelaşi nivel fiinţial cu noi toţi. Implicaţiile teologice sunt profunde şi grave. Dacă Dumnezeu nu S-a întrupat şi Hristos e doar om, deşi „iluminat”, izbăvirea de păcat nu e posibilă şi rămânem prinşi în infinite cicluri temporale, într-un univers închis în el însuşi, de vreme ce nu e nimeni dincolo de el (transcendent) care să ne scoată din acest determinism. „Armonia” Erei Vărsătorului e de fapt contopire într-un „tot” panteist, dispariţie în haosul amorf. După cum bine spunea părintele Arsenie Boca, „cu trecerea vremii, satana s-a mai iscusit în rele. Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel. Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el. Trimite Dumnezeu vedenii, trimite şi el. Propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi hotare, propovăduieşte şi el printre ai lui” (1). Iar dacă Hristos vorbeşte despre un om nou şi o nouă ordine spirituală, face şi cel rău acelaşi lucru, doar că omul lui nu e îndumnezeit, ci contopit într-un amalgam impersonal. Iar această viziune pare în acord perfect cu cea a domnului Dulcan, care vede destinul ca pe o zeitate dominantă („mă înfior la gândul că destinul mi-a permis să trăiesc această clipă”).
Urmează o serie de întâmplări neobişnuite, influenţate de viziuni stranii (ale unei „lumini” şi nu numai) şi glasuri ce transmit mesaje din „planuri paralele”. Nu pun la îndoială existenţa lor. Însă, după cum spune părintele Arsenie, semnele şi vedeniile pot veni şi de la diavol. În general, părinţii pustiei – oameni cu o experienţă duhovnicească mult încercată – recomandă maxima prudenţă în legătură cu ele. Unul dintre modurile de a le verifica este cererea sfatului duhovnicului sau al unui ascet mai priceput. În acest sens este grăitor un episod din viaţa martirului temniţelor comuniste, Valeriu Gafencu, care, după ce o vede pe Maica Domnului vorbindu-i, deşi cuprins de o stare de fericire profundă, nu se încrede până la capăt în vedenie, înainte de a-i cere sfat duhovnicesc prietenului său de suferinţă, Ioan Ianolide. Concepţia filosofică a lui Dumitru Constantin-Dulcan se clădeşte pe o realitate spirituală. Însă există două feluri de spiritualitate: cea care vine de la Dumnezeu şi cea care vine de la diavol. Este distincţia pe care autorul pare să o fi pierdut din vedere.
Devine din ce în ce mai clar pentru cititor că influenţele care marchează „În căutarea sensului pierdut” vin în mare parte dinspre filosofia şi credinţele orientale, privite mai ales într-o anumită latură a lor. Domnul Dulcan nu contestă posibilitatea reîncarnării – incompatibilă cu concepţia creştină despre mântuire – ba chiar citează direct surse orientale. Coroborând acestea cu faptul că unii dintre cei care îi marchează concepţia dovedesc abilităţi de a pătrunde în „mintea” preopinenţilor fără a le cere permisiunea, ajungem la aspectele de manipulare spirituală de care mulţi europeni s-au lovit în anumite ashramuri din India – unii ajungând să-şi piardă minţile. Nu e nici locul, nici timpul să dezvoltăm aici subiectul, însă celor interesaţi le recomandăm cu căldură cartea grecului Dyonisios Farasiotis, „Marii iniţiaţi ai Indiei şi Părintele Paisie” (tradusă în română), unde autorul ilustrează prin propria experienţă diferenţele fundamentale între hinduism şi creştinismul ortodox.
(1) Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul, Editura Agaton, Făgăraş 2009
Tuesday, October 18, 2011
Teatru radiofonic - recomandare
Mâine, miercuri, 19 octombrie, la ora 21.05, la Radio România Actualităţi va fi transmisă piesa de teatru radiofonic "Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor", cu Dan Puric în rolul principal. Am fost la audiţia publică a acestei piese şi o recomand pentru o primă privire în viaţa şi trăirile unuia dintre martirii contemporani.
Tuesday, October 11, 2011
Presă responsabilă, presă vocaţională - "Rost" numărul 102
Numărul pe octombrie al revistei „Rost” oferă un nou exemplu de presă echilibrată, bine scrisă şi ce acoperă un spectru larg, de la politic la social şi cultural, totul pus sub semnul unei viziuni unitare naţional-creştine. Tema de discuţie propusă aici este „Disoluţia sexelor”, cu tot apanajul de schimbări aduse de „revoluţia sexuală” şi de efectele ei asupra mentalului şi a moravurilor contemporaneităţii – de la viaţa de zi cu zi până la Hollywood. Problema este privită şi din perspectivă teologică, iar aici o contribuţie foarte importantă pentru înţelegerea viziunii creştine este cea legată de iubirea divină privită ca eros, aşa cum apare, printre alţii, la Sfântul Dionisie Areopagitul, la Sfântul Nicolae Cabasila sau la teologul contemporan Christos Yannaras.
La nivel social-politic sunt discutate revoltele din lumea arabă, violenţele de pe străzile Angliei, decăderea politicii externe româneşti. Pagini interesante sunt dedicate acţiunii de distrugere a Roşiei Montane, în care şarlatanii de la Gabriel Resources au primit sprijin de la o serie de politicieni români, culminând cu atitudinea preşedintelui Băsescu, cu declaraţiile sale părtinitoare care le-au fost de ajutor „acţionarilor din spatele GR şi nicidecum României”.
Personalitatea evocată în acest număr este Radu Mărculescu, unul dintre supravieţuitorii închisorilor sovietice unde a fost luat prizonier din calitatea de ofiţer al Armatei Regale Române, după dezastrul de la Cotul Donului şi care, odată întors în ţară, a gustat şi din „binefacerile” regimului Dej, care l-a trimis la rândul său în închisorile politice. Licenţiat în Litere şi Filosofie, pictor bisericesc, om de o mare sensibilitate şi cu o memorie uimitoare, Radu Mărculescu – trecut de curând la Domnul – ne-a lăsat în urmă două volume de memorii despre cele două perioade de recluziune, dintre care mai ales primul, „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică”, ar trebui să se regăsească în bibliografia oricărui pasionat de istorie românească.
Dincolo de acestea, pagini de poezie, recenzii de carte, un frumos interviu cu actriţa Laura Vasiliu (rolul principal din celebrul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”), meditaţii literare şi filosofice. Printre semnatarii articolelor din acest număr se regăsesc filosoful Sorin Lavric, criticul de film Elena Dulgheru, istoricul Paul Nistor şi neobosiţii Răzvan Codrescu şi Claudiu Târziu. De fiecare dată când am recomandat această revistă, nu am făcut-o pentru că îi sunt colaborator, ci pentru că am citit-o din scoarţă în scoarţă... ceea ce îi sfătuiesc şi pe alţii, în nădejdea că „Rost” va fi o piatră de temelie în edificarea unei conştiinţe publice care să readucă România pe făgaşul valorilor fireşti.
La nivel social-politic sunt discutate revoltele din lumea arabă, violenţele de pe străzile Angliei, decăderea politicii externe româneşti. Pagini interesante sunt dedicate acţiunii de distrugere a Roşiei Montane, în care şarlatanii de la Gabriel Resources au primit sprijin de la o serie de politicieni români, culminând cu atitudinea preşedintelui Băsescu, cu declaraţiile sale părtinitoare care le-au fost de ajutor „acţionarilor din spatele GR şi nicidecum României”.
Personalitatea evocată în acest număr este Radu Mărculescu, unul dintre supravieţuitorii închisorilor sovietice unde a fost luat prizonier din calitatea de ofiţer al Armatei Regale Române, după dezastrul de la Cotul Donului şi care, odată întors în ţară, a gustat şi din „binefacerile” regimului Dej, care l-a trimis la rândul său în închisorile politice. Licenţiat în Litere şi Filosofie, pictor bisericesc, om de o mare sensibilitate şi cu o memorie uimitoare, Radu Mărculescu – trecut de curând la Domnul – ne-a lăsat în urmă două volume de memorii despre cele două perioade de recluziune, dintre care mai ales primul, „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică”, ar trebui să se regăsească în bibliografia oricărui pasionat de istorie românească.
Dincolo de acestea, pagini de poezie, recenzii de carte, un frumos interviu cu actriţa Laura Vasiliu (rolul principal din celebrul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”), meditaţii literare şi filosofice. Printre semnatarii articolelor din acest număr se regăsesc filosoful Sorin Lavric, criticul de film Elena Dulgheru, istoricul Paul Nistor şi neobosiţii Răzvan Codrescu şi Claudiu Târziu. De fiecare dată când am recomandat această revistă, nu am făcut-o pentru că îi sunt colaborator, ci pentru că am citit-o din scoarţă în scoarţă... ceea ce îi sfătuiesc şi pe alţii, în nădejdea că „Rost” va fi o piatră de temelie în edificarea unei conştiinţe publice care să readucă România pe făgaşul valorilor fireşti.
Friday, October 7, 2011
Memoriile lui Marcel Petrişor - ultima parte
(Prima parte a acestei recenzii poate fi citită în numărul 101 al revistei "Rost")
Articolul de faţă se referă la ultima parte a memoriilor lui Marcel Petrişor - observaţii pe care, dintr-un motiv sau altul, nu le-a publicat nimeni.
Al treilea volum trilogiei lui Marcel Petrişor, „La capăt de drum”, descrie o ultimă încercare de reeducare – dar prin alte metode – ce a avut loc la Aiud. Întâlnim aici mari figuri ale închisorilor comuniste, ca părintele Arsenie Papacioc sau Petre Ţuţea. Şi aici au fost oameni care au cedat în faţa „demascărilor”, dar chinurile nu au fost atât de crâncene, iar deţinuţilor li s-a cerut să facă o critică a celor în care crezuseră în trecut şi să-i convingă pe alţii prin discuţii, fără a se ajunge la bătăile şi torturile de la Piteşti. Este o vreme când, prin ispite, oferte şi retractări ale administraţiei, se mai face o încercare a distrugerii esenţei creştine din om. Este însă şi o vreme a întrebărilor fundamentale, a cedărilor unor personalităţi – despre care nu ni se vorbeşte explicit aici, dar care pot fi găsite în scrierile lui Demostene Andronescu – şi despre rezistenţa altora. Sunt pagini de mare frumuseţe, ca cea despre moartea lui Nicolae Pătraşcu, unul dintre cei mutaţi de la Jilava la Aiud, care se stinge în dubă, nu înainte de a-şi revedea firul vieţii şi încercările prin care încă mai trecea şi de a se cufunda în smerenia cu care trece pragul către lumea cealaltă. Şi sunt drumuri spirituale parcurse cu eroism şi bărbăţie, cu asumare propriilor căderi şi recunoaşterea „propriei nimicnicii în cea mai nobilă aventură”. Ţuţea e prezentat în culori vii, în culmea oratoriei sale, aşa cum l-am cunoscut cândva din interviuri sau din consemnările celor care au stat de vorbă cu el, în timp ce părintele Arsenie Papacioc – numit în carte stareţ, deşi nu era încă decât ieromonah – este însoţit la ieşirea din închisoarea unde nu făcuse niciun compromis, în schimb se adâncise în înţelegerea duhovnicească a lucrurilor şi în iubirea de vrăjmaşi, de remarca unui gardian: „Iese sfinţenia pe poartă.”
Citind înţelegem că toată ura sistemului comunist se concentrase împotriva creştinismului. Dincolo de latura văzută, războiul se purta şi într-un plan nevăzut, bine descris mai târziu de părintele Gheorghe Calciu sau de Ioan Ianolide. De multe ori vedem că, dincolo de ura faţă de creştinism şi – pe lângă el – faţă de orice gândire care nu consona cu marxism-leninismul, prigoana autorităţilor acelor vremi pune un accent deosebit pe legionari. Dacă citim cu atenţie, vom putea desluşi faptul că nu atât latura politică a legionarismului stârnea ura roşie, cât faptul că cei mai mulţi dintre legionari, mai ales după ce ajung în închisori, se apropie îndeosebi de latura spirituală. Nu este locul sau timpul să analizăm aici legătura dintre cele două, nici eventualele inconsecvenţe. Ceea este ciudat în zilele noastre este că acelaşi limbaj agresiv al anilor ’50-’60 începe să reapară în diferite publicaţii şi bloguri.
Pe lângă derapajele unora ce se autointitulează neolegionari, remarcăm înverşunarea împotriva oricărui lucru care a avut o legătură oricât de vagă cu mişcarea legionară în articolele unor publicişti creştini, care se revendică de la dreapta conservatoare, sau de la o „Ortodoxie fără ideologie”. Problema în polemicile declanşate de aceştia nu este ce este bun şi ce este rău în legionarism, sau dacă este ceva bun, ci pur şi simplu sunt înfieraţi cu mânie (proletară?) demnă de o cauză mai bună oamenii care păstrează încă o legătură cu un anumit trecut. Avem de-a face cu un alt tip de delict de opinie, sancţionat cei sus-amintiţi prin decretarea sentinţei „legionarii nu pot fi creştini”. Mă întreb, citind amintirile lui Marcel Petrişor, dacă cei care scriu aceste lucruri i le-ar putea spune în faţă şi părintelui Gheorghe Calciu, eventual după ce rememorează episodul în care acesta şi-a stors în gamelă sânge din venă, pentru a-i da limfă lui Constantin Oprişan, în încercarea de a-i prelungi viaţa. Numindu-i fascişti nu doar pe actualii nostalgici ai Mişcării, ci şi pe cei care încearcă să introducă nuanţe în faţa unor discursuri radicale ce judecă în alb şi negru, cugetătorii din zilele noastre întreţin voit o confuzie ideologică de care nu era străină nici propaganda comunistă. Toate acestea nu par a izvorî din dragoste, ci din dorinţa de a strivi adversarul printr-o erudiţie seacă. De altfel, unul dintre cei despre care vorbesc foloseşte în introducerea unui articol chiar un citat din părintele Arsenie Papacioc, cel care, lepădându-se de lume, a luat calea lui Hristos, dar a păstrat mereu un loc aparte în suflet mişcării legionare. De aici până la răstălmăcirile cu care ne obişnuisem din literatura de detenţie nu mai e decât un pas. În fond, suferinţa, chiar dacă nu e neapărat sfinţitoare, nici nu se cere explicată după metoda despicării firului în patru. Nicu Steinhardt îi privea admirativ pe cei câţiva adventişti care erau gata să sufere pedepse pentru că refuzau să lucreze sâmbăta; nu pentru că ar fi împărtăşit rătăcirea acelora întru credinţă, ci pentru că socotea atitudinea în faţa morţii ca definitorie pentru orice om. Deci dacă suferinţa unora nu-i justifică neapărat, oceanul de dureri ca cele prin care au trecut deţinuţii politici – unii dintre ei legionari – ar trebui să ne aducă ceva mai multă smerenie în faţa lor, ceva mai multă reţinere în a-i înfiera, fie şi indirect. Pentru că dacă, de pildă, Răzvan Codrescu, care a încercat doar să introducă nuanţe în discursul radical al unora, este numit extremist sau „obsedat de verde”, cum le-ar spune cugetătorii zilelor noastre lui Petre Ţuţea sau Gheorghe Calciu? Scursuri fasciste? Bandiţi?...
În memoriile sale, Marcel Petrişor evocă un peisaj cumplit, chinuri trupeşti şi sufleteşti greu de imaginat. Însă ce uimeşte este totala sa lipsă de încrâncenare, absenţa oricărui gând răzbunător. Dincolo de arta sa narativă descoperim un om deschis, nu lipsit de o anumită doză de ingenuitate, care ştie să deosebească nuanţe chiar şi în cel mai sumbru peisaj. Iar dacă Bartolomeu Anania le reproşa în memoriile sale lui Soljeniţân şi altor foşti deţinuţi-scriitori faptul că nu au ştiut să descrie umorul ce se năştea în închisorile politice, Marcel Petrişor strecoară în tabloul la vederea căruia ne îngrozim destule anecdote, ceea ce îl face cu atât mai uman. Cele trei volume, „Fortul 13”, „Secretul fortului 13” şi „La capăt de drum” reprezintă şi o lecţie de stil – stil scriitoricesc, dar deopotrivă stil de viaţă –, din care am avea de învăţat. Pentru că dacă stăruim în încrâncenările noastre, riscăm să devenim unelte în mâinile altora, riscăm să ne asemănăm în ton cu maeştrii reeducării, aruncând încă o umbră peste peisajul şi aşa întunecat al României contemporane.
Dintre cărţile scrise de cei care au trecut prin închisorile comuniste din România, cea mai erudită şi, într-un anumit sens, cea mai completă – prin aceea că realizează o continuitate între experienţa din recluziune şi viaţa din libertate – este „Jurnalul fericirii”, opera de căpătâi a lui Nicu Steinhardt; cea mai duhovnicească, după cum a numit-o părintele Gheorghe Calciu, dar în acelaşi timp cea mai cutremurătoare, este „Întoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide. Trilogia lui Marcel Petrişor ne înfăţişează nu o altă viziune, ci o privire într-o anumită măsură complementară a celor ce s-au petrecut acum câteva zeci de ani. Pentru că este o mărturie din inima durerii, transpusă sub formă de roman, scrierea aceasta are tot dreptul de a fi socotită în galeria marilor creaţii ale suferinţei româneşti.
Articolul de faţă se referă la ultima parte a memoriilor lui Marcel Petrişor - observaţii pe care, dintr-un motiv sau altul, nu le-a publicat nimeni.
Al treilea volum trilogiei lui Marcel Petrişor, „La capăt de drum”, descrie o ultimă încercare de reeducare – dar prin alte metode – ce a avut loc la Aiud. Întâlnim aici mari figuri ale închisorilor comuniste, ca părintele Arsenie Papacioc sau Petre Ţuţea. Şi aici au fost oameni care au cedat în faţa „demascărilor”, dar chinurile nu au fost atât de crâncene, iar deţinuţilor li s-a cerut să facă o critică a celor în care crezuseră în trecut şi să-i convingă pe alţii prin discuţii, fără a se ajunge la bătăile şi torturile de la Piteşti. Este o vreme când, prin ispite, oferte şi retractări ale administraţiei, se mai face o încercare a distrugerii esenţei creştine din om. Este însă şi o vreme a întrebărilor fundamentale, a cedărilor unor personalităţi – despre care nu ni se vorbeşte explicit aici, dar care pot fi găsite în scrierile lui Demostene Andronescu – şi despre rezistenţa altora. Sunt pagini de mare frumuseţe, ca cea despre moartea lui Nicolae Pătraşcu, unul dintre cei mutaţi de la Jilava la Aiud, care se stinge în dubă, nu înainte de a-şi revedea firul vieţii şi încercările prin care încă mai trecea şi de a se cufunda în smerenia cu care trece pragul către lumea cealaltă. Şi sunt drumuri spirituale parcurse cu eroism şi bărbăţie, cu asumare propriilor căderi şi recunoaşterea „propriei nimicnicii în cea mai nobilă aventură”. Ţuţea e prezentat în culori vii, în culmea oratoriei sale, aşa cum l-am cunoscut cândva din interviuri sau din consemnările celor care au stat de vorbă cu el, în timp ce părintele Arsenie Papacioc – numit în carte stareţ, deşi nu era încă decât ieromonah – este însoţit la ieşirea din închisoarea unde nu făcuse niciun compromis, în schimb se adâncise în înţelegerea duhovnicească a lucrurilor şi în iubirea de vrăjmaşi, de remarca unui gardian: „Iese sfinţenia pe poartă.”
Citind înţelegem că toată ura sistemului comunist se concentrase împotriva creştinismului. Dincolo de latura văzută, războiul se purta şi într-un plan nevăzut, bine descris mai târziu de părintele Gheorghe Calciu sau de Ioan Ianolide. De multe ori vedem că, dincolo de ura faţă de creştinism şi – pe lângă el – faţă de orice gândire care nu consona cu marxism-leninismul, prigoana autorităţilor acelor vremi pune un accent deosebit pe legionari. Dacă citim cu atenţie, vom putea desluşi faptul că nu atât latura politică a legionarismului stârnea ura roşie, cât faptul că cei mai mulţi dintre legionari, mai ales după ce ajung în închisori, se apropie îndeosebi de latura spirituală. Nu este locul sau timpul să analizăm aici legătura dintre cele două, nici eventualele inconsecvenţe. Ceea este ciudat în zilele noastre este că acelaşi limbaj agresiv al anilor ’50-’60 începe să reapară în diferite publicaţii şi bloguri.
Pe lângă derapajele unora ce se autointitulează neolegionari, remarcăm înverşunarea împotriva oricărui lucru care a avut o legătură oricât de vagă cu mişcarea legionară în articolele unor publicişti creştini, care se revendică de la dreapta conservatoare, sau de la o „Ortodoxie fără ideologie”. Problema în polemicile declanşate de aceştia nu este ce este bun şi ce este rău în legionarism, sau dacă este ceva bun, ci pur şi simplu sunt înfieraţi cu mânie (proletară?) demnă de o cauză mai bună oamenii care păstrează încă o legătură cu un anumit trecut. Avem de-a face cu un alt tip de delict de opinie, sancţionat cei sus-amintiţi prin decretarea sentinţei „legionarii nu pot fi creştini”. Mă întreb, citind amintirile lui Marcel Petrişor, dacă cei care scriu aceste lucruri i le-ar putea spune în faţă şi părintelui Gheorghe Calciu, eventual după ce rememorează episodul în care acesta şi-a stors în gamelă sânge din venă, pentru a-i da limfă lui Constantin Oprişan, în încercarea de a-i prelungi viaţa. Numindu-i fascişti nu doar pe actualii nostalgici ai Mişcării, ci şi pe cei care încearcă să introducă nuanţe în faţa unor discursuri radicale ce judecă în alb şi negru, cugetătorii din zilele noastre întreţin voit o confuzie ideologică de care nu era străină nici propaganda comunistă. Toate acestea nu par a izvorî din dragoste, ci din dorinţa de a strivi adversarul printr-o erudiţie seacă. De altfel, unul dintre cei despre care vorbesc foloseşte în introducerea unui articol chiar un citat din părintele Arsenie Papacioc, cel care, lepădându-se de lume, a luat calea lui Hristos, dar a păstrat mereu un loc aparte în suflet mişcării legionare. De aici până la răstălmăcirile cu care ne obişnuisem din literatura de detenţie nu mai e decât un pas. În fond, suferinţa, chiar dacă nu e neapărat sfinţitoare, nici nu se cere explicată după metoda despicării firului în patru. Nicu Steinhardt îi privea admirativ pe cei câţiva adventişti care erau gata să sufere pedepse pentru că refuzau să lucreze sâmbăta; nu pentru că ar fi împărtăşit rătăcirea acelora întru credinţă, ci pentru că socotea atitudinea în faţa morţii ca definitorie pentru orice om. Deci dacă suferinţa unora nu-i justifică neapărat, oceanul de dureri ca cele prin care au trecut deţinuţii politici – unii dintre ei legionari – ar trebui să ne aducă ceva mai multă smerenie în faţa lor, ceva mai multă reţinere în a-i înfiera, fie şi indirect. Pentru că dacă, de pildă, Răzvan Codrescu, care a încercat doar să introducă nuanţe în discursul radical al unora, este numit extremist sau „obsedat de verde”, cum le-ar spune cugetătorii zilelor noastre lui Petre Ţuţea sau Gheorghe Calciu? Scursuri fasciste? Bandiţi?...
În memoriile sale, Marcel Petrişor evocă un peisaj cumplit, chinuri trupeşti şi sufleteşti greu de imaginat. Însă ce uimeşte este totala sa lipsă de încrâncenare, absenţa oricărui gând răzbunător. Dincolo de arta sa narativă descoperim un om deschis, nu lipsit de o anumită doză de ingenuitate, care ştie să deosebească nuanţe chiar şi în cel mai sumbru peisaj. Iar dacă Bartolomeu Anania le reproşa în memoriile sale lui Soljeniţân şi altor foşti deţinuţi-scriitori faptul că nu au ştiut să descrie umorul ce se năştea în închisorile politice, Marcel Petrişor strecoară în tabloul la vederea căruia ne îngrozim destule anecdote, ceea ce îl face cu atât mai uman. Cele trei volume, „Fortul 13”, „Secretul fortului 13” şi „La capăt de drum” reprezintă şi o lecţie de stil – stil scriitoricesc, dar deopotrivă stil de viaţă –, din care am avea de învăţat. Pentru că dacă stăruim în încrâncenările noastre, riscăm să devenim unelte în mâinile altora, riscăm să ne asemănăm în ton cu maeştrii reeducării, aruncând încă o umbră peste peisajul şi aşa întunecat al României contemporane.
Dintre cărţile scrise de cei care au trecut prin închisorile comuniste din România, cea mai erudită şi, într-un anumit sens, cea mai completă – prin aceea că realizează o continuitate între experienţa din recluziune şi viaţa din libertate – este „Jurnalul fericirii”, opera de căpătâi a lui Nicu Steinhardt; cea mai duhovnicească, după cum a numit-o părintele Gheorghe Calciu, dar în acelaşi timp cea mai cutremurătoare, este „Întoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide. Trilogia lui Marcel Petrişor ne înfăţişează nu o altă viziune, ci o privire într-o anumită măsură complementară a celor ce s-au petrecut acum câteva zeci de ani. Pentru că este o mărturie din inima durerii, transpusă sub formă de roman, scrierea aceasta are tot dreptul de a fi socotită în galeria marilor creaţii ale suferinţei româneşti.
Wednesday, September 28, 2011
Actualitatea imnului naţional - răspuns domnului Andrei Pleşu
Un schimb de replici – fie el şi scris, de la distanţă – cu domnul Andrei Pleşu presupune, pentru a fi credibil şi constructiv, o argumentaţie precisă şi clară în exprimare. Îl apreciez pe preopinentul meu pentru statura intelectuală şi pentru tonul îndeobşte măsurat, civilizat, politicos (calitate rară!) al discursului, deşi uneori opiniile mele sunt în dezacord cu ale domniei sale şi am rezerve faţă de atitudinile publice supuse unui „omenesc, prea omenesc” relativism. Însă sunt un cititor fidel al editorialelor semnate Andrei Pleşu din „Adevărul” şi „Dilema veche”, pe care uneori le recomand şi altora. Am simţit nevoia acestei introduceri pentru a mă delimita de cei care-l împroaşcă fără discernământ cu noroi, în general oameni care nu au citit niciun rând din scrierile domniei sale, dar cărora libera exprimare dusă la absurd le permite să arunce cu zoaie în oricine, chiar dacă, măcar pe plan intelectual, ar fi datori cu o atitudine mai reţinută.
Într-un recent editorial din „Dilema Veche” (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/psihologia-imnului-na-ional), domnul Andrei Pleşu pune sub semnul întrebării caracterul actual şi reprezentativ al textului imnului naţional, „Deşteaptă-te, române”. În analiza pe care o face, autorul încearcă să demonstreze inactualitatea flagrantă a imnului, viziunea sa fatalistă şi defetistă, pe scurt, inadecvarea sa la starea actuală a poporului român. Se spune, cu regret şi dezaprobare, că textul „descrie un neam aflat în stare comatoasă (‚somnul cel de moarte’), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi.” În privinţa stării „comatoase”, cred că e nevoie să facem apel la realismul atât de rar în zilele noastre. Oare un popor aflat în cel mai de jos moment al istoriei sale, subjugat din afară de un sistem financiar, economic şi politic pe care nici măcar nu-l înţelege bine, obligat să-şi adapteze legile, economia şi planurile militare unei filosofii care nu-i este doar străină, ci adesea de-a dreptul contrară valorilor tradiţionale, nu e într-un fel de „comă”? Oare un popor intoxicat zilnic de cancanuri despre miliardari de carton, curve supranumite vedete, paranoici ajunşi în postura de oameni politici, condus de o pseudo-elită imorală nu trebuie să se trezească din „somnul cel de moarte”? „Intriga” şi „viclenele uneltiri”, pe care domnul Pleşu le plasează într-un trecut cuprins undeva între 1848 şi 1918 nu fac parte din viaţa noastră de zi cu zi? Personal, nu văd altfel înţelegerea reprezentanţilor clasei politice în favoarea celor care vor să exploateze/distrugă în interes personal Roşia Montană. După umila mea părere, rămăşiţele vechilor structuri comuniste care ne conduc de douăzeci şi doi de ani nu sunt altceva decât intriganţi şi vicleni uneltitori, care îşi impun propriile interese şi care le opun propăşirii reale a ţării.
Că nişte „cruzi” vor să ne fure limba nu trebuie să dovedim: auzim zilnic pe stradă, în mijloacele de transport în comun, la radio şi la televizor, cum graiul nostru e siluit, batjocorit, deformat. Toate acestea vin însă de la proprii noştri concetăţeni, de la noi înşine, ar putea obiecta, nu complet lipsit de dreptate, domnul Pleşu. Însă acei „cruzi” din textul lui Andrei Mureşanu, deşi, în principiu, sunt străini, pot fi la fel de bine socotiţi şi cei care se dezic de propriul lor neam, fie direct, fie prin nesocotirea unor valori esenţiale de patrimoniu, ca limba. Iar despre distrugerea nu doar a limbii române, ci a mai multor vechi şi frumoase vorbiri prin impunerea limbajului uniformizant şi abrutizant al corectitudinii politice sau prin obligativitatea de a folosi fără excepţie anumiţi termeni aşa-zis europeni, în fapt barbarisme, s-a scris suficient, uneori chiar de către domnul Pleşu. Nu ne putem aştepta totuşi de la un text literar – căci text literar, chiar dacă nu de mare rezonanţă estetică sunt versurile imnului – să dea indicaţii legate de toate nuanţele şi cheile în care poate fi citit. Dar ne îndoim că domnul Pleşu, un călător familiar în lumea culturii, este străin de nuanţe şi interpretări variate. În fond un imn nu e o platformă-program ce se cere aplicată în literă.
Cât despre îndemnurile la luptă, ele fac parte din ethosul celor mai multe cântece reprezentative la nivelul diferitelor naţiuni. Şi în acest caz, mă îndoiesc că domnul Pleşu nu poate sesiza o metaforă. „Asupra duşmanilor” se poate sări şi cu condeiul, dar faptul că există duşmani trebuie conştientizat. Sau domnul Pleşu crede că trăim într-un spaţiu al armoniei, dreptului şi înfrăţirii? În loc să sesizeze nevoia unui imn (care e, în felul lui, un cântec de luptă) în care sunt exaltate valorile naţionale şi creştine, pentru care ni se cere să mergem chiar până la jertfa supremă, domnul Pleşu se leagă de nişte detalii, despre care sugerează că ar fi nocive pentru... evoluţia copiilor noştri. De parcă imnul ar ţine loc de grădiniţă şi cântec de leagăn şi ar trebui să fie ceva împăciuitor şi dulceag, eventual de tipul „să facem din tun tractoare/ din atomi lumini, izvoare/ să trăim liberi sub soare/ fără arme nucleare”.
Trec peste faptul că – după ştiinţa mea, care s-ar putea să mă înşele – acel „Corvin” din imnul nostru este Ioan Corvin (Iancu) de Hunedoara şi nu Matei Corvin, cel din imnul maghiar, aşa cum susţine domnul Pleşu, pentru a ajunge la concluziile articolului din „Dilema veche”: „Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală.” Şi mă simt nevoit să revin la interpretare: nu văd în textul lui Andrei Mureşan nicio urmă de fatalism, de victimizare, de atitudine plângăcioasă. Ci constatarea lucidă a unei situaţii grele, din care trebuie ieşit luptând. Şi nu este aceasta – între anumite limite – situaţia oricărui popor supus vicisitudinilor unei istorii schimbătoare? Nu găsesc cu adevărat nimic plângăcios la voinicii care stau ca brazi în munte, nici la oastea creştină sau la spiritul de jertfă pentru limbă. De fapt, aici s-ar putea să fie problema. Când vine vorba despre jertfă, omul contemporan ridică grăbit din sprâncene, o priveşte ca pe ceva depăşit sau care oricum trebuie depăşit la „masa dialogului”. Inadecvarea faţă de sensurile mai profunde îi va fi fără îndoială cunoscută şi domnului Pleşu.
România a intrat recent în Uniunea Europeană, al cărei imn este Oda Bucuriei, ne spune domnul Pleşu. Cât de nepotrivită este această bucurie vedem astăzi peste tot. Cât de artificială este construcţia economică şi politică ce se ascunde sub muzica triumfătoare a lui Beethoven şi sub versurile lui Schiller ne este dovedit pe zi ce trece de falia crescândă între membrii privilegiaţi şi ceilalţi, dar şi de lipsa unor valori comune, altele decât cele economice, supuse schimbării şi crizelor de la o zi la alta. Paradoxal, multe dintre cele spuse mai sus sunt lucruri pe care însuşi domnul Andrei Pleşu le-a remarcat în nenumărate alte ocazii. Când a scris însă acest articol, a părut contaminat de un optimism triumfalist şi găunos, de o „igienă” exterioară care uită că purificarea interioară presupune jertfă şi că oricărei morţi asumate după cuviinţă îi urmează învierea.
În cele din urmă, lucrurile se referă şi la o problemă de gust şi atitudine. Datorită articolului domnului Pleşu am recitit astăzi textul imnului naţional. Şi nu mi-a pierit nimic din seninătate, atâta câtă am. Nici nu m-am simţit mai deprimat. Iar critica exercitată de discipolul lui Noica nu a făcut decât să mă stimuleze intelectual, lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc.
Nu mă agăţ de forme şi nu îmi fac un idol din „Deşteaptă-te, române”. În fond, visul meu pentru România este ca ea să ajungă la momentul în care, în chip firesc, imnul să (re)devină „Trăiască Regele!” Până atunci însă, cuvintele lui Andrei Mureşanu îmi vorbesc cu destulă putere despre lucruri în care cred. Şi măcar nu sunt, ca Marseieza, asociate unuia dintre momentele cele mai sângeroase şi ruşinoase ale istoriei cunoscute.
Într-un recent editorial din „Dilema Veche” (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/psihologia-imnului-na-ional), domnul Andrei Pleşu pune sub semnul întrebării caracterul actual şi reprezentativ al textului imnului naţional, „Deşteaptă-te, române”. În analiza pe care o face, autorul încearcă să demonstreze inactualitatea flagrantă a imnului, viziunea sa fatalistă şi defetistă, pe scurt, inadecvarea sa la starea actuală a poporului român. Se spune, cu regret şi dezaprobare, că textul „descrie un neam aflat în stare comatoasă (‚somnul cel de moarte’), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi.” În privinţa stării „comatoase”, cred că e nevoie să facem apel la realismul atât de rar în zilele noastre. Oare un popor aflat în cel mai de jos moment al istoriei sale, subjugat din afară de un sistem financiar, economic şi politic pe care nici măcar nu-l înţelege bine, obligat să-şi adapteze legile, economia şi planurile militare unei filosofii care nu-i este doar străină, ci adesea de-a dreptul contrară valorilor tradiţionale, nu e într-un fel de „comă”? Oare un popor intoxicat zilnic de cancanuri despre miliardari de carton, curve supranumite vedete, paranoici ajunşi în postura de oameni politici, condus de o pseudo-elită imorală nu trebuie să se trezească din „somnul cel de moarte”? „Intriga” şi „viclenele uneltiri”, pe care domnul Pleşu le plasează într-un trecut cuprins undeva între 1848 şi 1918 nu fac parte din viaţa noastră de zi cu zi? Personal, nu văd altfel înţelegerea reprezentanţilor clasei politice în favoarea celor care vor să exploateze/distrugă în interes personal Roşia Montană. După umila mea părere, rămăşiţele vechilor structuri comuniste care ne conduc de douăzeci şi doi de ani nu sunt altceva decât intriganţi şi vicleni uneltitori, care îşi impun propriile interese şi care le opun propăşirii reale a ţării.
Că nişte „cruzi” vor să ne fure limba nu trebuie să dovedim: auzim zilnic pe stradă, în mijloacele de transport în comun, la radio şi la televizor, cum graiul nostru e siluit, batjocorit, deformat. Toate acestea vin însă de la proprii noştri concetăţeni, de la noi înşine, ar putea obiecta, nu complet lipsit de dreptate, domnul Pleşu. Însă acei „cruzi” din textul lui Andrei Mureşanu, deşi, în principiu, sunt străini, pot fi la fel de bine socotiţi şi cei care se dezic de propriul lor neam, fie direct, fie prin nesocotirea unor valori esenţiale de patrimoniu, ca limba. Iar despre distrugerea nu doar a limbii române, ci a mai multor vechi şi frumoase vorbiri prin impunerea limbajului uniformizant şi abrutizant al corectitudinii politice sau prin obligativitatea de a folosi fără excepţie anumiţi termeni aşa-zis europeni, în fapt barbarisme, s-a scris suficient, uneori chiar de către domnul Pleşu. Nu ne putem aştepta totuşi de la un text literar – căci text literar, chiar dacă nu de mare rezonanţă estetică sunt versurile imnului – să dea indicaţii legate de toate nuanţele şi cheile în care poate fi citit. Dar ne îndoim că domnul Pleşu, un călător familiar în lumea culturii, este străin de nuanţe şi interpretări variate. În fond un imn nu e o platformă-program ce se cere aplicată în literă.
Cât despre îndemnurile la luptă, ele fac parte din ethosul celor mai multe cântece reprezentative la nivelul diferitelor naţiuni. Şi în acest caz, mă îndoiesc că domnul Pleşu nu poate sesiza o metaforă. „Asupra duşmanilor” se poate sări şi cu condeiul, dar faptul că există duşmani trebuie conştientizat. Sau domnul Pleşu crede că trăim într-un spaţiu al armoniei, dreptului şi înfrăţirii? În loc să sesizeze nevoia unui imn (care e, în felul lui, un cântec de luptă) în care sunt exaltate valorile naţionale şi creştine, pentru care ni se cere să mergem chiar până la jertfa supremă, domnul Pleşu se leagă de nişte detalii, despre care sugerează că ar fi nocive pentru... evoluţia copiilor noştri. De parcă imnul ar ţine loc de grădiniţă şi cântec de leagăn şi ar trebui să fie ceva împăciuitor şi dulceag, eventual de tipul „să facem din tun tractoare/ din atomi lumini, izvoare/ să trăim liberi sub soare/ fără arme nucleare”.
Trec peste faptul că – după ştiinţa mea, care s-ar putea să mă înşele – acel „Corvin” din imnul nostru este Ioan Corvin (Iancu) de Hunedoara şi nu Matei Corvin, cel din imnul maghiar, aşa cum susţine domnul Pleşu, pentru a ajunge la concluziile articolului din „Dilema veche”: „Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală.” Şi mă simt nevoit să revin la interpretare: nu văd în textul lui Andrei Mureşan nicio urmă de fatalism, de victimizare, de atitudine plângăcioasă. Ci constatarea lucidă a unei situaţii grele, din care trebuie ieşit luptând. Şi nu este aceasta – între anumite limite – situaţia oricărui popor supus vicisitudinilor unei istorii schimbătoare? Nu găsesc cu adevărat nimic plângăcios la voinicii care stau ca brazi în munte, nici la oastea creştină sau la spiritul de jertfă pentru limbă. De fapt, aici s-ar putea să fie problema. Când vine vorba despre jertfă, omul contemporan ridică grăbit din sprâncene, o priveşte ca pe ceva depăşit sau care oricum trebuie depăşit la „masa dialogului”. Inadecvarea faţă de sensurile mai profunde îi va fi fără îndoială cunoscută şi domnului Pleşu.
România a intrat recent în Uniunea Europeană, al cărei imn este Oda Bucuriei, ne spune domnul Pleşu. Cât de nepotrivită este această bucurie vedem astăzi peste tot. Cât de artificială este construcţia economică şi politică ce se ascunde sub muzica triumfătoare a lui Beethoven şi sub versurile lui Schiller ne este dovedit pe zi ce trece de falia crescândă între membrii privilegiaţi şi ceilalţi, dar şi de lipsa unor valori comune, altele decât cele economice, supuse schimbării şi crizelor de la o zi la alta. Paradoxal, multe dintre cele spuse mai sus sunt lucruri pe care însuşi domnul Andrei Pleşu le-a remarcat în nenumărate alte ocazii. Când a scris însă acest articol, a părut contaminat de un optimism triumfalist şi găunos, de o „igienă” exterioară care uită că purificarea interioară presupune jertfă şi că oricărei morţi asumate după cuviinţă îi urmează învierea.
În cele din urmă, lucrurile se referă şi la o problemă de gust şi atitudine. Datorită articolului domnului Pleşu am recitit astăzi textul imnului naţional. Şi nu mi-a pierit nimic din seninătate, atâta câtă am. Nici nu m-am simţit mai deprimat. Iar critica exercitată de discipolul lui Noica nu a făcut decât să mă stimuleze intelectual, lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc.
Nu mă agăţ de forme şi nu îmi fac un idol din „Deşteaptă-te, române”. În fond, visul meu pentru România este ca ea să ajungă la momentul în care, în chip firesc, imnul să (re)devină „Trăiască Regele!” Până atunci însă, cuvintele lui Andrei Mureşanu îmi vorbesc cu destulă putere despre lucruri în care cred. Şi măcar nu sunt, ca Marseieza, asociate unuia dintre momentele cele mai sângeroase şi ruşinoase ale istoriei cunoscute.
Saturday, September 3, 2011
Revista "Rost" la un nou început
În haosul ce stăpâneşte presa românească a ultimilor ani, cu interese murdare, talente vândute şi trădări meschine, în mijlocul unei denigrări aproape perpetue a valorilor tradiţionale pe care s-a clădit conştiinţa naţională, am găsit revista „Rost” ca pe un reper necesar, un punct de sprijin clădit pe eforturile şi rugăciunile unor autentici trăitori. Girată de autoritatea morală a părintelui Gheorghe Calciu, revista „Rost” a dus ani de zile o luptă surdă cu marginalizarea impusă de opiniile dominante (de stânga, relativiste, adesea antinaţionale) şi, din păcate, şi cu unii dintre fraţii întru credinţă. Nivelul publicaţiei a fost însă menţinut pe de o parte de numele prestigioase care au apărut în ea şi pe de alta de credinţa celor care o scriu. Astăzi, la numărul 101, „Rost” se înnoieşte: apare în condiţii grafice mai bune, cu o gamă diversificată de subiecte, între care orice intelectual, orice om onest, orice român cu dragoste de neam şi credinţă poate găsi puncte de interes. Fără să abdice în niciun fel de la linia Ortodoxiei, „Rost” abordează teme importante pentru un public cu o sferă mai largă de interese, nedelimitată necesarmente de aspectul religios, însă abordarea problemelor economice, politice, culturale, are deasupra sa, ca un corolar, viziunea creştină. Acest prim nou număr cuprinde cronici de cărţi şi mici studii asupra unor personalităţi din trecut şi prezent, dezbateri economice legate de situaţia actuală, politică externă şi internă, ultimul interviu cu unul dintre marii duhovnici ai noştri – părintele Petroniu Tănase, fost stareţ al schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte – dar şi o consistentă rubrică literară. În afară de Răzvan Codrescu – scriitor, eseist, traducător – şi Claudiu Târziu – cel care a fost de la început sufletul „Rost” –, în numărul 101 semnează, printre alţii, filosoful Sorin Lavric, actorul Dan Puric şi criticul de film Elena Dulgheru. Cum de ceva vreme am bucuria să fiu colaborator permanent al revistei, noul „Rost” are şi un articol al meu.
Vă recomand cu căldură această revistă, pe care o găsiţi la toate chioşcurile de presă: fie că sunteţi un susţinător al valorilor naţionalismului creştin, fie că vreţi să vă familiarizaţi cu puncte de vedere diverse, diferite de ceea ce livrează media „mainstream”, sau pur şi simplu să vă îmbogăţiţi bagajul cultural. Cum citesc revista mult înainte de a-i fi colaborator, pot spune din această perspectivă că, în contextul României anilor noştri, „Rost” este un act de cultură necesar.
CUM VĂ PUTEŢI ABONA:
Trimiteţi contravaloarea prin mandat poştal pe numele Târziu Claudiu Richard, OP 23 CP 27, sector 6, Bucureşti
sau
Trimiteţi contravaloarea abonamentului pentru care aţi optat în contul RO25BACX0000000107363250, deschis la Unicredit Ţiriac Bank, Sucursala Orizont-Bucureşti, pe numele Asociaţia Rost, cod fiscal 12495302, după care veţi trimite copia chitanţei şi o scrisoare la OP 23 CP 27, sector 6, Bucureşti, prin care solicitaţi abonamentul şi indicaţi adresa la care doriţi să primiţi lunar revista.
Preţul unui abonament în ţară este de 25 lei noi pentru 6 luni şi de 50 lei noi pentru 12 luni, iar în străinătate de 50 euro pentru 12 luni. Abonamentul vă aduce o reducere de 30%.
Vă recomand cu căldură această revistă, pe care o găsiţi la toate chioşcurile de presă: fie că sunteţi un susţinător al valorilor naţionalismului creştin, fie că vreţi să vă familiarizaţi cu puncte de vedere diverse, diferite de ceea ce livrează media „mainstream”, sau pur şi simplu să vă îmbogăţiţi bagajul cultural. Cum citesc revista mult înainte de a-i fi colaborator, pot spune din această perspectivă că, în contextul României anilor noştri, „Rost” este un act de cultură necesar.
CUM VĂ PUTEŢI ABONA:
Trimiteţi contravaloarea prin mandat poştal pe numele Târziu Claudiu Richard, OP 23 CP 27, sector 6, Bucureşti
sau
Trimiteţi contravaloarea abonamentului pentru care aţi optat în contul RO25BACX0000000107363250, deschis la Unicredit Ţiriac Bank, Sucursala Orizont-Bucureşti, pe numele Asociaţia Rost, cod fiscal 12495302, după care veţi trimite copia chitanţei şi o scrisoare la OP 23 CP 27, sector 6, Bucureşti, prin care solicitaţi abonamentul şi indicaţi adresa la care doriţi să primiţi lunar revista.
Preţul unui abonament în ţară este de 25 lei noi pentru 6 luni şi de 50 lei noi pentru 12 luni, iar în străinătate de 50 euro pentru 12 luni. Abonamentul vă aduce o reducere de 30%.
Subscribe to:
Posts (Atom)