E o dimineaţă de iarnă un pic întunecoasă când coborâm treptele blocului nostru polonez şi ieşim la descoperirea Cracoviei. Mergând la pas pe Florianska dăm de câteva agenţii de turism ce organizează excursii la minele de sare şi Auschwitz – două dintre obiectivele noastre pentru următoarele zile – dar preţurile par cam ridicate. Rămâne de văzut. Fortul Barbican, închis vizitatorilor, e punctul nostru de pornire către piaţa mare. Meterezele solide străjuiesc călătoria către un univers în care trecutul şi prezentul se află într-o minunată continuitate.
Biserica Sfânta Barbara, în care aruncasem şi ieri o privire, este acum pustie şi tăcută. Arhitectura vădeşte rigoare, iar zidurile reci par să trimită frigul în oase. Statuile şi decorurile par uitate de vreme, ca într-o catedrală scufundată din gândul lui Debussy. O Pietá domină o parte a spaţiului, iar sculptorul a închipuit rana din coasta Mântuitorului mare, mărturie a durerii omenirii ce plânge prin Maica Sa. Nelipsita iesle e decorată cu păpuşi, ceea ce o face de un gust îndoielnic. Impresia creştinismului deznădăjduit şi încremenit pe care mi-o lasă de obicei bisericile catolice nu e la fel de prezentă ca la Stephansdom, în Viena, însă rămâne întipărită şi după această vizită.
După încă o scurtă trecere prin bisericuţa Sfântul Adalbert, unde câţiva credincioşi se roagă în faţa unei icoane mari a Întrupării, în care Maica Domnului şi Pruncul au chipurile întunecate, aproape creole, trecem prin piaţă spre Hala de Ţesături. O arhitectură complexă şi armonioasă, cu multe mici turnuri şi un pasaj de trecere cu arcade, împodobit cu ornamente de Crăciun, mărturiseşte despre istoria oraşului. Pe câte un perete, mici legende şi planuri ale Cracoviei din cele mai vechi timpuri, când nu depăşea ca dimensiuni cu mult piaţa şi împrejurimile ei, până astăzi. Prin pasajul central sunt înşiraţi vânzători cu obiecte de tot felul, de la cărţi poştale până la icoane ortodoxe. Şi peste tot, mici obiecte de chihlimbar, una dintre mândriile oraşului. Pe laturile exterioare, străjuite la rândul lor de coloane, se întind mici magazine, cu obiecte moderne amestecate cu creaţii tradiţionale ale artiştilor populari.
Pe străzi ninge uşor, iar în locurile mai adăpostite vezi urme de paşi lăsate de câte un trecător pe stratul delicat de zăpadă. La colţuri vânzătorii te îmbie cu covrigi mari tradiţionali, precel (variantă a germanului Brezel). Trotuarele sunt pline de trecători şi de grupuri de turişti, totul e viu, în mişcare şi dansând parcă prin zăpadă. Biserica Sfântul Francisc de Assisi este impunătoare prin măreţie şi inedită prin decoraţiuni. Aici sunt vitralii pictate de cel mai cunoscut artist al urbei, Stanislaw Wyspianski. Despre acesta, arhitect, pictor, compozitor, poet şi dramaturg, aud abia înainte de a veni la Cracovia, însă se pare că localnicii au pentru el cea mai profundă veneraţie. Vitraliul din fundul bisericii Sfântul Francisc este unul dintre cele mai cunoscute: intitulat „Creaţia”, Îl înfăţişează pe Dumnezeu-Tatăl într-o viziune cvasi-expresionistă, cu forme fluide şi culori vii, iar înfăţişarea impunătoare aminteşte fie de portretele Sfântului Prooroc Moise, fie de măreţia sugerată de cuvintele „Eu sunt Cel Ce este”. Artă creştină modernă de mare forţă şi sensibilitate, care cu siguranţă l-ar fi încântat pe părintele monah-cărturar Nicolae Steinhardt. În general biserica îmbină decoraţiile moderne cu elemente tradiţionale. O icoană ortodoxă a Întrupării cheamă la rugăciune. Tavanul şi o parte din pereţi sunt decorate tradiţional, peste tot apărând motivul florii soarelui, întoarsă către astrul ceresc precum sufletele oamenilor tânjesc după Hristos, Soarele Dreptăţii.
Mergând mai departe spre Wawel ajungem şi la Biserica Sfinţilor Petru şi Pavel, aflată la marginea unei piaţete şi având la intrarea în curte, ridicate pe nişte socluri, statuile măreţe ale celor Doisprezece Apostoli. Aici e mormântul lui Piotr Skarga, vestit predicator polonez, foarte iubit de credincioşii catolici din oraş. Ieslea ne înfăţişează un leagăn mobil, din care Pruncul, cu braţele desfăcute, pare să îmbrăţişeze lumea, anticipând răstignirea.
Rătăcind pe străzi şi oprindu-ne prin biserici, paşii – şi planul întocmit de cu seara şi adaptat la primele ore ale dimineţii – ne duc la dealul pe care urcăm către Wawel, complex domnesc unde pare să se afle epicentrul întregii istorii a Poloniei. O mulţime de oameni se adună aici pentru a vizita diferitele clădiri adăpostite în complex, şi după ceva ezitări, ajungem, pentru început la mormintele preşedintelui polonez Lech Kacyznski şi soţiei sale. Deşi, din câte spune presa, au existat voci care s-au împotrivit vecinătăţii cu marii regi polonezi, astăzi locul de odihnă veşnică este vizitat de mulţi conaţionali şi turişti, într-o tăcere respectuoasă. Însă catedrala Wawel este unul dintre locurile cele mai măreţe prin care ajungem.
Catedrala Wawel este centrul vieţii, istoriei şi amintirilor acestui loc. Atâtea sunt de văzut aici şi aşa mare forfota turiştilor, încât o privire de ansamblu este imposibilă. Mergând spre altarul central aurit, dai imediat de mormântul Sfântului Stanislaw, patron foarte popular al locului, despre care se spune că ar fi fost ucis de un domnitor. Destul de aproape de el, Vladislav al II-lea Iagello, întemeietorul dinastiei Iagelonilor. Acesta a fost iniţial mare duce al Lituaniei şi este socotit cel care a creştinat-o, deşi mica formaţiune statală avusese şi înainte destule contacte cu credinţa în Hristos, oscilând destul de mult timp între păgânism, Ortodoxie şi supunere faţă de papă. Însă odată cu Vladislav, religia de stat devine catolicismul. Ducele a devenit rege al Poloniei după ce s-a însurat cu Hedwiga (sau Jadwiga, în poloneză), punând bazele uniunii între cele două state. Multe dintre aceste lucruri le aflăm din inscripţiile ce se găsesc aici la tot pasul, iar odată ce trecem de mormintele din centrul bisericii, totul pare să se afle sub patronajul tăcut şi discret al Hedwigăi. Osemintele ei se găsesc într-o raclă sub un crucifix negru, simplu şi solemn. La acesta se ruga tânăra regină, şi tradiţia locală foarte răspândită spune că Cel Răstignit pe el i-ar fi vorbit. În tot cazul, Hedwiga a fost canonizată recent de cel pe care, de-a lungul întregii excursii la Cracovia, îl vom numi, în limba locului, „Jan Pawel”, papa Ioan Paul al II-lea. Tot acest procedeu de beatificare de către un singur om este străin înţelegerii noastre despre creştinism, însă ce rămâne este iubirea de semeni şi activitatea neobosită a domniţei din vremuri vechi. Milostenii faţă de săraci, sprijin acordat culturii, înfiinţarea Academiei din Cracovia – acestea sunt faptele unei femei al cărei sceptru se păstrează la rândul său aici şi despre care ne dăm seama, ajunşi în dreptul primului ei mormânt, că a trăit... douăzeci şi cinci de ani. Prilej de amară reflecţie legată de mizeriile cu care ne ocupăm noi astăzi viaţa.
Pe cât de mare este catedrala, pe atât de mică este ieslea de aici, de fapt o miniatură şi una dintre puţinele reprezentări de acest gen care nu alunecă în artificial şi gust îndoielnic. Nişte trepte duc în jos spre cenotaful lui Chopin – cu o sculptură ce o reproduce fidel pe cea de pe mormântul parizian – şi mormântul poetului naţional Adam Mickiewicz. Ne facem timp şi pentru o incursiune rapidă în muzeul catedralei, dedicat aproape în întregime fostului arhiepiscop catolic al Cracoviei, Karol Wojtyła, devenit ulterior papă sub numele de Ioan Paul al II-lea. O privire istorică interesantă şi semnele trecerii pe aici – straie preoţeşti sau alte obiecte asemănătoare – ale suveranului pontif mort în 2005, pe care cândva l-am văzut de la câţiva metri.
Pe nişte scări întortocheate ajungem în încăperea din turn unde se află masivul clopot Zygmunt (sau Sigismund), de 12 tone, despre care inscripţia ne spune că sună în fa diez. Nu am posibilitatea să verific, limba este blocată, probabil pentru glumeţi de teapa mea, iar după dimensiunile clopotului, cred că o singură lovitură mi-ar zdruncina creierul şi calitatea – departe de a fi „absolută” – a auzului.
În drumul spre cripte apuc să intru într-una dintre capelele catedralei, a Sfintei Cruci, unde pereţii pictaţi de ruteni mă surprind plăcut prin fidelitatea faţă de iconografia ortodoxă. Plimbarea pe lângă criptele regale – printre ele, ca de obicei, şi una sau mai multe ale unor copii de os domnesc şi constituţie fragilă – este un prilej de meditaţie dar şi de a vedea locul unde se odihneşte vechea noastră cunoştinţă de la orele de literatură română, Jan Sobieski. De aici ne îndreptăm spre galeria armelor şi saloanele oficiale, impunătoare şi frumoase, deja prea multe pentru a mai reţine detalii. Sala Camerei Deputaţilor are un tavan ieşit din comun, din care te privesc sculpturile a numeroase capete.
Promiţându-ne să revenim, pornim pe strada Kanonicza, de pe care lipsesc orice semne ale modernităţii. Casele sunt frumoase şi cu o anumită nobleţe, fără a străluci de bogăţie, pe un colţ se află cea în care a locuit cândva papa şi, la câţiva metri mai încolo, un restaurant discret şi care pare, văzut din afară, cald şi intim.
Dar nu avem încă timp de restaurant şi ne întoarcem în Piaţa Mare pentru a intra în sfârşit în biserica Mariacki (Sfânta Maria), cea mai cunoscută din oraş. Clădirea impunătoare din cărămidă roşie, cu cele două turnuri, adăposteşte o atmosferă ceva mai intimă decât catedralele catolice corespondente din alte capitale. Poate datorită materialului de construcţie, poate pentru că peste interiorul întunecat lumina din candelabrele electrice cade blând, dezvăluind culorile vitraliilor şi pereţilor. Principalul punct de atracţie este un altar-triptic al sculptorului german Veit Stoss, având ca temă Vieţile Maicii Domnului şi Fiului ei, Mântuitorul Hristos. Sculptura este impresionantă prin dimensiuni, dar atât de aglomerată şi încărcată, încât ai nevoie de un plan pentru a distinge scenele şi imaginile înfăţişate. Este o artă de mare rafinament, dar departe de sentimentul religios pe care ar trebui să-l inspire. După cum am spus şi în alte rânduri, unui ortodox îi va fi aproape imposibil să se roage în faţa acestor imagini. Omul iubitor de frumos rămâne însă cu ochii la expresivitatea chipurilor, la mişcările surprinse cu exactitate şi la trăirile transmise prin fiecare detaliu.
Întunericul începe să se lase peste oraş când mergem pe străzile îngheţate către Collegium Maius, cea mai veche universitate din Polonia şi una dintre cele mai vechi de pe continent, unde se spune că ar fi studiat pentru o vreme şi Copernic – nume sortit să aducă încruntarea pe chipurile celor care cred că Ortodoxia se măsoară în funcţie de locul central sau marginal al vreunui astru. Clădirea, cu curtea înconjurată de un culoar cu arcade, vorbeşte de la sine despre tradiţia universitară europeană, iar mie îmi aminteşte despre întâlnirile din „Cercul poeţilor dispăruţi”. Ne uităm pe geam chiar şi într-o sală de clasă, căci e deja prea târziu pentru a intra.
Plimbarea nu se termină nici acum. Admirăm un vechi teatru, altă biserică sau restaurantele luminate care te îmbie la fiecare pas cu mâncăruri tradiţionale. Luăm o gustare rapidă – aş fi spus frugală, dar mi-e teamă că nu poţi numi astfel o masă ce include cârnaţi – la târgul de Crăciun, cumpărăm câteva CD-uri, mergem şi pe la gară, căci mâine vrem să ajungem la Tarnow, iar apoi... Vine ora cinei.
Încă de ieri am văzut pe geamul unui mic restaurant o ofertă de „pierogi” mixte. Nici nu mai contează că localul e unul tip fast-food. Suntem singurii clienţi la această oră. Aşezaţi la una dintre măsuţe ne încălzim cu o supă de sfeclă roşie, specialitate locală gustoasă şi simplu de pregătit. Pentru mine urmează o „golubka”, sarmaua poloneză, cu o foaie mare de varză ce înveleşte carnea tocată şi ceva mai grasă decât cea de la noi. Dar ceea ce aştept eu sunt „pierogi”: mă gândisem să comand platoul mic, de 21, dar cum Diana a spus fără să ezite „the big one, 36”, m-am gândit că o fi ştiind ea ceva. Cred că vânzătoarea şi bucătăreasa îşi dădeau coate pe la bucătărie. Când apare în faţa noastră platoul imens, expresiile noastre de uimire consternată sunt cu siguranţă de râs. Pierogi sunt nişte colţunaşi consistenţi cu diferite umpluturi. În cazul de faţă carne tocată, brânză sau varză şi ciuperci. Deasupra au sosul în care au fost fierte, cu felii subţiri de ceapă. Pe scurt, sunt delicioase ( Dianei nu îi place coca) şi foarte săţioase. Mă lupt cu vreo cinci, dar apoi trebuie să le cer la pachet şi astfel Polonia culinară se instalează şi ea în căminul nostru de împrumut. Am adoptat oraşul. Şi el pe noi.
Monday, January 24, 2011
Thursday, January 13, 2011
Cracovia, tot pe seară (Bucureşti - Cracovia şi retur, 2)
Trenul ce merge de la aeroport către oraş ne duce pe întinderi aproape pustii, acoperite de zăpadă neatinsă, pe care răsar, când şi când, o casă, un depozit, un şopron. Peisajul, cu copaci răzleţi şi câte un om grăbit, îmi aminteşte de întinderile de alb străbătute de la un sat la altul de „Doctor Zhivago”, în ecranizarea cu Omar Shariff.
Oare cât din plăcerea unei călătorii a fost acaparat de dorinţa de a cumpăra diferite lucruri din locurile pe care le vizitezi? Drumul prin galeriile comerciale din Cracovia – legate de gară – îmi trezeşte această întrebare din momentul în care văd magazinul multimedia Saturn care devine imediat o prioritate. Peste tot pe unde merg, simt nevoia să iau cu mine acasă ceva, fie că este un lucru care să-mi amintească de acel loc, fie – ca în cazul de faţă – doar unul pe care nu îl găsesc în România. Goana după tot felul de amintiri ucide însă uneori capacitatea de a percepe şi a te bucura de locul în sine. Tema de reflecţie rămâne, la fel şi gândul la Saturn, unde vom reveni mai târziu.
La doar câteva minute de gară şi de centru se întinde strada Florianska, largă, străjuită de monumentul Bătăliei de la Grünwald, când alianţă polono-lituaniană i-a înfrânt pe teutoni, şi având la un capăt biserica ce-i dă numele. În dreptul ei, intersecţia cu Sw. Filipa, unde este şi domiciliul nostru temporar. Strada, una obişnuită din oraşul vechi, alătură clădiri din alte vremuri, păstrate destul de bine şi încă o biserică. Blocul nostru arată ca într-un film vechi: cu o scară de lemn prost luminată de becuri murdare şi chioare, dând spre apartamente care odinioară vor fi fost elegante. Cel în care ne cazăm noi, de trei camere, cu uşă mare de lemn şi parchet vechi, nu este prea mare, dar creează imediat impresia de intimitate pentru că mobila nu e de hotel şi – din fericire – nici de la Ikea. Un şifonier impunător şi cam şubred stă la un capăt al sufrageriei-bucătărie, lângă masa cu câteva scaune cândva frumoase dar acum foarte deteriorate, în timp ce chiuveta, frigiderul şi plita electrică – pe care nu am reuşit să o folosim – sunt semnele modernităţii. Lângă acestea, o servantă din acelaşi set de mobilă veche şi elegantă, cu o oglindă şi multe sertare. Camera pe care ne-o alegem are ferestre mari către stradă, un pat dublu şi două noptiere, toate din vremea când aspectul estetic nu fusese distrus de preaputernicul funcţionalism. Lumina pare sinistră la început, pentru că e la fel de chioară ca pe scări şi aminteşte de casa părăsită a unor bunici uitaţi. Dar camera se luminează progresiv: becuri eco...
Când ieşim, peste frumosul oraş s-a lăsat deja seara. Trecem pe lângă o zonă de parc şi intrăm pe una dintre străzile largi care dau spre centru. Restaurantele se succed, unul după altul, mici, cu decoraţii de Crăciun luminoase şi coborâte dintr-o poveste veche. Primul are pictate pe exterior, deasupra geamului, imagini cu servitoare şi servitori cărând tăvi cu porc, găină şi peşte, slujitorii având figurile uşor caricaturale din vechile cărţi ilustrate cu Max şi Moritz. Merg în zig-zag şi citesc meniurile, salivând: peste tot sunt felurite „pierogi”, colţunaşi cu umplutură sărată, sau dulce, după preferinţă, fripturi de raţă, bere, vin şi mied. Totul e înfăţişat îmbietor şi nu pare prea scump, ca pentru punga unui târgoveţ nu foarte sărac, dar nici peste măsură de înstărit.
Piaţa mare a Cracoviei: despărţită în mijloc de Hala de Ţesături, o clădire renascentistă, are de o parte a acesteia o construcţie nouă de schele, probabil scena pentru Revelionul ce se apropie, iar de cealaltă două dintre clădirile însemnate ale oraşului. Biserica Sfânta Maria, din cărămidă roşie, domină oraşul cu turnurile ei gemene şi cu zidurile impunătoare, cu un aer uşor german, dând stilul şi atmosfera întregii regiuni. În seara aceasta e deschisă doar pentru rugăciune, ca şi vecina ei, Sfânta Barbara, în care apucăm să aruncăm o privire fugară printre numeroşii credincioşi catolici. Pe un colţ format de cele două se află un restaurant gruzin – din câte vom vedea, o prezenţă destul de familiară în oraş. Dăm un ocol pieţei mari şi îngheţate şi intrăm în bisericuţa Sweti Wojciecha (Sfântul Adalbert, mai pe înţelesul nostru), cea mai veche din oraş, cu geamuri întunecate şi o atmosferă mai intimă decât marile edificii din jurul ei. Iar pentru a întregi peisajul de sărbătoare ce revine an de an cu aceeaşi prospeţime, între Sfânta Maria şi Hala de Ţesături se întinde târgul de Crăciun. Papucii sau micile obiecte artizanale sunt ca la noi, aspectul specific vine de la un fierar ce scoate de sub ciocan şi nicovală diferite obiecte decorative de diferite dimensiuni, de la potcoave până la sculpturi abstracte, de la picturile ce ilustrează viaţa dintotdeauna a oraşului, cu pieţe, biserici, târgoveţi, evrei bătrâni şi călători de toate felurile şi de la micile bucăţi de caşcaval afumat, de forma unui ban mai mare, servite pe grătar şi, după pofta inimii, simple sau cu dulceţuri. Dar nu vă închipuiţi că doar acestea îl îmbie pe vizitatorul înfometat! Din două căsuţe de lemn de acoperişul cărora atârnă cârnaţii iese fumul grătarelor pe care se perpelesc bucăţi de carne şi legume. Dintre acestea din urmă ia Diana o porţie, în timp ce eu îmi potolesc foamea care a început să mă roadă cu un ciolan zdravăn de porc şi o porţie de varză călită – la rândul ei cu bucăţi de carne în ea – şi amândoi bem vin fiert cumpărat de la căsuţele de lemn în formă de butoi din care iese o aromă dulce şi îmbietoare.
Drumul spre casă ne duce pe strada Szpitalna, unde dăm de un magazin de armuri şi arme medievale, care stau în rafturi amestecate cu obiecte de valoare mai mică sau mai mare. Îmi cad ochii pe nişte suporturi de fier pentru lumânări, Diana se gândeşte la papucii de prinţesă, iar eu la bucăţile mari de piele cu şiret pentru antebraţe. Primul anticariat polonez, aflat un pic mai încolo, nu pare să aibă nimic în vreo limbă cunoscută, astfel încât biografia lui Richelieu pe care o privesc îndelung îmi va rămâne închisă. Găsesc şi biserica ortodoxă pe care o căutam, amenajată la etajul 1 al unei case, dar nu reuşesc să mă dumiresc dacă e pe stil vechi sau nou. Voi vedea pe 1 ianuarie. Trecem pe lângă poarta Floriańska, pe care o vom vedea mai bine a doua zi pe lumină, şi paşii ne duc din nou la galerii.
Şi iată-ne întorşi la partea comercială a vizitei: trecerea la Saturn ne îmbogăţeşte cu câteva CD-uri şi un DVD, de-ale gurii ne luăm de la un hypermarket, apoi ne grăbim să ajungem la ceea ce va fi pentru o săptămână acasă. Călcăm apăsat pe parchet şi facem planuri. Patul mare se dovedeşte călduros şi primitor. Bine te-am găsit, Cracovia!
Oare cât din plăcerea unei călătorii a fost acaparat de dorinţa de a cumpăra diferite lucruri din locurile pe care le vizitezi? Drumul prin galeriile comerciale din Cracovia – legate de gară – îmi trezeşte această întrebare din momentul în care văd magazinul multimedia Saturn care devine imediat o prioritate. Peste tot pe unde merg, simt nevoia să iau cu mine acasă ceva, fie că este un lucru care să-mi amintească de acel loc, fie – ca în cazul de faţă – doar unul pe care nu îl găsesc în România. Goana după tot felul de amintiri ucide însă uneori capacitatea de a percepe şi a te bucura de locul în sine. Tema de reflecţie rămâne, la fel şi gândul la Saturn, unde vom reveni mai târziu.
La doar câteva minute de gară şi de centru se întinde strada Florianska, largă, străjuită de monumentul Bătăliei de la Grünwald, când alianţă polono-lituaniană i-a înfrânt pe teutoni, şi având la un capăt biserica ce-i dă numele. În dreptul ei, intersecţia cu Sw. Filipa, unde este şi domiciliul nostru temporar. Strada, una obişnuită din oraşul vechi, alătură clădiri din alte vremuri, păstrate destul de bine şi încă o biserică. Blocul nostru arată ca într-un film vechi: cu o scară de lemn prost luminată de becuri murdare şi chioare, dând spre apartamente care odinioară vor fi fost elegante. Cel în care ne cazăm noi, de trei camere, cu uşă mare de lemn şi parchet vechi, nu este prea mare, dar creează imediat impresia de intimitate pentru că mobila nu e de hotel şi – din fericire – nici de la Ikea. Un şifonier impunător şi cam şubred stă la un capăt al sufrageriei-bucătărie, lângă masa cu câteva scaune cândva frumoase dar acum foarte deteriorate, în timp ce chiuveta, frigiderul şi plita electrică – pe care nu am reuşit să o folosim – sunt semnele modernităţii. Lângă acestea, o servantă din acelaşi set de mobilă veche şi elegantă, cu o oglindă şi multe sertare. Camera pe care ne-o alegem are ferestre mari către stradă, un pat dublu şi două noptiere, toate din vremea când aspectul estetic nu fusese distrus de preaputernicul funcţionalism. Lumina pare sinistră la început, pentru că e la fel de chioară ca pe scări şi aminteşte de casa părăsită a unor bunici uitaţi. Dar camera se luminează progresiv: becuri eco...
Când ieşim, peste frumosul oraş s-a lăsat deja seara. Trecem pe lângă o zonă de parc şi intrăm pe una dintre străzile largi care dau spre centru. Restaurantele se succed, unul după altul, mici, cu decoraţii de Crăciun luminoase şi coborâte dintr-o poveste veche. Primul are pictate pe exterior, deasupra geamului, imagini cu servitoare şi servitori cărând tăvi cu porc, găină şi peşte, slujitorii având figurile uşor caricaturale din vechile cărţi ilustrate cu Max şi Moritz. Merg în zig-zag şi citesc meniurile, salivând: peste tot sunt felurite „pierogi”, colţunaşi cu umplutură sărată, sau dulce, după preferinţă, fripturi de raţă, bere, vin şi mied. Totul e înfăţişat îmbietor şi nu pare prea scump, ca pentru punga unui târgoveţ nu foarte sărac, dar nici peste măsură de înstărit.
Piaţa mare a Cracoviei: despărţită în mijloc de Hala de Ţesături, o clădire renascentistă, are de o parte a acesteia o construcţie nouă de schele, probabil scena pentru Revelionul ce se apropie, iar de cealaltă două dintre clădirile însemnate ale oraşului. Biserica Sfânta Maria, din cărămidă roşie, domină oraşul cu turnurile ei gemene şi cu zidurile impunătoare, cu un aer uşor german, dând stilul şi atmosfera întregii regiuni. În seara aceasta e deschisă doar pentru rugăciune, ca şi vecina ei, Sfânta Barbara, în care apucăm să aruncăm o privire fugară printre numeroşii credincioşi catolici. Pe un colţ format de cele două se află un restaurant gruzin – din câte vom vedea, o prezenţă destul de familiară în oraş. Dăm un ocol pieţei mari şi îngheţate şi intrăm în bisericuţa Sweti Wojciecha (Sfântul Adalbert, mai pe înţelesul nostru), cea mai veche din oraş, cu geamuri întunecate şi o atmosferă mai intimă decât marile edificii din jurul ei. Iar pentru a întregi peisajul de sărbătoare ce revine an de an cu aceeaşi prospeţime, între Sfânta Maria şi Hala de Ţesături se întinde târgul de Crăciun. Papucii sau micile obiecte artizanale sunt ca la noi, aspectul specific vine de la un fierar ce scoate de sub ciocan şi nicovală diferite obiecte decorative de diferite dimensiuni, de la potcoave până la sculpturi abstracte, de la picturile ce ilustrează viaţa dintotdeauna a oraşului, cu pieţe, biserici, târgoveţi, evrei bătrâni şi călători de toate felurile şi de la micile bucăţi de caşcaval afumat, de forma unui ban mai mare, servite pe grătar şi, după pofta inimii, simple sau cu dulceţuri. Dar nu vă închipuiţi că doar acestea îl îmbie pe vizitatorul înfometat! Din două căsuţe de lemn de acoperişul cărora atârnă cârnaţii iese fumul grătarelor pe care se perpelesc bucăţi de carne şi legume. Dintre acestea din urmă ia Diana o porţie, în timp ce eu îmi potolesc foamea care a început să mă roadă cu un ciolan zdravăn de porc şi o porţie de varză călită – la rândul ei cu bucăţi de carne în ea – şi amândoi bem vin fiert cumpărat de la căsuţele de lemn în formă de butoi din care iese o aromă dulce şi îmbietoare.
Drumul spre casă ne duce pe strada Szpitalna, unde dăm de un magazin de armuri şi arme medievale, care stau în rafturi amestecate cu obiecte de valoare mai mică sau mai mare. Îmi cad ochii pe nişte suporturi de fier pentru lumânări, Diana se gândeşte la papucii de prinţesă, iar eu la bucăţile mari de piele cu şiret pentru antebraţe. Primul anticariat polonez, aflat un pic mai încolo, nu pare să aibă nimic în vreo limbă cunoscută, astfel încât biografia lui Richelieu pe care o privesc îndelung îmi va rămâne închisă. Găsesc şi biserica ortodoxă pe care o căutam, amenajată la etajul 1 al unei case, dar nu reuşesc să mă dumiresc dacă e pe stil vechi sau nou. Voi vedea pe 1 ianuarie. Trecem pe lângă poarta Floriańska, pe care o vom vedea mai bine a doua zi pe lumină, şi paşii ne duc din nou la galerii.
Şi iată-ne întorşi la partea comercială a vizitei: trecerea la Saturn ne îmbogăţeşte cu câteva CD-uri şi un DVD, de-ale gurii ne luăm de la un hypermarket, apoi ne grăbim să ajungem la ceea ce va fi pentru o săptămână acasă. Călcăm apăsat pe parchet şi facem planuri. Patul mare se dovedeşte călduros şi primitor. Bine te-am găsit, Cracovia!
Tuesday, January 11, 2011
Seară de iarnă în Praga (Bucureşti - Cracovia şi retur, 1)
A doua zi de Crăciun. Soborul Maicii Domnului şi Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana. După Sfânta Liturghie, rugăciunea de drum şi câteva sarmale mâncate în grabă, pornim spre aeroport. Prima parte a drumului ne va duce la Praga – oraş pe care îl notăm pe lista viitoarelor călătorii – de unde urmează să luăm legătura spre Cracovia.
Nu ştiu dacă ar trebui să trec Czech Airlines pe lista neagră a companiilor de zbor ce trebuie evitate, sau pe o „listă albă” a celor care-şi repară, pe cât pot, greşelile. „There is no flight to Krakow tonight, it was cancelled some months ago”, ne anunţă blonda de la biroul de transferuri. Apoi ne spune că, până la avionul de a doua zi, avem casă şi masă la Marriott-ul de peste drum de aeroport.
Odată rezolvate problemele administrative – cazare, masă, telefon la Cracovia că întârziem – luăm un autobuz care ne duce la gară şi de aici o pornim agale pe străzile Pragăi. Noaptea s-a lăsat deja peste oraşul învăluit de iarnă. Din felinare lumina cade pe clădirile somptuoase. E clar, suntem în străinătate, simt acel parfum imaginar care mă face să iubesc atât de mult călătoriile într-un anumit spaţiu şi, în acelaşi timp, să îmi simt propria ţară ca pe singurul „acasă” permanent. Bulevardul larg ne duce către unul dintre târgurile de Crăciun cărora insist să le spun „Weihnachtsmarkt”, pentru că le-am întâlnit cel mai des şi în forma lor cea mai frumoasă în spaţiul de influenţă germană, de la Berlin până la Budapesta şi de la Praga până la Cracovia. Dar să nu anticipăm.
Trecem printre căsuţele de lemn luminate şi din care ies aburii de la cârnaţi şi vin fiert, aruncăm un ochi pe suvenirurile de la tarabe şi mergem mai departe.
Hălăduim pe străzi şi respirăm atmosfera de sărbătoare. Clădirile sunt elegante şi uneori grandioase, totul respiră echilibru arhitectonic, vitrinele luminoase te îmbie cu mâncăruri alese sau cărţi de toate felurile. Pe la un colţ străjuieşte o biserică mare şi întunecată, parcă venită din timpuri străvechi şi poate rătăcită, dar care nu contrastează cu clădirile mai noi. Pe drumul destul de pustiu de pe malul Vltavei şi trecând printr-o minusculă galerie cu suveniruri – dintre care multe contaminate de noul „simbol” al oraşului, frunza de cannabis – ajungem la podul lui Carol. Străjuită de sculpturi şi plin de oameni, cu doi cerşetori care stau, cum pare să fie aici obiceiul, în genunchi şi cu capul plecat până la pământ, puntea ce leagă cartierele Malá Strana şi Staré Město se întinde peste o apă parţial îngheţată şi populată de cârduri de raţe şi de câteva lebede care nu se sinchisesc de frigul care nouă ne-a pătruns în oase. Priveliştea nocturnă e de poveste, iar pe câte un stâlp citesc mici fragmente din istoria locurilor. Mi-i amintesc pe Jan Hus, pentru care am simţit totdeauna o undă de simpatie, şi pe protagoniştii celebrei „defenestrări” de la Praga, când boemii protestanţi i-au aruncat pe geam pe reprezentanţii împăratului catolic, oferind pretextul pentru începutul Războiului de Treizeci de Ani.
Traversăm podul şi mergem în sus, spre o cetate la care nu ajungem, pentru că timpul fuge şi trebuie să prindem ultimul autobuz către hotel. În schimb avem timp să ne oprim preţ de o bere într-o tavernă deschisă aici în... 1375. „U krále Brabantského”, cu o plăcuţă în cehă şi germană, este locul unde se spune că ar fi băut, printre alţii, Mozart şi Jaroslav Hašek, autorul aventurilor bravului soldat Švejk. Atmosfera e superbă: semi-obscuritate, încăperi din piatră cu decoruri rustice, roţi de car, legume uscate atârnate de pereţi, lumânări, o scară ce duce la un fel de pivniţă şi chelneri îmbrăcaţi în costume vechi. Meniul te avertizează că, precum în vremurile de demult, ar putea fi mai grosolani, dar au inimi bune. În ceea ce mă priveşte, nimic mai plăcut decât halbele trântite „bărbăteşte” pe masă. Muzica – de pe la un post de radio local – e singura care tulbură atmosfera medievală, însă din fericire e în surdină. Locul acesta trebuie reţinut, iar dacă Dumnezeu va voi să mai ajungem prin Praga, nădăjduiesc să putem zăbovi aici câteva ceasuri. Şi, în afară de noi doi, sunt sigur că şi prietenul nostru Larry ar şti să aprecieze asemenea tavernă.
După o noapte în camerele confortabile şi impersonale de la hotel, ajungem la avionul amânat şi, cu el, în capitala culturală a Poloniei.
Nu ştiu dacă ar trebui să trec Czech Airlines pe lista neagră a companiilor de zbor ce trebuie evitate, sau pe o „listă albă” a celor care-şi repară, pe cât pot, greşelile. „There is no flight to Krakow tonight, it was cancelled some months ago”, ne anunţă blonda de la biroul de transferuri. Apoi ne spune că, până la avionul de a doua zi, avem casă şi masă la Marriott-ul de peste drum de aeroport.
Odată rezolvate problemele administrative – cazare, masă, telefon la Cracovia că întârziem – luăm un autobuz care ne duce la gară şi de aici o pornim agale pe străzile Pragăi. Noaptea s-a lăsat deja peste oraşul învăluit de iarnă. Din felinare lumina cade pe clădirile somptuoase. E clar, suntem în străinătate, simt acel parfum imaginar care mă face să iubesc atât de mult călătoriile într-un anumit spaţiu şi, în acelaşi timp, să îmi simt propria ţară ca pe singurul „acasă” permanent. Bulevardul larg ne duce către unul dintre târgurile de Crăciun cărora insist să le spun „Weihnachtsmarkt”, pentru că le-am întâlnit cel mai des şi în forma lor cea mai frumoasă în spaţiul de influenţă germană, de la Berlin până la Budapesta şi de la Praga până la Cracovia. Dar să nu anticipăm.
Trecem printre căsuţele de lemn luminate şi din care ies aburii de la cârnaţi şi vin fiert, aruncăm un ochi pe suvenirurile de la tarabe şi mergem mai departe.
Hălăduim pe străzi şi respirăm atmosfera de sărbătoare. Clădirile sunt elegante şi uneori grandioase, totul respiră echilibru arhitectonic, vitrinele luminoase te îmbie cu mâncăruri alese sau cărţi de toate felurile. Pe la un colţ străjuieşte o biserică mare şi întunecată, parcă venită din timpuri străvechi şi poate rătăcită, dar care nu contrastează cu clădirile mai noi. Pe drumul destul de pustiu de pe malul Vltavei şi trecând printr-o minusculă galerie cu suveniruri – dintre care multe contaminate de noul „simbol” al oraşului, frunza de cannabis – ajungem la podul lui Carol. Străjuită de sculpturi şi plin de oameni, cu doi cerşetori care stau, cum pare să fie aici obiceiul, în genunchi şi cu capul plecat până la pământ, puntea ce leagă cartierele Malá Strana şi Staré Město se întinde peste o apă parţial îngheţată şi populată de cârduri de raţe şi de câteva lebede care nu se sinchisesc de frigul care nouă ne-a pătruns în oase. Priveliştea nocturnă e de poveste, iar pe câte un stâlp citesc mici fragmente din istoria locurilor. Mi-i amintesc pe Jan Hus, pentru care am simţit totdeauna o undă de simpatie, şi pe protagoniştii celebrei „defenestrări” de la Praga, când boemii protestanţi i-au aruncat pe geam pe reprezentanţii împăratului catolic, oferind pretextul pentru începutul Războiului de Treizeci de Ani.
Traversăm podul şi mergem în sus, spre o cetate la care nu ajungem, pentru că timpul fuge şi trebuie să prindem ultimul autobuz către hotel. În schimb avem timp să ne oprim preţ de o bere într-o tavernă deschisă aici în... 1375. „U krále Brabantského”, cu o plăcuţă în cehă şi germană, este locul unde se spune că ar fi băut, printre alţii, Mozart şi Jaroslav Hašek, autorul aventurilor bravului soldat Švejk. Atmosfera e superbă: semi-obscuritate, încăperi din piatră cu decoruri rustice, roţi de car, legume uscate atârnate de pereţi, lumânări, o scară ce duce la un fel de pivniţă şi chelneri îmbrăcaţi în costume vechi. Meniul te avertizează că, precum în vremurile de demult, ar putea fi mai grosolani, dar au inimi bune. În ceea ce mă priveşte, nimic mai plăcut decât halbele trântite „bărbăteşte” pe masă. Muzica – de pe la un post de radio local – e singura care tulbură atmosfera medievală, însă din fericire e în surdină. Locul acesta trebuie reţinut, iar dacă Dumnezeu va voi să mai ajungem prin Praga, nădăjduiesc să putem zăbovi aici câteva ceasuri. Şi, în afară de noi doi, sunt sigur că şi prietenul nostru Larry ar şti să aprecieze asemenea tavernă.
După o noapte în camerele confortabile şi impersonale de la hotel, ajungem la avionul amânat şi, cu el, în capitala culturală a Poloniei.
Tuesday, December 21, 2010
Citind "Scara" (VI)
„Aşază-ţi portari aspri şi neadormiţi la poarta inimii tale. Stăpâneşte-ţi mintea cea nestăpânită în plăcerile care înfierbântă trupul. Câştigă-ţi liniştea minţii în mişcările şi agitaţiile mădularelor. Iar ceea ce este mai minunat, fă-te îndrăzneţ cu sufletul în mijlocul tulburărilor, leagă-ţi limba pentru a nu se avânta nebuneşte în discuţii contradictorii, luptă zilnic de şaptezeci de ori câte şapte împotriva acestei stăpâne. Poartă crucea în suflet şi înfige-ţi mintea (raţiunea) într-însa (scil. în cruce) precum ai înfige nicovala în lemn, ca să reziste la toate loviturile, la toate ispitele, la toate zgomotele ocărilor, calomniilor, batjocoririlor şi nedreptăţilor cu care una după alta poate să fie ciocănită; astfel mintea nu slăbeşte defel, nici pătimeşte vreo zdrobire, ci rămâne mereu liniştită şi nemişcată.” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul IV)
A devenit un loc comun să spunem astăzi „ascultă-ţi inima”. Ca o reacţie la o – mai mult sau mai puţin adevărată – îngrădire a sentimentelor şi trăirilor din trecut, astăzi suntem învăţaţi să le urmăm pe acestea, să ne încredem în ele, să ne lăsăm ghidaţi de ele. Însă după cum aflăm – mai devreme sau mai târziu, fie prin învăţare, fie trăind aceste lucruri pe pielea noastră – „inima” e nestatornică şi schimbătoare. Astăzi vrem una, mâine alta, entuziasmul ni se transformă într-o clipă în lâncezeală, plictis şi apatie. Iar aceasta pentru că nu avem o anumită disciplină, necesară chiar şi în privinţa trăirilor, a lucrurilor venite din inimă. După cum dacă mâncăm orice ne cade în mână, fără o anumită rânduială, în mod iraţional, mai devreme sau mai târziu ne vom strica stomacul şi acesta va deveni extrem de capricios, cauzându-ne nenumărate necazuri, dacă lăsăm să pătrundă în inimă necontrolat toate influenţele şi impulsurile, în numele unei aşa-zise libertăţi, o vom „deregla”, vom deveni noi înşine capricioşi, şi mai devreme sau mai târziu vor apărea şi tulburările psihice. Deci, fie că e vorba despre „plăcerile care înfierbântă trupul” sau despre alte dezordini mai subtile, cele care intră în inima noastră se cer filtrate cu discernământ şi înţelepciune. Iar acestea ne vin din rugăciune.
„De şaptezeci de ori câte şapte” suntem învăţaţi să luptăm împotriva discuţiilor contradictorii. Pentru că acestea sunt o patimă subtilă, despre care se va vorbi şi mai jos. Sub aparenţa apărării dreptăţii şi a adevărului, ne certăm cu cei din jurul nostru într-o discuţie al cărei unic scop devine – dacă nu cumva a fost de la început – să arătăm că noi avem dreptate şi cel din faţa noastră nu. Sfântul Siluan Athonitul, atunci când vorbea cu cineva, îi spunea odată sau de două ori ce avea de spus, iar dacă acela continua discuţia, tăcea. Ne este de folos acest exemplu, pentru noi şi pentru ceilalţi. Dacă discuţia se încinge, nimeni nu va mai ţine seama de adevăr, ci doar de propriul punct de vedere. Astfel încât, chiar dacă unul dintre participanţii la dialogul transformat în ceartă îşi va da seama că celălalt are dreptate, nu o va mai recunoaşte, căci discuţia îi va fi zgândărit orgoliul.
De aceea suntem învăţaţi să „ne înfigem mintea, raţiunea” în cruce. Căci, pe de o parte, crucea înseamnă jertfă, iar pe de altă parte, ea este calea spre înviere. Mintea, tocmai prin înălţimile pe care le poate atinge, este şi cea mai sensibilă la un orgoliu ce se traduce prin orbire. Dacă privim istoria lumii sau panorama zilelor noastre, vedem că, cu câteva excepţii, oamenii care au făcut cele mai mari greşeli – din orice perspectivă am privi – au fost oameni de mare inteligenţă şi cultură. Pentru că, ridicându-se deasupra semenilor lor prin raţiune, au ajuns să se supraevalueze. Şi astfel „chiorul împărat în ţara orbilor” a început să creadă că e ochi-de-şoim până ce a căzut în groapa pe care nu o vedea din cauză că privea doar pe sus. Mintea trebuie supusă crucii, trebuie jertfită, iar acest lucru se aplică şi la cele spuse mai sus. Uneori e bine să tăcem, chiar când ştim că avem dreptate. Să jertfim pe cruce dreptatea noastră, de dragul păcii cu aproapele nostru. Desigur, este vorba aici despre chestiuni personale. Când vorbim despre un adevăr de credinţă, despre dreptatea unui neam sau a omenirii, trebuie să le rostim cu voce tare şi să nu rămânem muţi când sunt călcate în picioare. Asta pentru că, după cum spunea Nicolae Iorga, nu putem ierta decât celor care ne-au greşit nouă personal. Însă jertfa raţiunii poate avea şi consecinţe ulterioare binecuvântate, tot aşa cum moartea lui Hristos pe cruce a adus cu sine mântuirea noastră. Nu vorbim aici doar despre răsplata în viaţa viitoare, ci şi despre o biruinţă mai apropiată în timp. Văzând smerenia noastră, faptul că îl răbdăm chiar când ne contrazice, cel de lângă noi poate cădea pe gânduri, poate avea chiar remuşcări şi astfel, dacă într-adevăr aveam dreptate, poate ajunge singur la acea dreptate, fiind mai degrabă convins de blândeţea şi de tăcerea noastră decât de zeci de argumente care nu ar face decât să-l îndârjească. Să luăm aminte la exemplul sutaşului pe care nu Învierea, ci moartea plină de ocară a lui Hristos l-a convins de divinitatea acestuia. „Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 27, 54)
„Dezbracă-te de voinţa ta ca şi de o haină a ruşinii şi astfel, gol de aceasta, intră în arena luptelor duhovniceşti. Iar ceea ce este mai rar şi mai cu anevoie, îmbracă platoşa credinţei care nu poate fi pătrunsă şi nici spartă de necredinţa faţă de povăţuitor (scil. duhovnic, stareţ); condu cu frâul înţelepciunii senzualitatea care se avântă înainte fără de ruşine, leagă-ţi ochiul prin grija de moarte, căci el voieşte în fiecare moment să iscodească înălţimea şi frumuseţea trupurilor; mintea iscoditoare, care voieşte întru lenevire să-şi critice fratele, redu-o la grija de sine însăşi şi arată în mod sincer aproapelui tău toată dragostea şi simpatia. Atunci, întru aceasta ne vor cunoaşte toţi, o prea iubite părinte, a fi cu adevărat ucenicii lui Hristos, întrucât în comunitate trăind ne vom iubi unii pe alţii (cf. Ioan 13, 35).” (ibidem)
Începutul acestui fragment ne pune iarăşi pe gânduri, pentru că pare a reprezenta o contradicţie faţă de modelul comportamental pe care îl învăţăm astăzi: „Fă ce vrei!” Şi cu adevărat, aceste cuvinte nu sunt total lipsite de temei, pentru că, în cele din urmă, libertatea înseamnă să faci ce vrei. Dar, ca orice lucru bun, ea nu se atinge atât de uşor cum am crede: bând, fumând, cheltuindu-ne zilele la întâmplare, acţionând după fiecare impuls. Căci şi voinţa, pentru a dobândi libertate, trebuie educată. Altfel ne amăgim că facem ce vrem, dar dacă aruncăm o privire în urmă, vedem cât suntem de fapt de conformişti. Toate excesele unor artişti din trecut, despre care se vorbea ca despre fapte ieşite din comun, sunt în perfectă concordanţă cu ideile la modă în vremea lor, ba uneori par dictate de ele. Şi adesea ele i-au transformat pe cei care le-au pus în practică în epave conştiente de propriul lor eşec. Astăzi, într-o lume în care egoismul, tulburarea simţurilor prin metode artificiale, libertinajul sexual sau blasfemia sunt valori cultivate în anumite cercuri intelectuale de „elită”, cei care le practică se socotesc nonconformişti şi liberi, dar de fapt fac exact ce se aşteaptă de la ei, ce le dictează curentul. Iar celelalte valori, „învechite şi prăfuite”, nici măcar nu le sunt cunoscute. În trecut, chiar şi blasfemia era mai nobilă. Un anticreştin ca marchizul de Sade – ridicat azi la rangul de „icoană” a modernităţii – ura învăţătura Bibliei, dar o cunoştea în amănunt. Atonaliştii din a Doua Şcoală Vieneză cunoşteau toate subtilităţile armoniei tonale. Iulian Apostatul era iniţiat în teologia Sfinţilor Părinţi. În schimb iconoclaştii moderni nici nu ştiu că există altceva decât confortul şi plăcerea ambalate în anticreştinism şi „progresism”. Însă se cred liberi. Însă ne credem liberi, pentru că, într-o anumită măsură, cei mai mulţi suntem prinşi în acest joc. Şi atunci autorul „Scării” ne învaţă să renunţăm la voinţa proprie. Sigur, sfatul se aplică mai ales călugărilor, căci ei depun votul ascultării, prin care se leagă să-l urmeze întru toate pe povăţuitorul lor duhovnicesc. Dar şi noi, cei din lume, putem să renunţăm măcar parţial la voinţa noastră, la egoismul nostru, urmând sfatul duhovnicului. Pentru că, dincolo de exerciţiu ascetic, acesta este şi un exerciţiu de credinţă: credem în Dumnezeu, deci credem în puterea pe care i-o dă prin har duhovnicului nostru. „Platoşa credinţei” nu este străpunsă de neîncrederea în el. Credinţa noastră în Dumnezeu trebuie să ajungă acolo încât să nu se mai clatine din cauza nevredniciei unui preot, a bârfelor despre slujitorii Bisericii, sau chiar a unor căderi ale acestora. Pentru că ştim că orice om, fie el preot, episcop sau patriarh, este supus greşelii, în schimb Biserica nu cade, iar „porţile iadului nu o vor birui”. Renunţăm doar temporar la voinţa noastră, pentru a o recâştiga transfigurată. În loc de confuzul şi superficialul „fă ce vrei!” al lumii moderne, punem cuvântul Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!”
Această educare a voinţei merge tot treptat. Porneşte de la ţinerea în frâu a senzualităţii. E un cuvânt folositor pentru cei din lume. Senzualitatea joacă rolul ei, simţurile sunt lăsate tot de Dumnezeu. Dar rolul lor are limite, atât în spaţiu cât şi în timp. Există un loc şi un timp pentru toate, dar trebuie să fim conştienţi de o ierarhie în care mintea să guverneze simţurile şi nu invers. Altfel se produce din nou confuzie. Una dintre trăsăturile esenţiale ale „Scării” este că nu rămâne la planul oarecum inferior al moralei, ci merge direct la cel ontologic, la existenţa noastră practică. Nu atât faptul că e interzis printr-o lege trebuie să ne facă să evităm excesul de senzualitate, cât faptul că produce confuzie la nivel mental şi existenţial, ca orice exces, că ne răpeşte limpezimea prin care ne putem aprecia corect. Puzderia de „crime pasionale” este argumentul cel mai vizibil în acest sens, dar ea este doar vârful aisbergului.
Odată ce am reuşit să ne ţinem sub control simţurile, trebuie să folosim discernământul – susţinut doar de rugăciune – pentru filtrarea unor lucruri mai subtile: „mintea iscoditoare, care voieşte întru lenevire să-şi critice fratele”. Spun că este o patimă mai subţire, pentru că limitele ei sunt greu de intuit. De multe ori, când îi criticăm pe cei din jurul nostru, spunem (şi ne spunem) că o facem spre binele lor, pentru a-i îndrepta sau pentru a le arăta altora ce nu trebuie să facă. Marea problemă este că până la un punct aşa este, dar de la un moment dat lucrurile se transformă în „lenevire a minţii”. În loc să ne batem capul cu propriile noastre probleme, le „iscodim” pe ale aproapelui. Este mai comod, ne mângâie orgoliul şi oferă o anumită plăcere în conversaţie. Plus că nu ne cere să facem niciun efort, pentru că „n-o să-l educ eu acum”. Există diferite grade ale criticii, însă diferenţa între sfat, învăţătură şi bârfă este atât de fină, încât numai cei încercaţi o sesizează. Deci pentru a ne lecui de aceasta e bine să ne întoarcem mereu la „grija de sine”, la propriile noastre defecte. Pentru că atunci când vom vedea câte probleme avem noi înşine, cât de departe suntem de modelul nostru sau de propria imagine despre noi înşine, nu ne va mai rămâne timp să-l criticăm pe cel de lângă noi, ca să nu „râdă ciob de oală spartă”. Şi ştiind că până şi cele pe care nu le-am făcut le-am putea face dacă s-ar ivi un prilej, îi privim cu milă, simpatie şi dragoste pe cei de lângă noi. Aflăm astfel că suntem în aceeaşi luptă cu o viaţă plină de capcane şi că, la fel cum nimeni nu are garanţia că va rămâne mereu bogat, nimeni nu poate spune nici că va fi pururi virtuos, înţelept sau cumpătat. Iar de suntem ucenici ai lui Hristos, ştim că nu trebuie să ne înfundăm unii pe alţii mai adânc în păcat şi deznădejde, ci să ne purtăm poverile unul altuia.
Iar dragostea între semeni merită jertfă, merită să înghiţim batjocurile şi dispreţul lor, ştiind bine, pe de o parte, că acestea ne temperează orgoliul şi sunt rodul suferinţei şi slăbiciunii acelor, iar pe de altă parte că prin fiecare păcat pe care îl facem, Îl batjocorim la rândul nostru pe Hristos, Care ne rabdă din nesfârşită iubire de oameni. Şi după cum spune părintele Arsenie Papacioc, în unison cu alţi părinţi, dacă nu putem să ne iubim vrăjmaşii, măcar să nu-i urâm. Şi să ne rugăm pentru cei mai răbdători decât noi, pentru că dacă toţi suntem una întru Hristos, şi fraţii cei mai slabi primesc câte ceva din puterea virtuţii celor mai puternici:
„(...)Soarbe băutura batjocoririlor în fiecare ceas ca pe o apă a vieţii, căci David, după ce a căutat toate cele plăcute sub cer, în cele din urmă găsindu-se întru impas spuse: ‚Iată cât este de bine şi frumos’, nimic altceva decât ‚a locui fraţii în unire’ (Psalmul 132, 1). Şi dacă nu ne-am învrednicit încă de binele unei astfel de răbdări şi ascultări, cel puţin să ne recunoaştem slăbiciunea; stând în singurătate departe de stadionul acesta al atleticelor exerciţii duhovniceşti, să fericim pe nevoitori şi să ne rugăm lui Dumnezeu să le împărtăşească darul răbdării.” (ibidem)
A devenit un loc comun să spunem astăzi „ascultă-ţi inima”. Ca o reacţie la o – mai mult sau mai puţin adevărată – îngrădire a sentimentelor şi trăirilor din trecut, astăzi suntem învăţaţi să le urmăm pe acestea, să ne încredem în ele, să ne lăsăm ghidaţi de ele. Însă după cum aflăm – mai devreme sau mai târziu, fie prin învăţare, fie trăind aceste lucruri pe pielea noastră – „inima” e nestatornică şi schimbătoare. Astăzi vrem una, mâine alta, entuziasmul ni se transformă într-o clipă în lâncezeală, plictis şi apatie. Iar aceasta pentru că nu avem o anumită disciplină, necesară chiar şi în privinţa trăirilor, a lucrurilor venite din inimă. După cum dacă mâncăm orice ne cade în mână, fără o anumită rânduială, în mod iraţional, mai devreme sau mai târziu ne vom strica stomacul şi acesta va deveni extrem de capricios, cauzându-ne nenumărate necazuri, dacă lăsăm să pătrundă în inimă necontrolat toate influenţele şi impulsurile, în numele unei aşa-zise libertăţi, o vom „deregla”, vom deveni noi înşine capricioşi, şi mai devreme sau mai târziu vor apărea şi tulburările psihice. Deci, fie că e vorba despre „plăcerile care înfierbântă trupul” sau despre alte dezordini mai subtile, cele care intră în inima noastră se cer filtrate cu discernământ şi înţelepciune. Iar acestea ne vin din rugăciune.
„De şaptezeci de ori câte şapte” suntem învăţaţi să luptăm împotriva discuţiilor contradictorii. Pentru că acestea sunt o patimă subtilă, despre care se va vorbi şi mai jos. Sub aparenţa apărării dreptăţii şi a adevărului, ne certăm cu cei din jurul nostru într-o discuţie al cărei unic scop devine – dacă nu cumva a fost de la început – să arătăm că noi avem dreptate şi cel din faţa noastră nu. Sfântul Siluan Athonitul, atunci când vorbea cu cineva, îi spunea odată sau de două ori ce avea de spus, iar dacă acela continua discuţia, tăcea. Ne este de folos acest exemplu, pentru noi şi pentru ceilalţi. Dacă discuţia se încinge, nimeni nu va mai ţine seama de adevăr, ci doar de propriul punct de vedere. Astfel încât, chiar dacă unul dintre participanţii la dialogul transformat în ceartă îşi va da seama că celălalt are dreptate, nu o va mai recunoaşte, căci discuţia îi va fi zgândărit orgoliul.
De aceea suntem învăţaţi să „ne înfigem mintea, raţiunea” în cruce. Căci, pe de o parte, crucea înseamnă jertfă, iar pe de altă parte, ea este calea spre înviere. Mintea, tocmai prin înălţimile pe care le poate atinge, este şi cea mai sensibilă la un orgoliu ce se traduce prin orbire. Dacă privim istoria lumii sau panorama zilelor noastre, vedem că, cu câteva excepţii, oamenii care au făcut cele mai mari greşeli – din orice perspectivă am privi – au fost oameni de mare inteligenţă şi cultură. Pentru că, ridicându-se deasupra semenilor lor prin raţiune, au ajuns să se supraevalueze. Şi astfel „chiorul împărat în ţara orbilor” a început să creadă că e ochi-de-şoim până ce a căzut în groapa pe care nu o vedea din cauză că privea doar pe sus. Mintea trebuie supusă crucii, trebuie jertfită, iar acest lucru se aplică şi la cele spuse mai sus. Uneori e bine să tăcem, chiar când ştim că avem dreptate. Să jertfim pe cruce dreptatea noastră, de dragul păcii cu aproapele nostru. Desigur, este vorba aici despre chestiuni personale. Când vorbim despre un adevăr de credinţă, despre dreptatea unui neam sau a omenirii, trebuie să le rostim cu voce tare şi să nu rămânem muţi când sunt călcate în picioare. Asta pentru că, după cum spunea Nicolae Iorga, nu putem ierta decât celor care ne-au greşit nouă personal. Însă jertfa raţiunii poate avea şi consecinţe ulterioare binecuvântate, tot aşa cum moartea lui Hristos pe cruce a adus cu sine mântuirea noastră. Nu vorbim aici doar despre răsplata în viaţa viitoare, ci şi despre o biruinţă mai apropiată în timp. Văzând smerenia noastră, faptul că îl răbdăm chiar când ne contrazice, cel de lângă noi poate cădea pe gânduri, poate avea chiar remuşcări şi astfel, dacă într-adevăr aveam dreptate, poate ajunge singur la acea dreptate, fiind mai degrabă convins de blândeţea şi de tăcerea noastră decât de zeci de argumente care nu ar face decât să-l îndârjească. Să luăm aminte la exemplul sutaşului pe care nu Învierea, ci moartea plină de ocară a lui Hristos l-a convins de divinitatea acestuia. „Iar sutaşul şi cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 27, 54)
„Dezbracă-te de voinţa ta ca şi de o haină a ruşinii şi astfel, gol de aceasta, intră în arena luptelor duhovniceşti. Iar ceea ce este mai rar şi mai cu anevoie, îmbracă platoşa credinţei care nu poate fi pătrunsă şi nici spartă de necredinţa faţă de povăţuitor (scil. duhovnic, stareţ); condu cu frâul înţelepciunii senzualitatea care se avântă înainte fără de ruşine, leagă-ţi ochiul prin grija de moarte, căci el voieşte în fiecare moment să iscodească înălţimea şi frumuseţea trupurilor; mintea iscoditoare, care voieşte întru lenevire să-şi critice fratele, redu-o la grija de sine însăşi şi arată în mod sincer aproapelui tău toată dragostea şi simpatia. Atunci, întru aceasta ne vor cunoaşte toţi, o prea iubite părinte, a fi cu adevărat ucenicii lui Hristos, întrucât în comunitate trăind ne vom iubi unii pe alţii (cf. Ioan 13, 35).” (ibidem)
Începutul acestui fragment ne pune iarăşi pe gânduri, pentru că pare a reprezenta o contradicţie faţă de modelul comportamental pe care îl învăţăm astăzi: „Fă ce vrei!” Şi cu adevărat, aceste cuvinte nu sunt total lipsite de temei, pentru că, în cele din urmă, libertatea înseamnă să faci ce vrei. Dar, ca orice lucru bun, ea nu se atinge atât de uşor cum am crede: bând, fumând, cheltuindu-ne zilele la întâmplare, acţionând după fiecare impuls. Căci şi voinţa, pentru a dobândi libertate, trebuie educată. Altfel ne amăgim că facem ce vrem, dar dacă aruncăm o privire în urmă, vedem cât suntem de fapt de conformişti. Toate excesele unor artişti din trecut, despre care se vorbea ca despre fapte ieşite din comun, sunt în perfectă concordanţă cu ideile la modă în vremea lor, ba uneori par dictate de ele. Şi adesea ele i-au transformat pe cei care le-au pus în practică în epave conştiente de propriul lor eşec. Astăzi, într-o lume în care egoismul, tulburarea simţurilor prin metode artificiale, libertinajul sexual sau blasfemia sunt valori cultivate în anumite cercuri intelectuale de „elită”, cei care le practică se socotesc nonconformişti şi liberi, dar de fapt fac exact ce se aşteaptă de la ei, ce le dictează curentul. Iar celelalte valori, „învechite şi prăfuite”, nici măcar nu le sunt cunoscute. În trecut, chiar şi blasfemia era mai nobilă. Un anticreştin ca marchizul de Sade – ridicat azi la rangul de „icoană” a modernităţii – ura învăţătura Bibliei, dar o cunoştea în amănunt. Atonaliştii din a Doua Şcoală Vieneză cunoşteau toate subtilităţile armoniei tonale. Iulian Apostatul era iniţiat în teologia Sfinţilor Părinţi. În schimb iconoclaştii moderni nici nu ştiu că există altceva decât confortul şi plăcerea ambalate în anticreştinism şi „progresism”. Însă se cred liberi. Însă ne credem liberi, pentru că, într-o anumită măsură, cei mai mulţi suntem prinşi în acest joc. Şi atunci autorul „Scării” ne învaţă să renunţăm la voinţa proprie. Sigur, sfatul se aplică mai ales călugărilor, căci ei depun votul ascultării, prin care se leagă să-l urmeze întru toate pe povăţuitorul lor duhovnicesc. Dar şi noi, cei din lume, putem să renunţăm măcar parţial la voinţa noastră, la egoismul nostru, urmând sfatul duhovnicului. Pentru că, dincolo de exerciţiu ascetic, acesta este şi un exerciţiu de credinţă: credem în Dumnezeu, deci credem în puterea pe care i-o dă prin har duhovnicului nostru. „Platoşa credinţei” nu este străpunsă de neîncrederea în el. Credinţa noastră în Dumnezeu trebuie să ajungă acolo încât să nu se mai clatine din cauza nevredniciei unui preot, a bârfelor despre slujitorii Bisericii, sau chiar a unor căderi ale acestora. Pentru că ştim că orice om, fie el preot, episcop sau patriarh, este supus greşelii, în schimb Biserica nu cade, iar „porţile iadului nu o vor birui”. Renunţăm doar temporar la voinţa noastră, pentru a o recâştiga transfigurată. În loc de confuzul şi superficialul „fă ce vrei!” al lumii moderne, punem cuvântul Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!”
Această educare a voinţei merge tot treptat. Porneşte de la ţinerea în frâu a senzualităţii. E un cuvânt folositor pentru cei din lume. Senzualitatea joacă rolul ei, simţurile sunt lăsate tot de Dumnezeu. Dar rolul lor are limite, atât în spaţiu cât şi în timp. Există un loc şi un timp pentru toate, dar trebuie să fim conştienţi de o ierarhie în care mintea să guverneze simţurile şi nu invers. Altfel se produce din nou confuzie. Una dintre trăsăturile esenţiale ale „Scării” este că nu rămâne la planul oarecum inferior al moralei, ci merge direct la cel ontologic, la existenţa noastră practică. Nu atât faptul că e interzis printr-o lege trebuie să ne facă să evităm excesul de senzualitate, cât faptul că produce confuzie la nivel mental şi existenţial, ca orice exces, că ne răpeşte limpezimea prin care ne putem aprecia corect. Puzderia de „crime pasionale” este argumentul cel mai vizibil în acest sens, dar ea este doar vârful aisbergului.
Odată ce am reuşit să ne ţinem sub control simţurile, trebuie să folosim discernământul – susţinut doar de rugăciune – pentru filtrarea unor lucruri mai subtile: „mintea iscoditoare, care voieşte întru lenevire să-şi critice fratele”. Spun că este o patimă mai subţire, pentru că limitele ei sunt greu de intuit. De multe ori, când îi criticăm pe cei din jurul nostru, spunem (şi ne spunem) că o facem spre binele lor, pentru a-i îndrepta sau pentru a le arăta altora ce nu trebuie să facă. Marea problemă este că până la un punct aşa este, dar de la un moment dat lucrurile se transformă în „lenevire a minţii”. În loc să ne batem capul cu propriile noastre probleme, le „iscodim” pe ale aproapelui. Este mai comod, ne mângâie orgoliul şi oferă o anumită plăcere în conversaţie. Plus că nu ne cere să facem niciun efort, pentru că „n-o să-l educ eu acum”. Există diferite grade ale criticii, însă diferenţa între sfat, învăţătură şi bârfă este atât de fină, încât numai cei încercaţi o sesizează. Deci pentru a ne lecui de aceasta e bine să ne întoarcem mereu la „grija de sine”, la propriile noastre defecte. Pentru că atunci când vom vedea câte probleme avem noi înşine, cât de departe suntem de modelul nostru sau de propria imagine despre noi înşine, nu ne va mai rămâne timp să-l criticăm pe cel de lângă noi, ca să nu „râdă ciob de oală spartă”. Şi ştiind că până şi cele pe care nu le-am făcut le-am putea face dacă s-ar ivi un prilej, îi privim cu milă, simpatie şi dragoste pe cei de lângă noi. Aflăm astfel că suntem în aceeaşi luptă cu o viaţă plină de capcane şi că, la fel cum nimeni nu are garanţia că va rămâne mereu bogat, nimeni nu poate spune nici că va fi pururi virtuos, înţelept sau cumpătat. Iar de suntem ucenici ai lui Hristos, ştim că nu trebuie să ne înfundăm unii pe alţii mai adânc în păcat şi deznădejde, ci să ne purtăm poverile unul altuia.
Iar dragostea între semeni merită jertfă, merită să înghiţim batjocurile şi dispreţul lor, ştiind bine, pe de o parte, că acestea ne temperează orgoliul şi sunt rodul suferinţei şi slăbiciunii acelor, iar pe de altă parte că prin fiecare păcat pe care îl facem, Îl batjocorim la rândul nostru pe Hristos, Care ne rabdă din nesfârşită iubire de oameni. Şi după cum spune părintele Arsenie Papacioc, în unison cu alţi părinţi, dacă nu putem să ne iubim vrăjmaşii, măcar să nu-i urâm. Şi să ne rugăm pentru cei mai răbdători decât noi, pentru că dacă toţi suntem una întru Hristos, şi fraţii cei mai slabi primesc câte ceva din puterea virtuţii celor mai puternici:
„(...)Soarbe băutura batjocoririlor în fiecare ceas ca pe o apă a vieţii, căci David, după ce a căutat toate cele plăcute sub cer, în cele din urmă găsindu-se întru impas spuse: ‚Iată cât este de bine şi frumos’, nimic altceva decât ‚a locui fraţii în unire’ (Psalmul 132, 1). Şi dacă nu ne-am învrednicit încă de binele unei astfel de răbdări şi ascultări, cel puţin să ne recunoaştem slăbiciunea; stând în singurătate departe de stadionul acesta al atleticelor exerciţii duhovniceşti, să fericim pe nevoitori şi să ne rugăm lui Dumnezeu să le împărtăşească darul răbdării.” (ibidem)
Wednesday, December 1, 2010
Thursday, November 18, 2010
Greierele şi furnica - două versiuni
(traduse şi adaptate de pe internet, via http://razvan-codrescu.blogspot.com/)
VERSIUNEA ELVEŢIANĂ
Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat.
SFÂRŞIT
VERSIUNEA FRANCEZĂ
Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă. a
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine…
Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.
Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldruă într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.
Francezii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.
Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească „cât se cuvine”.
CGT, FO, Partidul Socialist, Partidul Comunist, Liga Revoluţionară Comunistă organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.
Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.
Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz.
Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.
Impozitele furnicii sunt augmentate şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.
Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.
Furnica pleacă din Franţa şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia economică.
Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.
Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga.
Cântăreţul Renaud compune cântecul „Furnică, opreşte-te!”
Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.
Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.
Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 10 milioane de euro.
Greierele moare de supradoză.
Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.
Casa este invadată de o bandă de gândaci emigranţi.
Gândacii organizează traficul de marijuana şi terorizează comunitatea.
Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a Franţei.
SFÂRŞIT
VERSIUNEA ELVEŢIANĂ
Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat.
SFÂRŞIT
VERSIUNEA FRANCEZĂ
Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă. a
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine…
Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.
Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldruă într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.
Francezii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.
Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească „cât se cuvine”.
CGT, FO, Partidul Socialist, Partidul Comunist, Liga Revoluţionară Comunistă organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.
Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.
Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz.
Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.
Impozitele furnicii sunt augmentate şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.
Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.
Furnica pleacă din Franţa şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia economică.
Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.
Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga.
Cântăreţul Renaud compune cântecul „Furnică, opreşte-te!”
Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.
Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.
Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 10 milioane de euro.
Greierele moare de supradoză.
Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.
Casa este invadată de o bandă de gândaci emigranţi.
Gândacii organizează traficul de marijuana şi terorizează comunitatea.
Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a Franţei.
SFÂRŞIT
Friday, November 12, 2010
Corul în biserică - reflecţii bucovinene
de AUREL MURARU
Despre muzica corală liturgică bucovineană, la momentul în care ne propusesem să cercetăm această tematică (anul 2006), nu exista nicio lucrare muzicologică cuprinzătoare; singurele surse erau legate mai degrabă de viaţa şi activitatea unor compozitori născuţi sau şcoliţi la Cernăuţi (Ciprian Porumbescu, Eusebie Mandicevschi sau Isidor Vorobchievici). Ca urmare, necesitatea abordării acestei teme a fost dictată în primul rând de multitudinea de creaţii religioase româneşti apărute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale veacului următor în nordul Bucovinei, precum şi de precaritatea studiilor în domeniul artei muzicale corale liturgice din acel spaţiu geografic.
Deşi, în ultima vreme, cultura muzicală destinată cafasului a început să se bucure de o apreciere din ce în ce mai mare, creaţiile religioase ale compozitorilor din nordul Bucovinei nu au reuşit să iasă din anonimat. Dacă în momentul de faţă muzica corală liturgică, cuprinsă între graniţele actuale ale ţării, este bine cunoscută şi minuţios analizată, creaţiile compozitorilor români din Bucovina au rămas oarecum într-un con de umbră, fiind foarte puţin cunoscute publicului larg.
(..................................................................................)
Au trecut mai bine de două veacuri de la încheierea războiului ruso-turc (1768-1774), conflagraţie în urma căreia Poarta Otomană, în calitate de putere suzerană, a cedat Imperiului Habsburgic întreaga parte de miazănoapte a Moldovei. După pacea de la Kuciuk-Kainargi (10 iulie 1774), trupele austriece au pus stăpânire pe Ţara de Sus a Moldovei, botezând acest colţ nordic de ţară „Buchenwald”, care în traducere din limba germană ar însemna Pădurea de fag, denumire transformată mai târziu în Bucovina.
În urma acestor evenimente, Biserica Ortodoxă a rămas singura instituţie care a încercat să se opună politicii agresive de asimilare şi deznaţionalizare dusă de autorităţile austriece. Susţinerea Bisericii în lupta românilor bucovineni pentru emanciparea culturii naţionale, a început cu adevărat odată cu venirea lui Silvestru Morariu-Andrievici în fruntea clerului ortodox din această provincie (12 martie 1880). În timpul arhipăstoririi sale, s-a încercat păstrarea autonomiei bisericeşti şi a drepturilor pe care le aveau românii din Bucovina, fiind împiedicate încercările din ce în ce mai insistente ale rutenilor de a-şi impune limba în administraţia bisericească.
Deşi poporul român din Ţara de Sus a avut de suportat mai bine de un secol de înstrăinare (1775-1918), Bucovina sub dominaţie habsburgică a reuşit să se transforme într-o provincie prosperă. În această perioadă s-au construit şcoli, s-au tipărit cărţi şi ziare, s-au înfiinţat numeroase societăţi culturale şi ştiinţifice, iar muzica şi literatura şi-au avut în Bucovina reprezentanţi de marcă. Este momentul în care, în cercurile intelectualilor începe să se accentueze problema afirmării identităţii naţionale, iar muzica corală vine în sprijinul acestor aspiraţii. Datorită dezvoltării rapide a acestui nou tip de manifestare artistică, iau naştere mai multe societăţi în sânul cărora mişcarea corală începe să se impună din ce în ce mai mult.
După întregirea ţării, viaţa muzicală din partea de nord a Moldovei a continuat să progreseze, iar acest lucru a fost posibil şi datorită înfiinţării la 3 februarie 1924 a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cernăuţi, capitala Bucovinei devenind unul din marile centre culturale ale României interbelice. Avându-l în frunte pe Alexandru Zirra (1883-1946), această instituţie de învăţământ muzical a reuşit să dea un nou imbold vieţii cultural-artistice din acest colţ de ţară, deschizând un nou capitol în istoria muzicii din Bucovina.
Din nefericire, după cel de al doilea război mondial, partea de nord a acestei provincii a fost din nou răpită (1944) intrând în componenţa unui alt imperiu (URSS), mult mai dur, mai rece şi mai aspru decât cel care stăpânise Bucovina timp de mai bine de un secol. Ca urmare, viaţa culturală, ştiinţifică şi artistică a acestui teritoriu a înregistrat un recul semnificativ, încercându-se în acest fel stârpirea identităţii naţionale a românilor bucovineni. Cu toate acestea, contrar eforturilor depuse de cotropitori, populaţia românească din acele ţinuturi a reuşit să-şi păstreze limba, obiceiurile şi credinţa, iar versurile lui Eminescu, sau muzica lui Porumbescu—ambii născuţi în Bucovina şi şcoliţi la Cernăuţi—au contribuit din plin la conservarea românismului în acel spaţiu geografic.
(...................................................................................)
Deşi este recunoscut faptul că muzica tradiţională a Bisericii Ortodoxe din spaţiul românesc este cea psaltică de sorginte bizantină, în locaşurile de cult din nordul Moldovei influenţa orientală a fost mult mai puţin accentuată decât în celelalte provincii. Situându-se la intersecţia dintre două culturi muzicale—pe de o parte cea monodică de tradiţie bizantină, iar pe de alta cea slavă—cântarea liturgică din Bucovina s-a dezvoltat sub tutela unei amprente specifice.
După cum am mai menţionat, în anul 1775 Bucovina a intrat în componenţa Imperiului Austro-Ungar, fapt ce nu a determinat doar schimbări hotărâtoare în ceea ce priveşte graniţele ţinutului, ci a favorizat şi o apropiere de cultura occidentală. Încă din primii ani de dominaţie austriacă, în oraşele importante ale Bucovinei se face simţit un oarecare interes pentru cultura apuseană, iar acest lucru a impulsionat o bogată activitate creatoare românească în această provincie. Contactul lingvistic, cultural şi spiritual reciproc între reprezentanţii diferitelor etnii şi confesiuni conlocuitoare, a favorizat apariţia unui specific bucovinean. Astfel putem afirma că detrunchierea Ţării de Sus a fost pe cât de dureroasă şi nedreaptă, pe atât de benefică pentru o dezvoltare rapidă pe toate palierele vieţii culturale.
Sfera de influenţă a culturii germane a cuprins şi muzica compozitorilor din teritoriile anexate Imperiului Habsburgic, punându-şi amprenta pe întreaga lor creaţie. În acest fel, atât muzica vocală cât şi cea instrumentală, atât creaţiile sacre cât şi cele profane au fost supuse unor influenţe străine, care în combinaţie cu elementele arhaice autohtone au reuşit să contureze un stil componistic specific compozitorilor bucovineni. Din acest suflu general nu s-a putut sustrage nici muzica liturgică ortodoxă, muzică ce se va inspira atât din stilul coralului protestant, cât şi din muzica barocului muzical german, dezvoltându-se sub tutela sistemului tonal. Dominate de o armonie clară şi transparentă, de o scriitură polifonică bine conturată, dar şi de o melodicitate cu totul deosebită, creaţiile incluse în acest curent reprezintă adevărate capodopere muzicale menite să însoţească serviciul divin ortodox.
(...................................................................................)
Datorită interesului sporit de care începea să se bucure din ce în ce mai mult muzica corală bisericească, încă din perioada ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, încep să apară în componistica românească un număr tot mai mare de opusuri destinate interpretării în cafas. Astfel, aproape că nu a existat compozitor de muzică corală la cumpăna veacurilor XIX-XX, în a cărui listă de creaţii să nu fi existat cel puţin o Liturghie. Dezvoltarea rapidă a acestei noi forme de cânt liturgic a cuprins întregul teritoriu populat de români, pătrunzând şi în provinciile aflate sub dominaţie străină. În acest fel, cafasul Catedralei Mitropolitane din Cernăuţi a reprezentat cea mai bună „scenă de concert” a acelei epoci, fiind locul ideal în care se puteau afirma creatorii de frumos sonor, dintre care cel mai prolific a fost fără îndoială Eusebie Mandicevschi.
(...................................................................................)
Deşi, în zilele noastre, muzica religioasă a început să se bucure de o apreciere deosebită, mulţi melomani, muzicologi, compozitori, interpreţi sau chiar dirijori, nu văd în această muzică decât o simplă operă de artă, pe care o privesc doar prin prisma valorii ei estetice. Astfel, în ultimii ani au apărut nenumărate partituri aşa-zis „liturgice” din care sacrul lipseşte cu desăvârşire, sau şi mai grav, interpretări ale unor creaţii religioase remarcabile în care latura divină este pur şi simplu trecută cu vederea. În acest fel s-a ajuns la desacralizarea cântului liturgic. Cu amărăciune constatăm că muzica sacră—în special cea corală, dar de multe ori chiar şi cea psaltică de provenienţă bizantină—este distorsionată, uneori chiar negată de către anumiţi cântăreţi sau dirijori de coruri de biserică, care lăsându-se ispitiţi de spectaculozitatea improvizaţiilor de prost gust sau de strălucirea şi penetranţa nuanţelor mari folosite în exces, cântă în cadrul Sfintei Liturghii ca pe scena operei, sau, mai rău, ca la Teatrul de Estradă. Este o condiţie sine qua non ca muzica ce însoţeşte Sfânta Liturghie nu numai să trezească un fior de plăcere estetică, ci să şi pătrundă în sufletele enoriaşilor prezenţi în Biserică, apropiindu-i de Dumnezeu. În cadrul slujbei religioase ortodoxe, corul aflat în cafas are menirea de a crea un climat mistic, specific slujirii divine, care să favorizeze înălţarea spirituală a enoriaşilor aflaţi în Sfânta Biserică. Aceasta reprezintă problema principală pe care trebuie să şi-o pună nu doar compozitorii în momentul conceperii unui opus de muzică religioasă, ci şi dirijorii formaţiilor bisericeşti, cei care au drept scop principal crearea unei atmosfere adecvate slujirii divine.
Ţinem să specificăm că întregul demers analitic trebuie perceput ca un proces indispensabil şi extrem de important în traseul parcurs de către interpretul dirijor în dorinţa de a cunoaşte şi de a-şi însuşi o anumită lucrare muzicală. Deşi nu constituie un scop în sine, analiza amănunţită a partiturii reprezintă primul pas făcut în direcţia elaborării unei concepţii interpretative logice, coerente şi expresive, bazată pe înţelegerea, aprofundarea şi urmărirea de către dirijor a tuturor momentelor importante ale creaţiei muzicale. Procesul analitic reprezintă un demers necesar, extrem de important, vital, dar nu şi suficient. Pentru a-şi atinge scopul, analiza muzicală trebuie să-şi găsească finalitatea în interpretare.
(...................................................................................)
Corul bisericesc reprezintă un ansamblu special în galeria formaţiilor vocale, iar acest aspect îl obligă pe dirijor să se aplece cu seriozitate asupra tuturor detaliilor necesare a fi avute în vedere. Conducătorul corului trebuie să conştientizeze înalta misiune pe care o are, cea de a fi mesagerul tuturor enoriaşilor prezenţi la săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, înălţând în numele tuturor, rugăciuni către Dumnezeu. Dacă în timpul prezenţei pe scenă, dirijorul transmite publicului mesajul încifrat de compozitor în partitură, în cadrul interpretării în cafas acesta nu se adresează credincioşilor, ci Divinităţii. Enoriaşii nu vin la biserică să asculte un concert religios, ci să se roage. Important este ca atât dirijorul, cât şi interpreţii corurilor de Biserică să conştientizeze faptul că în timpul Sfintei Liturghii, muzica depăşeşte cu mult domeniul artistic, devenind calea prin care omul i se adresează lui Dumnezeu. Stilul muzicii sacre este pios şi liniştit, este smerenie, umilinţă, căinţă şi rugăciune, iar frumosul artistic se naşte din sinceritatea şi intensitatea credinţei exprimate în interpretare. Armonia şi polifonia, dinamica şi agogica, forma arhitectonică şi ritmica, timbrul şi sintaxa sunt simple mijloace folosite de compozitori, pentru a-şi exprima mulţumirea, bucuria sufletească şi recunoştinţa faţă de marea şi nemărginita iubire a lui Dumnezeu şi faţă de jertfa supremă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
NOTĂ: Reflecţiile de mai sus sunt fragmente din rezumatul tezei de doctorat "MUZICA CORALĂ RELIGIOASĂ DIN NORDUL BUCOVINEI (Sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului al XX – lea)", în baza căreia lui AUREL MURARU i s-a acordat titlul de Doctor în muzică.
Despre muzica corală liturgică bucovineană, la momentul în care ne propusesem să cercetăm această tematică (anul 2006), nu exista nicio lucrare muzicologică cuprinzătoare; singurele surse erau legate mai degrabă de viaţa şi activitatea unor compozitori născuţi sau şcoliţi la Cernăuţi (Ciprian Porumbescu, Eusebie Mandicevschi sau Isidor Vorobchievici). Ca urmare, necesitatea abordării acestei teme a fost dictată în primul rând de multitudinea de creaţii religioase româneşti apărute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale veacului următor în nordul Bucovinei, precum şi de precaritatea studiilor în domeniul artei muzicale corale liturgice din acel spaţiu geografic.
Deşi, în ultima vreme, cultura muzicală destinată cafasului a început să se bucure de o apreciere din ce în ce mai mare, creaţiile religioase ale compozitorilor din nordul Bucovinei nu au reuşit să iasă din anonimat. Dacă în momentul de faţă muzica corală liturgică, cuprinsă între graniţele actuale ale ţării, este bine cunoscută şi minuţios analizată, creaţiile compozitorilor români din Bucovina au rămas oarecum într-un con de umbră, fiind foarte puţin cunoscute publicului larg.
(..................................................................................)
Au trecut mai bine de două veacuri de la încheierea războiului ruso-turc (1768-1774), conflagraţie în urma căreia Poarta Otomană, în calitate de putere suzerană, a cedat Imperiului Habsburgic întreaga parte de miazănoapte a Moldovei. După pacea de la Kuciuk-Kainargi (10 iulie 1774), trupele austriece au pus stăpânire pe Ţara de Sus a Moldovei, botezând acest colţ nordic de ţară „Buchenwald”, care în traducere din limba germană ar însemna Pădurea de fag, denumire transformată mai târziu în Bucovina.
În urma acestor evenimente, Biserica Ortodoxă a rămas singura instituţie care a încercat să se opună politicii agresive de asimilare şi deznaţionalizare dusă de autorităţile austriece. Susţinerea Bisericii în lupta românilor bucovineni pentru emanciparea culturii naţionale, a început cu adevărat odată cu venirea lui Silvestru Morariu-Andrievici în fruntea clerului ortodox din această provincie (12 martie 1880). În timpul arhipăstoririi sale, s-a încercat păstrarea autonomiei bisericeşti şi a drepturilor pe care le aveau românii din Bucovina, fiind împiedicate încercările din ce în ce mai insistente ale rutenilor de a-şi impune limba în administraţia bisericească.
Deşi poporul român din Ţara de Sus a avut de suportat mai bine de un secol de înstrăinare (1775-1918), Bucovina sub dominaţie habsburgică a reuşit să se transforme într-o provincie prosperă. În această perioadă s-au construit şcoli, s-au tipărit cărţi şi ziare, s-au înfiinţat numeroase societăţi culturale şi ştiinţifice, iar muzica şi literatura şi-au avut în Bucovina reprezentanţi de marcă. Este momentul în care, în cercurile intelectualilor începe să se accentueze problema afirmării identităţii naţionale, iar muzica corală vine în sprijinul acestor aspiraţii. Datorită dezvoltării rapide a acestui nou tip de manifestare artistică, iau naştere mai multe societăţi în sânul cărora mişcarea corală începe să se impună din ce în ce mai mult.
După întregirea ţării, viaţa muzicală din partea de nord a Moldovei a continuat să progreseze, iar acest lucru a fost posibil şi datorită înfiinţării la 3 februarie 1924 a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cernăuţi, capitala Bucovinei devenind unul din marile centre culturale ale României interbelice. Avându-l în frunte pe Alexandru Zirra (1883-1946), această instituţie de învăţământ muzical a reuşit să dea un nou imbold vieţii cultural-artistice din acest colţ de ţară, deschizând un nou capitol în istoria muzicii din Bucovina.
Din nefericire, după cel de al doilea război mondial, partea de nord a acestei provincii a fost din nou răpită (1944) intrând în componenţa unui alt imperiu (URSS), mult mai dur, mai rece şi mai aspru decât cel care stăpânise Bucovina timp de mai bine de un secol. Ca urmare, viaţa culturală, ştiinţifică şi artistică a acestui teritoriu a înregistrat un recul semnificativ, încercându-se în acest fel stârpirea identităţii naţionale a românilor bucovineni. Cu toate acestea, contrar eforturilor depuse de cotropitori, populaţia românească din acele ţinuturi a reuşit să-şi păstreze limba, obiceiurile şi credinţa, iar versurile lui Eminescu, sau muzica lui Porumbescu—ambii născuţi în Bucovina şi şcoliţi la Cernăuţi—au contribuit din plin la conservarea românismului în acel spaţiu geografic.
(...................................................................................)
Deşi este recunoscut faptul că muzica tradiţională a Bisericii Ortodoxe din spaţiul românesc este cea psaltică de sorginte bizantină, în locaşurile de cult din nordul Moldovei influenţa orientală a fost mult mai puţin accentuată decât în celelalte provincii. Situându-se la intersecţia dintre două culturi muzicale—pe de o parte cea monodică de tradiţie bizantină, iar pe de alta cea slavă—cântarea liturgică din Bucovina s-a dezvoltat sub tutela unei amprente specifice.
După cum am mai menţionat, în anul 1775 Bucovina a intrat în componenţa Imperiului Austro-Ungar, fapt ce nu a determinat doar schimbări hotărâtoare în ceea ce priveşte graniţele ţinutului, ci a favorizat şi o apropiere de cultura occidentală. Încă din primii ani de dominaţie austriacă, în oraşele importante ale Bucovinei se face simţit un oarecare interes pentru cultura apuseană, iar acest lucru a impulsionat o bogată activitate creatoare românească în această provincie. Contactul lingvistic, cultural şi spiritual reciproc între reprezentanţii diferitelor etnii şi confesiuni conlocuitoare, a favorizat apariţia unui specific bucovinean. Astfel putem afirma că detrunchierea Ţării de Sus a fost pe cât de dureroasă şi nedreaptă, pe atât de benefică pentru o dezvoltare rapidă pe toate palierele vieţii culturale.
Sfera de influenţă a culturii germane a cuprins şi muzica compozitorilor din teritoriile anexate Imperiului Habsburgic, punându-şi amprenta pe întreaga lor creaţie. În acest fel, atât muzica vocală cât şi cea instrumentală, atât creaţiile sacre cât şi cele profane au fost supuse unor influenţe străine, care în combinaţie cu elementele arhaice autohtone au reuşit să contureze un stil componistic specific compozitorilor bucovineni. Din acest suflu general nu s-a putut sustrage nici muzica liturgică ortodoxă, muzică ce se va inspira atât din stilul coralului protestant, cât şi din muzica barocului muzical german, dezvoltându-se sub tutela sistemului tonal. Dominate de o armonie clară şi transparentă, de o scriitură polifonică bine conturată, dar şi de o melodicitate cu totul deosebită, creaţiile incluse în acest curent reprezintă adevărate capodopere muzicale menite să însoţească serviciul divin ortodox.
(...................................................................................)
Datorită interesului sporit de care începea să se bucure din ce în ce mai mult muzica corală bisericească, încă din perioada ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, încep să apară în componistica românească un număr tot mai mare de opusuri destinate interpretării în cafas. Astfel, aproape că nu a existat compozitor de muzică corală la cumpăna veacurilor XIX-XX, în a cărui listă de creaţii să nu fi existat cel puţin o Liturghie. Dezvoltarea rapidă a acestei noi forme de cânt liturgic a cuprins întregul teritoriu populat de români, pătrunzând şi în provinciile aflate sub dominaţie străină. În acest fel, cafasul Catedralei Mitropolitane din Cernăuţi a reprezentat cea mai bună „scenă de concert” a acelei epoci, fiind locul ideal în care se puteau afirma creatorii de frumos sonor, dintre care cel mai prolific a fost fără îndoială Eusebie Mandicevschi.
(...................................................................................)
Deşi, în zilele noastre, muzica religioasă a început să se bucure de o apreciere deosebită, mulţi melomani, muzicologi, compozitori, interpreţi sau chiar dirijori, nu văd în această muzică decât o simplă operă de artă, pe care o privesc doar prin prisma valorii ei estetice. Astfel, în ultimii ani au apărut nenumărate partituri aşa-zis „liturgice” din care sacrul lipseşte cu desăvârşire, sau şi mai grav, interpretări ale unor creaţii religioase remarcabile în care latura divină este pur şi simplu trecută cu vederea. În acest fel s-a ajuns la desacralizarea cântului liturgic. Cu amărăciune constatăm că muzica sacră—în special cea corală, dar de multe ori chiar şi cea psaltică de provenienţă bizantină—este distorsionată, uneori chiar negată de către anumiţi cântăreţi sau dirijori de coruri de biserică, care lăsându-se ispitiţi de spectaculozitatea improvizaţiilor de prost gust sau de strălucirea şi penetranţa nuanţelor mari folosite în exces, cântă în cadrul Sfintei Liturghii ca pe scena operei, sau, mai rău, ca la Teatrul de Estradă. Este o condiţie sine qua non ca muzica ce însoţeşte Sfânta Liturghie nu numai să trezească un fior de plăcere estetică, ci să şi pătrundă în sufletele enoriaşilor prezenţi în Biserică, apropiindu-i de Dumnezeu. În cadrul slujbei religioase ortodoxe, corul aflat în cafas are menirea de a crea un climat mistic, specific slujirii divine, care să favorizeze înălţarea spirituală a enoriaşilor aflaţi în Sfânta Biserică. Aceasta reprezintă problema principală pe care trebuie să şi-o pună nu doar compozitorii în momentul conceperii unui opus de muzică religioasă, ci şi dirijorii formaţiilor bisericeşti, cei care au drept scop principal crearea unei atmosfere adecvate slujirii divine.
Ţinem să specificăm că întregul demers analitic trebuie perceput ca un proces indispensabil şi extrem de important în traseul parcurs de către interpretul dirijor în dorinţa de a cunoaşte şi de a-şi însuşi o anumită lucrare muzicală. Deşi nu constituie un scop în sine, analiza amănunţită a partiturii reprezintă primul pas făcut în direcţia elaborării unei concepţii interpretative logice, coerente şi expresive, bazată pe înţelegerea, aprofundarea şi urmărirea de către dirijor a tuturor momentelor importante ale creaţiei muzicale. Procesul analitic reprezintă un demers necesar, extrem de important, vital, dar nu şi suficient. Pentru a-şi atinge scopul, analiza muzicală trebuie să-şi găsească finalitatea în interpretare.
(...................................................................................)
Corul bisericesc reprezintă un ansamblu special în galeria formaţiilor vocale, iar acest aspect îl obligă pe dirijor să se aplece cu seriozitate asupra tuturor detaliilor necesare a fi avute în vedere. Conducătorul corului trebuie să conştientizeze înalta misiune pe care o are, cea de a fi mesagerul tuturor enoriaşilor prezenţi la săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, înălţând în numele tuturor, rugăciuni către Dumnezeu. Dacă în timpul prezenţei pe scenă, dirijorul transmite publicului mesajul încifrat de compozitor în partitură, în cadrul interpretării în cafas acesta nu se adresează credincioşilor, ci Divinităţii. Enoriaşii nu vin la biserică să asculte un concert religios, ci să se roage. Important este ca atât dirijorul, cât şi interpreţii corurilor de Biserică să conştientizeze faptul că în timpul Sfintei Liturghii, muzica depăşeşte cu mult domeniul artistic, devenind calea prin care omul i se adresează lui Dumnezeu. Stilul muzicii sacre este pios şi liniştit, este smerenie, umilinţă, căinţă şi rugăciune, iar frumosul artistic se naşte din sinceritatea şi intensitatea credinţei exprimate în interpretare. Armonia şi polifonia, dinamica şi agogica, forma arhitectonică şi ritmica, timbrul şi sintaxa sunt simple mijloace folosite de compozitori, pentru a-şi exprima mulţumirea, bucuria sufletească şi recunoştinţa faţă de marea şi nemărginita iubire a lui Dumnezeu şi faţă de jertfa supremă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
NOTĂ: Reflecţiile de mai sus sunt fragmente din rezumatul tezei de doctorat "MUZICA CORALĂ RELIGIOASĂ DIN NORDUL BUCOVINEI (Sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului al XX – lea)", în baza căreia lui AUREL MURARU i s-a acordat titlul de Doctor în muzică.
Subscribe to:
Posts (Atom)