AC/DC la Bucureşti sau de ce trebuie să dispară Talisman, Voltaj şi altele asemenea

Nici nu e nevoie să descriu concertul ăsta. Pentru că AC/DC cântă exact ce şi cum se aşteaptă oricine îi cunoaşte pe Angus and co. Mereu şi mereu, de zeci de ani, acelaşi tip de spectacol, fără nimic schimbat, doar cu câteva artificii scenice în plus. Am văzut AC/DC de două ori în Black Ice Tour, cu camioanele de instalaţii după ei, dar sunt convins că, în esenţă, la fel ar fi un show în vreun club subteran. Şi cu toate astea, parcă l-ai revedea de fiecare dată când apuci. S-au câştigat bani, unul dintre tovarăşii de drum a murit, alţii au plecat în alte direcţii, dar AC/DC rămâne aceeaşi poveste despre a cânta cu pasiune ceea ce-ţi place. Şi de aceea supravieţuieşte după zeci de ani o muzică nepretenţioasă, ce nu se ia prea tare în serios, cu texte de un umor mai mult sau mai puţin îndoielnic, totul bazat pe aceleaşi două-trei acorduri – sau uneori două-trei note – care nu se schimbă niciodată şi de care nu te plictiseşti niciodată. AC/DC ridică o stare de bine superficială la rang de artă. Şi de aceea îşi depăşeşte condiţia. Câţi dintre noi reuşesc să râdă cu hohote după douăzeci de ani la acelaşi banc?

Puhoaiele de oameni de toate vârstele şi categoriile se revarsă spre Piaţa Constituţiei, alte mici pâlcuri apar pe la geamurile ministerelor sau în balconul Palatului Parlamentului, peste tot e iz de sărbătoare şi de bere. Down intră pe scenă cu câteva minute înainte de ora anunţată, de aceea primele două piese le aud în timp ce mă grăbesc să mă înghesui pe la punctele de intrare în zona concertului. Sunetul nu este extraordinar, vocea se aude cam încet, dar cu toate acestea Phil Anselmo e într-o formă de zile mari. Nu pot spune că se simte a fi un concert Down, o parte din lume nu prea ştie ce să creadă despre openerii de ultimă oră, dar cei care ciulesc urechea au ce auzi. Sper ca acest concert să fie doar preludiul unuia mai consistent, iar pentru moment mă mulţumesc cu câteva piese de încălzire, bune pentru a pregăti AC/DC, ideale pentru cei veniţi (şi) să vadă Down. Eu sunt unul dintre ei.

Îmi place Iris. Îmi place pentru că oamenii ăştia îşi văd de treaba lor şi se bucură de aprecierea publicului, a celui nou şi a celor care ştiu ce greu era să faci rock în anii dinainte de 1989, când frustraţii care azi îşi varsă dejecţiile de genul „boşorogi, uzaţi, obosiţi, penali” pe internet (cât curaj, domnule!) se culcau imediat după desenele animate. Concertul din seara asta e onorabil. Se cântă cu publicul „Pe ape”, se zăboveşte un pic pe „Strada ta”, urmează inevitabilul „iar când noi nu vom mai fi...”, avem parte şi de un strop de „Somn bizar”. Lumea cântă sau bea bere, îşi cumpără tricouri sau îşi aşează corniţele marca AC/DC, îşi caută locuri mai bune şi prieteni mai vechi. Şi de aici începe din nou povestea...

La AC/DC mă întâlnesc cu oameni pe care nu i-am mai văzut de ani de zile şi cu prietenii cu care îmi fac veacul din liceu până acum. La AC/DC merg colegii mei de facultate, de liceu, colaboratori din domeniile în care lucrez sau am lucrat. La AC/DC merg cu soţia, alţii, familişti mai vechi, vin şi cu copiii. La AC/DC vine şi tata. Cam asta se întâmplă când cânţi cu convingere şi suflet.
O parte a poveştii cred că o ştiţi: lumini, locomotivă, animaţie, Angus Young, Brian Johnson şi... „Rock’n’Roll Train”! Solistul vocal e în formă fizică bună, vag răguşit, dar ţipă din toţi plămânii. „Bună seara, Bucureşti” şi rock’n’roll, cam asta e de spus, în rest se cântă. Angus Young e transpirat după prima piesă, iar publicul nu mai poate de bucurie când aude riff-ul de pe „Back in Black”. Cam asta e treaba cu trupa asta. Bucurie, prietenie, simplu şi direct. La „Dirty Deeds Done Dirty Cheap” cântă aproape toată lumea, în frunte cu Malcolm Young şi Cliff Williams, pe post de backing vocals. Rar am văzut o trupă în care membri să se completeze mai bine. Angus e vedeta, Brian Johnson e maestrul de ceremonii, Malcolm musteşte de pasiune, Williams e echilibrul. Iar Phil Rudd, păi... el e metronomul.
Revin la cele două-trei note. Angus le chinuie la nesfârşit, amestecă power chords cu progresii blues, abuzează de bend-uri şi o face cu atâta pasiune încât trebuie să-l iei măcar un pic în serios. Care e scopul? Să ne simţim bine împreună. Pentru că omul crede în ceea ce face. E doar un mic fragment de viaţă şi artă, dar dacă tot există, de ce să nu fie bun, de ce să nu fie făcut cu suflet?
La „The Jack” umorul îndoielnic e îmbinat cu autoironia. Angus face numărul clasic de striptease, dar în loc de fundul gol din trecut, ne dezvăluie o pereche de boxeri pe care scrie... AC/DC, ce credeaţi? La „Hells Bells” Brian Johnson se agaţă, ca de obicei, de clopot, la un moment dat apare şi celebra Rosie, umflată, decoltată şi caraghioasă, iar „Let There Be Rock” ne arată din nou despre ce e vorba în această muzică. Angus îşi începe alergătura pe limba de scenă întinsă până în public, torturează chitara, scoate sunete plângăcioase sau agresive, mai dă şi pe lângă, se strâmbă, zâmbeşte, se joacă. Şi la sfârşit pare să facă un semn din ochi: nu mă luaţi prea în serios, nici eu nu mă iau. Ne distrăm, dar suntem în acelaşi timp foarte conştiincioşi: să fie rock!
Bis-ul înseamnă „Highway To Hell” şi „For Those About To Rock (We Salute You)”, cu salve de tun şi artificii. Asta e tot? Da. Şi nu trebuie nimic în plus.

...sau poate totuşi trebuie înţeleasă şi lecţia. Bineînţeles, azi AC/DC e o trupă cunoscută la nivel mondial, aşa că orice concert devine şi eveniment monden. Apar tot felul de celebrităţi, care în anii ’90 ar fi strâmbat din nas la auzul unui riff, dar acum sunt fani din fragedă copilărie. Şi apar şi mulţi muzicanţi locali de tipul celor pentru care valoarea se numără în bani şi apariţii TV. Pentru ei lecţia ar trebui să fie cea mai dură. Pentru că, dacă ar avea un strop de luciditate, şi-ar da seama că e vremea să spună „la revedere”. Au văzut cum se face muzica fără compromis, cu simplitate şi umor. E timpul să ne lase cu ipocrizia lor. Şi nu e vorba despre nivelul calitativ sau de promovare, despre diferenţele între România şi Occident. Unii dintre cei despre care vorbesc sunt poate, din punct de vedere tehnic, peste Angus Young. Dar nu spun adevărul. Se ascund în spatele unui ambalaj şi joacă prost un rol pe care oricum nu-l cred decât nişte cocalari care cochetează cu rock-ul sau femeile abrutizate de telenovele. Mint, iar publicul simte asta. Un prieten – muzician şi el – îmi spune că, atunci când l-a văzut la câţiva metri de el pe Angus Young, i-au dat lacrimile. Cam câţi oameni credeţi că sunt cuprinşi de plâns când îl văd pe Paur de la Antract? Deşi are în spate zeci de ani de cântat şi o avere care i-ar asigura un trai fără griji, chitaristul de la AC/DC cântă până la epuizare şi după două piese transpiraţia îi curge prin părul rar ce acoperă cu greu o chelie în avansare. Uitaţi-vă la Oprea de la Talisman pe la emisiunile unde cântă: cu zâmbetul stas, îmbrăcat trendy, curat şi uscat, aproape că aştepţi să simţi prin ecran parfumul D&G. Dacă AC/DC e cu adevărat „high voltage rock’n’roll”, nu e clar că scălămbăielile celor de la Voltaj n-ar fi în stare să aprindă nici măcar un bec chior? Am văzut zilele trecute site-ul unei trupe de cover-uri de pe la noi: băieţi talentaţi, unii chiar cu un simţ muzical rafinat. Dar se vede din poze că nu cântă fiindcă simt furnicătura în degete, ci de dragul umflăturii din portofel. Poza de grup arată ca o reclamă la „intellectual gay parade”. Şi ăştia se apucă să cânte „sweet home Alabama” sau „I’ve been down since my baby left me”? Poate you’ve been down fiindcă n-aţi mai avut bani de Mamaia, băieţi, că în rest nu vă crede nimeni. De-aia de Voltaj şi Talisman n-o să mai ştie nimeni peste câţiva ani – cu excepţia bieţilor oameni de prin orăşelele unde primarii mimează activitatea culturală prin vreun concert cu CD-ul în spate – în timp ce de „TNT” o să se audă şi mult după ce AC/DC nu va mai cânta. Pentru că unii nu cred ce spun, nu cred decât în bani şi imagine, în timp ce alţii, aşa simpluţi cum sunt ei, o fac sincer. Ce ar mai fi de spus? Mulţumim AC/DC şi „for those about to rock, we salute you!”