Cardinalul Richelieu, strategul în purpură (I)

de Ulrike Moser, 37 de ani, istorică şi ziaristă din Berlin
(Traducere şi cuvânt înainte de Paul Slayer Grigoriu)

CUVÂNT ÎNAINTE

Convingerile influenţează viaţa cotidiană a omului şi viceversa. E un lucru ştiut demult, pe care personalităţile creştine l-au pus şi mai hotărât în evidenţă. Acolo unde cele două nu se suprapun apar, mai devreme sau mai târziu, distorsiuni – existenţiale şi intelectuale. Cum trăim se află în directă legătură cu ce ştim şi ce credem. De aceea, dintr-o perspectivă ortodoxă, abaterile dogmatice care au apărut în Apusul creştin au dus la atitudini ce se îndepărtează din ce în ce mai mult de adevăratul duh al învăţăturii lui Hristos. Setea de putere a papilor care, socotindu-se „locţiitori ai Fiului lui Dumnezeu” şi monarhi ai Bisericii, au considerat că trebuie să deţină şi puterea pământească, a dus la nenumărate conflicte. Este doar un exemplu, dar e relevant pentru cazul de faţă. Nu ne este nouă dat să judecăm, însă este evident că, privind viaţa şi cariera lui, cardinalul Richelieu a fost departe de idealul creştin. Trebuie desigur să ţinem cont de vremurile cu totul diferite de cele în care trăim noi, dar nici aşa nu putem face abstracţie de intrigile, comploturile sau uciderile în care a fost implicată această figură marcantă a istoriei franceze şi europene. De aceea, ne e greu să spunem dacă i se cuvine chiar şi numirea de „omul lui Dumnezeu”, pe care o foloseşte autoarea articolului de mai jos. La o primă vedere am spune că nu, dar lăsăm aprecierea aceasta în seama unor studii exhaustive asupra persoanei lui Richelieu şi, în cele din urmă, în seama Judecăţii de Apoi. Un lucru sigur este însă că o imagine completă a lui trebuie să depăşească percepţia exclusiv negativă din romanul lui Dumas, „Cei trei muşchetari”, altfel splendid. Din multe puncte de vedere, cardinalul a fost un personaj negativ. Dar ce trebuie văzut este că, dincolo de orgoliile şi capriciile lui, există un ataşament şi un devotament neobişnuite faţă de Patrie şi Rege. Vorbeam mai devreme despre legătura între credinţă şi viaţă. Chiar şi cele mai nobile idealuri – credinţa şi patria – se transformă în lucruri monstruoase atunci când sunt înţelese greşit. Aproape toate dezastrele şi izbânzile istorice se definesc pe marginea prăpastiei între ideal şi înţelegerea corectă a binelui şi a răului, facultate esenţială, dată doar câtorva aleşi. Dar ce avem de învăţat din „cazul Richelieu” este şi o lecţie despre loialitate şi onoare, despre păstrarea unei măreţii în cele din urmă altruiste, chiar şi în mijlocul prăbuşirii morale ce duce la crime sângeroase. Cardinalul francez a pus în practică în mod strălucit maxima cinică – şi anticreştină – a lui Machiavelli, „scopul scuză mijloacele”. Dar în acelaşi timp, acest om obişnuit cu puterea şi cu luxul şi-a dăruit toată energia, sănătatea şi în cele din urmă viaţa unui ideal. Conflictul nemilos între bine şi rău în mijlocul căruia a trăit, pe care l-a întreţinut şi care l-a strivit, îl face pe cel care a fost întâiul prim ministru în sensul modern, una dintre cele mai tragice figuri ale istoriei lumii.
PAUL SLAYER GRIGORIU

Omul lui Dumnezeu plânge. Durerile şi febra îl chinuie pe cardinalul Richelieu, Primul Ministru al regelui Franţei. Nervii slăbiţi, epuizarea. Împarte porunci pe care le revocă furios puţin după aceea. Pentru ca apoi să spună, cu voce jalnică, aproape de prăbuşire, că vrea să se retragă în singurătate. Departe, foarte departe. Suficient de departe de palatul său din centrul Parisului, pentru a nu trebui să fie de faţă la căderea capitalei.
Este dimineaţa zilei de 16 august 1636, iar spaniolii se află la nord de Paris. În timpul nopţii călăreţii lor s-au apropiat până la 70 de kilometri de capitală. Orăşenii fug şi iau cu ei ce pot din lucrurile lor. Străzile sunt blocate de trăsuri, care şi căruţe.
Sub ferestrele palatului cardinalului s-au adunat oameni furioşi care cer moartea ministrului detestat: pentru ei, Richelieu a dus Franţa la pieire şi a sacrificat siguranţa Parisului. Într-adevăr, cardinalul a pus să fie dărâmată o parte din zidurile oraşului pentru a face loc palatului său cu grădină mare. Pe zidurile acestuia sunt acum lipite afişe denunţătoare. Circulă pamflete împotriva politicii „monstrului în purpură de cardinal”.
Către amiază regele Ludovic al XIII-lea îşi strânge consilierii la Luvru. Iar Richelieu se grăbeşte să ajungă de la palatul său şi se ridică primul. Vocea îi este tăioasă, dar propunerea disperată: regele şi curtea să părăsească Parisul şi să meargă într-o poziţie defensivă dincolo de Sena.
Ludovic nu a respins niciodată sfatul primului său ministru – dar de această dată refuză: predarea oraşului ar demoraliza armata şi poporul. După amiaza regele vrea să iasă cu trupele sale în întâmpinarea spaniolilor. Dar Richelieu rămâne în urmă.
Niciodată regele nu l-a văzut atât de neajutorat pe cel mai însemnat sfătuitor al său. De doisprezece ani cardinalul Armand-Jean du Plessis, duce de Richelieu, este cel mai puternic om de lângă Ludovic: primul slujitor al Franţei, arhitectul unei reforme a ţării în egală măsură brutală şi încununată de succes, strateg excepţional şi aflat în centrul unei pânze diplomatice care cuprinde continentul, urzitor a nenumărate planuri, înţelegeri şi intrigi.
Pentru unii, puterea lui Richelieu este atât de mare, încât îi bănuiesc influenţa în spatele fiecărui război, al fiecărui acord de pace, al fiecărei alianţe, al fiecărei legături rupte. El trimite emisari în Catalunia şi Portugalia, în Anglia şi în Ţările de Jos, în Italia, în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune germană.
Pentru că scopul vieţii lui Richelieu este să frângă puterea dominantă a habsburgilor. Vrea să-l slăbească pe împăratul de la Viena şi mai ales să-l înfrângă pe regele Spaniei cu care acela este înrudit.
Dar acum la două zile de mers de Paris se află o armată spaniolă care ameninţă să-i ruineze toate planurile. Ascensiunea plină de strădanii a lui Richelieu, de la nobil de provincie la întruparea puterii, pare să se transforme în tragedie.

Începuturile sunt modeste, chiar întunecate: pe 9 septembrie 1585 se naşte Armand-Jean, al treilea fiu al familiei du Plessis. Este un copil bonăvicios şi va rămâne toată viaţa sensibil, suferind de febră, dureri de cap şi depresii. Dar este mai înţelept decât mulţi, cu o voinţă puternică şi orgoliu nemăsurat.
Familia face parte din nobilimea inferioară, deci este îndatorată. Sediul episcopal din Luçon este una dintre puţinele sale proprietăţi. Pentru a asigura familiei sale acest beneficiu, Armand-Jean trebuie să intre în slujba Bisericii. Tânărul nobil, care ar fi trebuit să devină ofiţer, studiază deci teologia – cu atâta seriozitate şi succes, încât la 21 de ani este hirotonit episcop, deşi nu împlinise încă vârsta canonică.
În anii ce urmează se ocupă temeinic de administrarea eparhiei sale. Însă de la început vrea mai mult: ca mulţi prelaţi francezi, tânjeşte după Paris, după Curte, pentru a face acolo carieră politică şi a obţine o demnitate în ierarhia statală.
Încă tânărul episcop de Luçon vrea putere personală – şi consideră că este datoria lui să fie în slujba lui Dumnezeu şi a regelui, precum şi să ajute monarhia să atingă măreţia. Cariera este sfântă pentru el, căci, aşa crede, va fi sfântă şi pentru Franţa.
Când regele Henric al IV-lea este asasinat în 1610 de un catolic fanatic, starea naţiunii este precară. Deşi cumplitele războaie religioase, care au zguduit Franţa între 1562 şi 1598, s-au sfârşit, hughenoţii, protestanţii francezi, au trupe proprii şi formează un stat în stat. Iar monarhul a cumpărat pur şi simplu liniştea nobilimii răzvrătite.
Apoi mai este şi ameninţarea habsburgică, din partea Spaniei şi a Imperiului. Spania este cea mai puternică ţară a Europei: trupele sale se află în Pirinei şi în Italia şi mărşăluiesc prin teritoriul Imperiului spre Ţările de Jos, aflate sub stăpânire spaniolă, pentru a se război cu provinciile răsculate din nord.
Astfel, Madridul ameninţă Franţa din sud şi din nord. Şi împăratul de la Viena este văr cu regele de la Madrid; ar putea ataca din est. Henric al IV-lea dorise deja să scape Franţa de această situaţie periculoasă.
Cine să-i continue însă opera? Urmaşul la tron al lui Henric, Ludovic al XIII-lea, născut în 1601, are opt ani când moare tatăl său. Un băiat singuratic, bâlbâit, neiubit, neglijat, prost hrănit. Este privit ca bolnăvicios de inhibat, se ocupă doar cu jocul de război şi îşi formează repede o pasiune îngrozitoare pentru vânătoare.
Mama lui preia pentru el regenţa: Maria de Medici, nepoata unui împărat habsburgic. Ludovic nu este nici măcar învăţat să citească. Se pare că mama lui speră să poată urca pe tron un idiot fără ambiţii proprii.
Şi, spre deosebire de soţul ei, Maria de Medici vrea să se împace cu Spania. În 1612 se încheie o alianţă franco-spaniolă. Trei ani mai târziu, regele, în vârstă de 14 ani, se căsătoreşte cu infanta spaniolă Ana.
Cei doi copii regali trebuie să-şi consume căsătoria sub ochii medicilor şi ai asistenţilor lor – un dezastru. După noaptea nunţii vor trece patru ani până când regele îşi va vizita din nou soţia. Pentru amândoi legătura rămâne penibilă de-a lungul anilor, mereu marcată de neîncredere.

Richelieu respinge politica de apropiere cu Spania a reginei. Dar nu ar putea face carieră dacă nu ar lăsa impresia că o aprobă. Visul său este să conducă politica externă franceză, deci se adaptează. Îl linguşeşte fără jenă pe jucătorul de noroc italian Concino Concini, amantul reginei – şi şeful secret al guvernului. Calea spre centrul statului pare să treacă doar prin el.
Şi Richelieu se agaţă de putere, oriunde aceasta i se oferă. Într-o scrisoare îi promite linguşitor lui Concini „să-l slujească oricând cu cea mai mare vrednicie”. Italianul, dispreţuit în general ca parvenit, se bucură că a găsit un aliat. Richelieu devine favorit al favoritului. Şi aşteaptă, aşteaptă, resemnându-se mereu şi mereu, cuprins de teamă şi febră.
În cele din urmă regina îl observă la rândul ei pe tânărul om al Bisericii, de o înţelepciune copleşitoare, atât de elegant şi graţios, care poate fi foarte şarmant. Şi care îi laudă fără măsură meritele în public. Richelieu îi câştigă încrederea. Pe 25 noiembrie 1616, la 31 de ani proaspăt împliniţi, devine secretar de stat pentru afaceri externe şi probleme de război.
Cu toate acestea, cele mai importante hotărâri sunt luate în continuare de Concini. Pe miniştri îi tratează ca pe nişte lachei, iar pe rege îl umileşte de câte ori are ocazia.
Pe 24 aprilie 1617, regele înjosit ripostează.
Ludovic are o curte ridicol de mică. Este „cel mai copilăros copil”, îşi bate joc Concini de el. Dar toate acestea sunt disimulare: monarhul se preface prost pentru a scăpa de intrigile curţii. „M-am prefăcut că sunt copil”, avea să explice, mulţi ani mai târziu. Până când avea să se simtă suficient de puternic pentru a pune mâna pe putere.
Cu doar puţini curteni, copilul de 15 ani îndrăzneşte în sfârşit să dea lovitura: singurul său om de încredere, şoimarul Carol d’Albert de Luynes, un căpitan şi câţiva soldaţi.
Când Concini vrea să intre la Luvru, în dimineaţa de 24 aprilie, căpitanul îl împuşcă. Răsturnarea este încununată de succes. Prin palat răsună strigătele „Vive le Roi!” Ludovic arestează mai mulţi miniştri şi pe regină o trimite într-un castel de pe Loara. În suita ei: Richelieu. În anul 1618 episcopul ambiţios trebuie chiar să plece în exil, în Avignonul papal.
Nimeni nu ştie exact ce se întâmplă în sufletul lui Richelieu. Numai un lucru pare sigur: poziţia amicală faţă de habsburgi, care domină politica Franţei de la moartea lui Henric al IV-lea, îi repugnă.
Mai important decât o alianţă a tuturor forţelor catolice i se pare acum interesul naţional al Franţei – iar acesta nu poate fi promovat, după părerea lui, decât prin luptă împotriva Spaniei şi a împăratului. Richelieu vrea un stat francez puternic şi pentru acest lucru este nevoie de un monarh puternic. Şi vrea să ajungă cu orice preţ înapoi la putere.

Dar cum să-l atragă de partea sa pe Ludovic al XIII-lea, care îl detestă şi nu are încredere în el? Richelieu nu văzuse în rege decât un prost bun de nimic şi îl ignorase.
Drumul de întoarcere la curte al lui Richelieu trece în cele din urmă pe la duhovnicul său, Père Joseph. Călugărul capucin cu barbă roşie, cu relaţii la curţile europene, se implică insistent în favoarea episcopului. Joseph este un fanatic religios, neobosit în lupta împotriva hughenoţilor. În Richelieu el vede unealta potrivită.
Însă Maria de Medici, vechea binefăcătoare a lui Richelieu este cea care, în cele din urmă, îi netezeşte calea. Pentru că el reuşeşte să mijlocească întâlniri, discuţii, înţelegeri şi în cele din urmă chiar împăcarea dintre regina-mamă şi fiul ei; Mariei i se permite să revină în consiliul regelui.
Pentru acest lucru ea se revanşează: Ludovic cedează în cele din urmă în faţa puterii ei de convingere şi a mijlocirii lui Père Joseph, care îl impresionează profund pe rege.
Regele, care recunoaşte repede intelectul excepţional al lui Richelieu, se arată mărinimos. La propunerea sa, papa îl numeşte pe episcop cardinal. Şi în 1624 Richelieu este convocat din nou în consiliul de stat. În puţin timp îşi asigură poziţia celui mai influent sfătuitor, chiar dacă abia în 1629 primeşte titlul de principal ministre.
Este începutul unei legături pe viaţă, care hotărăşte viitorul Franţei – şi pe al Europei – între rege şi ministru. Începutul unei colaborări între doi oameni fragili, dificili, opuşi.
Pe de o parte Richelieu, cu inteligenţa sa tăioasă, cu mândria sa. Când amabil, când rece şi dispreţuitor. Uneori îndrăzneţ, adesea însă paralizat de depresii chinuitoare. Ipohondria, hipersensibilitatea şi izbucnirile sale de mânie sunt nemăsurate. Ţipă, urlă, se ascunde sub pat, de unde nu poate fi scos decât cu mare osteneală. Îi bate pe servitori şi chiar pe miniştri. Un cuvânt greşit şi cardinalul este aproape de lacrimi.
De cealaltă parte un rege cu o cultură jalnică. Care se simte bine mai ales în război, între soldaţii săi, şi la vânătoare. Care stă bucuros la sobă şi face marmeladă, dar urmăreşte fără să se implice şi căscând negocierile complicate. La serbări adoarme. Este timid, dar tânjeşte după apropierea umană; îi e teamă de femei şi suferă de pe urma căsătoriei sale cu frumoasa Ana din casa de Habsburg, căreia îi reproşează numeroasele pierderi de sarcină. (Cei doi vor trebui să aştepte 22 de ani apariţia unui urmaş la tron.)
Dar în spatele bâlbâielii sale, a solitudinii şi a capriciilor, se ascunde un monarh hotărât, care nu se îndoieşte niciodată de chemarea sa.
Într-unul dintre primele sale buletine către rege, Richelieu scrie despre starea Franţei: „Medicii sunt de părere că o slăbiciune internă, fie ea şi de mică însemnătate în sine, este mai de temut decât o pagubă exterioară, fie ea mare şi dureroasă. Din aceasta noi ne dăm seama că trebuie să amânăm cele ce ţin de politica externă, până când vom fi făcut ceea ce se cere făcut acasă.”
Înainte de a porni la lupta împotriva habsburgilor, cardinalul vrea să întărească Franţa în interior. Iar aceasta înseamnă: să consolideze puterea regelui şi să frângă orice opoziţie. Pe cea a înaltei nobilimi. Şi pe cea a hughenoţilor.
Pentru ceea ce îşi propune nu trebuie să conteze nici pe nobilime, nici pe puternicele curţi supreme de judecată, nici pe catolici, nici pe protestanţi. „Cel ce stă în slujba statului trebuie să se poarte ca o stea şi să le lumineze câinilor, fără să ţină seama de scheunatul lor”, afirmă cardinalul.
Ludovic suferă adesea din cauza puternicului său ministru. Pentru Richelieu regele simte o repulsie aproape fizică. Dar în scopul de a întări autoritatea şi puterea coroanei, regele şi „al doilea său eu” cad de acord. Sunt aliaţi şi în cele din urmă vor deveni, în măsura în care diferenţa de rang permite acest lucru, chiar prieteni.
Se poate ca regele să fie, alături de Père Joseph, singurul confident pe care l-a avut vreodată Richelieu.
Căci Richelieu frânge pentru început fără milă puterea egalilor săi în rang: mereu şi mereu nobilii din provincie se ridică împotriva monarhiei şi obţin nenumărate privilegii. Richelieu vrea acum să le anuleze.
Trimite „intendenţi” în provincii – funcţionari care îi sunt direct subordonaţi. Aceştia limitează cu forţa puterea vechilor familii ale nobilimii: toate fortăreţele care nu sunt la graniţă sunt dărâmate. Intendenţii colectează impozitele, îndeplinesc sarcinile guvernului şi îi raportează lui Richelieu toate acţiunile împotriva statului. Acesta înfiinţează tribunale speciale care pot condamna la moarte orice duşman al statului, fie el cetăţean obişnuit sau – şi aici este partea cumplită – membru al marii nobilimi.
Richelieu este unul dintre primii politicieni care vorbeşte despre raison d’État, interesul statului – pe care îl întrupează în chip implacabil. Statul este cel care contează, nu poporul. Şi deşi neînduplecarea lui are acordul lui Ludovic, doar Richelieu este privit între nobilii de acelaşi rang cu el, cărora le-a fost luată puterea, ca „monstru”.
Richelieu trebuie să-şi mărească garda de corp şi curând aceasta este compusă din 120 de călăreţi, mai mult de 100 de jandarmi şi 200 de muşchetari. În timpul exercitării funcţiei există comploturi împotriva lui în cele mai înalte cercuri, chiar şi în sânul familiei regale.
Un contemporan notează: „Când cardinalul intră la Luvru este înconjurat de oameni, fără a întâlni vreodată un prieten.”
Al doilea scop al lui Richelieu este doborârea hughenoţilor: „Atâta timp cât ei vor fi stat în stat în Franţa”, scrie el într-un memorandum către Ludovic al XIII-lea, „regele nu va fi stăpân în propria casă şi nu va putea duce la capăt o acţiune importantă în străinătate.”
În războaiele religioase dintre 1562 şi 1598 au obţinut prin luptă libertăţi însemnate: au voie să înfiinţeze tribunale proprii şi să aibă numeroase fortăreţe întărite cu soldaţi, printre care şi La Rochelle, cel mai important oraş-port al Franţei.
Însă Richelieu nu a poruncit doar înaltei nobilimi să dărâme fortăreţele, ci şi hughenoţilor. Când aceştia refuză, dar în schimb îi solicită regelui să renunţe la punctele militare din apropierea lor, cardinalul începe, la sfârşitul lui noiembrie 1627, asediul cetăţii La Rochelle. Armata lui are 30 000 de oameni. Trece aproape zilnic printre soldaţi pe calul său, în calitate de generalissim regal: cu mantaua purpurie în vânt, în armură, vestă de piele şi cizme. Dar, deşi mobilizează toate mijloacele financiare ale statului şi îşi pune la bătaie şi propria avere pentru echipament, atacurile rămân fără succes până la jumătatea lui septembrie 1628.
Apoi însă foamea devine unul dintre principalii săi aliaţi. Cei asediaţi mor cu sutele, apoi cu miile. Într-o singură zi, 18 octombrie, sunt număraţi 400 de morţi. Nimeni nu-i mai poate îngropa. După zece zile, La Rochelle capitulează. Din 25 000 de locuitori mai trăiesc 5000.
În anul următor hughenoţilor li se retrag toate drepturile politice speciale, statul lor în stat este distrus. Cu toate acestea: au voie să-şi practice mai departe religia. O blândeţe tactică: toleranţa lui Richelieu trebuie să aibă ecou în lumea protestantă – căci aceasta stă deja în slujba politicii sale externe.
Prin victoriile sale asupra nobilimii şi a celor de altă credinţă, Richelieu a făcut ordine în Franţa, cu o mână de fier. Acum cardinalul se poate îndrepta cu totul către politica externă: lupta împotriva habsburgilor.