Dimineaţa devreme, străzile înzăpezite ale Cracoviei sunt aproape pustii, dar în gară este deja ceva mişcare. Trenul, din fericire bine încălzit, merge impasibil pe întinsurile de alb. Destinaţia noastră este Tarnow, un orăşel aflat la optzeci de kilometri depărtare de locuinţa noastră temporară şi care făgăduieşte să fie reprezentativ pentru această parte de ţară. După ce suntem la un pas de a încurca staţiile, coborâm în cele din urmă unde trebuie şi traversăm un teren cu câţiva copăcei răzleţi, de unde ieşim la o stradă străjuită de o biserică mare de cărămidă roşie, despre care presupun că trebuie să fie catedrala. Uşor luminată, clădirea te conduce pe culoare largi în care istoria respiră discret şi tainic. Într-un colţ e ieslea, tablouri şi candelabre mari împodobesc pereţii şi tavanul, totul este învăluit de tăcere. De altfel, nici străzile orăşelului nu sunt prea animate. Urcăm o pantă uşoară şi trecem pe lângă o intersecţie mai mare, pentru a ajunge în cele din urmă în piaţa centrală, dominată de impunătorul turn al primăriei. Imaginea înzăpezită este feerică şi nostalgică, ca într-o poveste din care au plecat însă toate personajele. Locurile îmi amintesc de o suburbie a oraşului francez Lille, unde am stat odată să aştept autobuzul în faţa unei biserici, într-un colţ pe unde nu trecea aproape nimeni, iar rarii pietoni te priveau ca pe o nălucă, având ei înşişi pentru tine un aer aproape fantomatic. Aici lucrurile se mişcă într-un alt ritm, iar intruziunea unor vizitatori din lumea aglomerată şi prea grăbită apare ca un accident sau ca un vis trecător.
După ce facem rost de un ghid tipărit şi aflăm că prima biserică în care intrasem nu era catedrala, ci „missionary church”, după cum spune angajata de la oficiul de turism sau Biserica Sfintei Familii, după cum aveam să citim mai târziu, ne îndreptăm spre adevărata catedrală, închinată Adormirii Maicii Domnului. Lăcaşul este cufundat în semi-obscuritate, cu sculpturi, basoreliefuri şi alte podoabe ce creează acea impresie de spaţiu consacrat, iar pe la colţuri se află mormintele unor membri ai familiei Tarnówski, proprietarii de odinioară ai oraşului. Monumentele funerare nu îi înfăţişează, aşa cum m-am obişnuit în alte locuri, culcaţi pe spate, ci întinşi însă încă în mişcare, făcând ultimele gesturi ale unui om care se pregăteşte de somn. Nu departe de intrare este mormântul unei oarecare doamne, Barbara Teczynska, străjuit de statuia ei, despre care se spune că ar fi cea mai frumoasă reprezentare renascentistă a unei femei. Expresia feţei şi supleţea liniilor sunt fără îndoială evidente, însă pentru o apreciere rafinată mă tem că sculptorul italian Giovanni Maria Padovano va avea nevoie de un cronicar mai iscusit.
Ne îndepărtăm de centru, pe străzi pe care casele se fac din ce în ce mai rare, traversăm un râu şi ajungem la una dintre cele două biserici de lemn menţionate în ghidul nostru. Am fost mereu curios cum poate arăta un lăcaş de cult catolic de lemn, fiind obişnuit cu o exaltare a formelor ce părea a nu se preta decât pietrei. Însă bisericuţa Sfintei Maria nu are nimic din toate acestea: este un loc mic şi intim, ca o casă ţărănească decorată cu dragoste de frumos şi frică de Dumnezeu. O rugăciune aici va fi prinzând ceva din intimitatea bisericilor ortodoxe, dar şi un crâmpei din sărbătorile făcute în familie, la căldura sobei şi a dragostei celor apropiaţi. Decoraţiile florale sau cu motive abstracte se îmbină cu icoanele, iar lângă altar este o frumoasă reprezentare populară a arborelui lui Iesei.
Mai departe prin iarnă, trecând pe drumul pustiu pe lângă un mare cimitir, ajungem la a doua biserică de lemn, aceasta mai apropiată de edificiile de piatră cunoscute. În curte zăpada a aşternut covor gros şi pufos, dar uşa ne rămâne închisă. Nu avem decât să admirăm din afară silueta cu cruce în vârf şi să facem cale întoarsă, de data aceasta prin cimitir, pentru a scurta drumul.
Şi iată-ne din nou în centru. O luăm la pas pe una dintre cele mai largi străzi, care de acum e populată de o mulţime destul de vie, pe care nu pare să o deranjeze câtuşi de puţin zăpada ce cade din cer. La dreapta şi la stânga se întind case frumoase, fiecare cu propria înfăţişare şi personalitate, undeva la intersecţia între un mic oraş german şi localităţile săseşti de la noi. Pe lângă o librărie stau impasibile statuile de bronz ale unor ziarişti şi scriitori, surprinşi de sculptor în timpul unei zile obişnuite. Librăria în sine este doar prilej de a ne încălzi, pentru că lipsesc aproape cu desăvârşire cărţile în alte limbi decât a locului. Plimbarea însăşi e o cazie bună de a ne clăti ochii şi de a respira aerul rece şi proaspăt, trecând pe lângă piaţete, statui şi intersecţii. La un moment dat, paşii şi planul ne duc către Baia Publică Mauro-Evreiască, o construcţie orientală care astăzi şi-a schimbat funcţia şi de unde a pornit cândva primul transport către Auschwitz: 728 de oameni, dintre care cinci evrei. Cartierul evreiesc este de altfel următorul nostru reper şi, rătăcind pe străzi care o iau când în sus, când în jos, privind printre clădiri renovate şi case cu curţi interioare mizere, ca în filmele italiene vechi, ajungem la un teren viran pe care se află „bimah”. Aceasta este ultima rămăşiţă a unei vechi sinagogi, un fel de strană de unde se făceau citiri în cadrul întrunirilor comunităţii mozaice. Astăzi pare stingheră între două străzi, iar oamenii locului îşi plimbă pe aici câinii. Suntem pe strada Židowska, unde ghidul din România spune că s-ar afla un punct de atracţie aparţinând altei minorităţi: restaurantul ţigănesc Ke Maro, unde pe lângă mâncare citisem că ai parte şi de prezenţa veselă a familiei de muzicanţi care deţine localul. Ei bine, după ce îmi folosesc tot arsenalul lingvistic, reuşesc să aflu de la vânzătorul dintr-un atelier învecinat că ghidul nostru trebuie actualizat. Restaurantul s-a desfiinţat. Ce dezamăgire!
Tot punctul de informaţie pentru turişti de lângă primărie ne este refugiu, iar de aici aflăm de un restaurant aflat în drum spre gară, unde se pot mânca bucate tradiţionale. Borşul de porc cu smântână e excelent, ca şi celelalte bunătăţi, însă aici descopăr Žubrówka, o votcă de care auzisem, dar pe care abia acum încep să o apreciez: gălbuie şi uleioasă, cu o aromă plăcută, mult mai gustoasă decât votcile obişnuite. Rămâne să mă interesez mai îndeaproape de ea...
...odată întors la Cracovia, în supermarket, de unde îmi fac o mică provizie, fără să mă lămuresc încă exact ce e cu ea. Sticla transparentă din care se vede licoarea gălbuie are în ea un fir de iarbă şi este doar una dintre versiuni – există şi cea „clasică”, incoloră. Însă lângă noi este unul dintre nenumăratele magazine „Alkohole 24 h” din Cracovia, astfel încât intrăm acolo şi legăm o conversaţie cu vânzătorii, care ne asigură că îi vom găsi la faţa locului chiar şi pe 1 ianuarie, non-stop. După părerea unuia dintre ei, „Chopin”, despre care auzisem şi noi, este cea mai bună votcă poloneză. În plus, încearcă să ne lămurească deosebirea între Žubrówka incoloră şi cea gălbuie vorbind despre vechimea lor, dar nu sunt încă lămurit dacă ce am luat noi e „starka”, votcă veche. Oricum, e excelentă şi o recomand oricui cu căldura care îţi umple trupul după o duşcă zdravănă. De la noii noştri prieteni cumpărăm două beri nu foarte cunoscute, dar bune... ca aproape orice bere nefiltrată. Am umblat, am mâncat şi am băut destul pentru o singură zi. Mai rămâne timp pentru un pic de lectură, un pic de planificare şi nu prea mult somn. Ziua de mâine va începe tot devreme, devreme...
Şi viziunea Dianei: http://mad.ablog.ro/2010-12-29/cracovia-ziua-4.html
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment