Actualitatea imnului naţional - răspuns domnului Andrei Pleşu

Un schimb de replici – fie el şi scris, de la distanţă – cu domnul Andrei Pleşu presupune, pentru a fi credibil şi constructiv, o argumentaţie precisă şi clară în exprimare. Îl apreciez pe preopinentul meu pentru statura intelectuală şi pentru tonul îndeobşte măsurat, civilizat, politicos (calitate rară!) al discursului, deşi uneori opiniile mele sunt în dezacord cu ale domniei sale şi am rezerve faţă de atitudinile publice supuse unui „omenesc, prea omenesc” relativism. Însă sunt un cititor fidel al editorialelor semnate Andrei Pleşu din „Adevărul” şi „Dilema veche”, pe care uneori le recomand şi altora. Am simţit nevoia acestei introduceri pentru a mă delimita de cei care-l împroaşcă fără discernământ cu noroi, în general oameni care nu au citit niciun rând din scrierile domniei sale, dar cărora libera exprimare dusă la absurd le permite să arunce cu zoaie în oricine, chiar dacă, măcar pe plan intelectual, ar fi datori cu o atitudine mai reţinută.
Într-un recent editorial din „Dilema Veche” (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/psihologia-imnului-na-ional), domnul Andrei Pleşu pune sub semnul întrebării caracterul actual şi reprezentativ al textului imnului naţional, „Deşteaptă-te, române”. În analiza pe care o face, autorul încearcă să demonstreze inactualitatea flagrantă a imnului, viziunea sa fatalistă şi defetistă, pe scurt, inadecvarea sa la starea actuală a poporului român. Se spune, cu regret şi dezaprobare, că textul „descrie un neam aflat în stare comatoasă (‚somnul cel de moarte’), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi.” În privinţa stării „comatoase”, cred că e nevoie să facem apel la realismul atât de rar în zilele noastre. Oare un popor aflat în cel mai de jos moment al istoriei sale, subjugat din afară de un sistem financiar, economic şi politic pe care nici măcar nu-l înţelege bine, obligat să-şi adapteze legile, economia şi planurile militare unei filosofii care nu-i este doar străină, ci adesea de-a dreptul contrară valorilor tradiţionale, nu e într-un fel de „comă”? Oare un popor intoxicat zilnic de cancanuri despre miliardari de carton, curve supranumite vedete, paranoici ajunşi în postura de oameni politici, condus de o pseudo-elită imorală nu trebuie să se trezească din „somnul cel de moarte”? „Intriga” şi „viclenele uneltiri”, pe care domnul Pleşu le plasează într-un trecut cuprins undeva între 1848 şi 1918 nu fac parte din viaţa noastră de zi cu zi? Personal, nu văd altfel înţelegerea reprezentanţilor clasei politice în favoarea celor care vor să exploateze/distrugă în interes personal Roşia Montană. După umila mea părere, rămăşiţele vechilor structuri comuniste care ne conduc de douăzeci şi doi de ani nu sunt altceva decât intriganţi şi vicleni uneltitori, care îşi impun propriile interese şi care le opun propăşirii reale a ţării.
Că nişte „cruzi” vor să ne fure limba nu trebuie să dovedim: auzim zilnic pe stradă, în mijloacele de transport în comun, la radio şi la televizor, cum graiul nostru e siluit, batjocorit, deformat. Toate acestea vin însă de la proprii noştri concetăţeni, de la noi înşine, ar putea obiecta, nu complet lipsit de dreptate, domnul Pleşu. Însă acei „cruzi” din textul lui Andrei Mureşanu, deşi, în principiu, sunt străini, pot fi la fel de bine socotiţi şi cei care se dezic de propriul lor neam, fie direct, fie prin nesocotirea unor valori esenţiale de patrimoniu, ca limba. Iar despre distrugerea nu doar a limbii române, ci a mai multor vechi şi frumoase vorbiri prin impunerea limbajului uniformizant şi abrutizant al corectitudinii politice sau prin obligativitatea de a folosi fără excepţie anumiţi termeni aşa-zis europeni, în fapt barbarisme, s-a scris suficient, uneori chiar de către domnul Pleşu. Nu ne putem aştepta totuşi de la un text literar – căci text literar, chiar dacă nu de mare rezonanţă estetică sunt versurile imnului – să dea indicaţii legate de toate nuanţele şi cheile în care poate fi citit. Dar ne îndoim că domnul Pleşu, un călător familiar în lumea culturii, este străin de nuanţe şi interpretări variate. În fond un imn nu e o platformă-program ce se cere aplicată în literă.
Cât despre îndemnurile la luptă, ele fac parte din ethosul celor mai multe cântece reprezentative la nivelul diferitelor naţiuni. Şi în acest caz, mă îndoiesc că domnul Pleşu nu poate sesiza o metaforă. „Asupra duşmanilor” se poate sări şi cu condeiul, dar faptul că există duşmani trebuie conştientizat. Sau domnul Pleşu crede că trăim într-un spaţiu al armoniei, dreptului şi înfrăţirii? În loc să sesizeze nevoia unui imn (care e, în felul lui, un cântec de luptă) în care sunt exaltate valorile naţionale şi creştine, pentru care ni se cere să mergem chiar până la jertfa supremă, domnul Pleşu se leagă de nişte detalii, despre care sugerează că ar fi nocive pentru... evoluţia copiilor noştri. De parcă imnul ar ţine loc de grădiniţă şi cântec de leagăn şi ar trebui să fie ceva împăciuitor şi dulceag, eventual de tipul „să facem din tun tractoare/ din atomi lumini, izvoare/ să trăim liberi sub soare/ fără arme nucleare”.
Trec peste faptul că – după ştiinţa mea, care s-ar putea să mă înşele – acel „Corvin” din imnul nostru este Ioan Corvin (Iancu) de Hunedoara şi nu Matei Corvin, cel din imnul maghiar, aşa cum susţine domnul Pleşu, pentru a ajunge la concluziile articolului din „Dilema veche”: „Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală.” Şi mă simt nevoit să revin la interpretare: nu văd în textul lui Andrei Mureşan nicio urmă de fatalism, de victimizare, de atitudine plângăcioasă. Ci constatarea lucidă a unei situaţii grele, din care trebuie ieşit luptând. Şi nu este aceasta – între anumite limite – situaţia oricărui popor supus vicisitudinilor unei istorii schimbătoare? Nu găsesc cu adevărat nimic plângăcios la voinicii care stau ca brazi în munte, nici la oastea creştină sau la spiritul de jertfă pentru limbă. De fapt, aici s-ar putea să fie problema. Când vine vorba despre jertfă, omul contemporan ridică grăbit din sprâncene, o priveşte ca pe ceva depăşit sau care oricum trebuie depăşit la „masa dialogului”. Inadecvarea faţă de sensurile mai profunde îi va fi fără îndoială cunoscută şi domnului Pleşu.
România a intrat recent în Uniunea Europeană, al cărei imn este Oda Bucuriei, ne spune domnul Pleşu. Cât de nepotrivită este această bucurie vedem astăzi peste tot. Cât de artificială este construcţia economică şi politică ce se ascunde sub muzica triumfătoare a lui Beethoven şi sub versurile lui Schiller ne este dovedit pe zi ce trece de falia crescândă între membrii privilegiaţi şi ceilalţi, dar şi de lipsa unor valori comune, altele decât cele economice, supuse schimbării şi crizelor de la o zi la alta. Paradoxal, multe dintre cele spuse mai sus sunt lucruri pe care însuşi domnul Andrei Pleşu le-a remarcat în nenumărate alte ocazii. Când a scris însă acest articol, a părut contaminat de un optimism triumfalist şi găunos, de o „igienă” exterioară care uită că purificarea interioară presupune jertfă şi că oricărei morţi asumate după cuviinţă îi urmează învierea.
În cele din urmă, lucrurile se referă şi la o problemă de gust şi atitudine. Datorită articolului domnului Pleşu am recitit astăzi textul imnului naţional. Şi nu mi-a pierit nimic din seninătate, atâta câtă am. Nici nu m-am simţit mai deprimat. Iar critica exercitată de discipolul lui Noica nu a făcut decât să mă stimuleze intelectual, lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc.
Nu mă agăţ de forme şi nu îmi fac un idol din „Deşteaptă-te, române”. În fond, visul meu pentru România este ca ea să ajungă la momentul în care, în chip firesc, imnul să (re)devină „Trăiască Regele!” Până atunci însă, cuvintele lui Andrei Mureşanu îmi vorbesc cu destulă putere despre lucruri în care cred. Şi măcar nu sunt, ca Marseieza, asociate unuia dintre momentele cele mai sângeroase şi ruşinoase ale istoriei cunoscute.