Despre federalizarea europeană și alternativa Noua Republică

     Trăim, din punct de vedere electoral, sub zodia absenteismului. Și acest lucru e firesc, dată fiind debandada, cumetriile, incompetența și – de ce să n-o spunem și pe asta? – imbecilitatea crasă care definesc ceea ce prea pompos avem obiceiul să numim clasa noastră politică. Și dacă nu votăm la alegerile de acasă, cu atât mai puțin suntem tentați să o facem la cele pentru Parlamentul European. Nici nu este prea clar ce face acest Parlament, iar cu ce se ocupă ai noștri acolo ne e greu să înțelegem. Vedem doar că în structurile europene, la fel ca acasă, aleșii români se ocupă de corupție (Adrian Severin), de intrigile lor politice (Renate Weber și atâția alții) sau își afișează incompetența crasă plătită pe banii contribuabilului (Elena Băsescu, Gigi Becali, etc.). Totuși, din acest Parlament care nu pare să aibă mare putere de decizie, în schimb este o arenă excelentă pentru lobby-urile de diferite tipuri, vin, la intervale regulate, tot felul de semnale din care putem deduce tendințele politicii europene. Și, în acest sens, alegerile de anul acesta par mai importante decât altele.

     Partidul Noua Republică, prin vocea unuia dintre reprezentanții săi de seamă, Corneliu Berari, atrage atenția asupra faptului că miza reală a alegerilor europarlamentare de anul acesta este „revizuirea tratatelor UE și menținerea sau renunțarea la statul național”. Sună sumbru. „Scenarii panicarde, marote”, ar spune imediat mulți oameni politici și ziariști ziși de dreapta. Și totuși, dacă privim cu atenție, tentația federalismului este o realitate. Una la a cărei căruță trag mai toate partidele mari din România. Să nu uităm că atunci când popularii europeni s-au strâns la București acum o vreme, sloganul care a dominat întrunirea a fost „more Europe”. Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, președintele Traian Băsescu a declarat public în nenumărate rânduri că este pentru o mai strânsă coeziune economică în UE și, la un moment dat, pentru o cedare de suveranitate și realizarea unei politici din ce în ce mai centralizate la nivel de Uniune. Sunt afirmații făcute în fața presei de la noi și din străinătate, la care are acces oricine. În privința socialiștilor, lucrurile sunt simple. Însăși doctrina îi face internaționaliști, iar piruetele retorice în scop populist din perioada de vârf a conflictului USL-Băsescu nu ar trebui să păcălească pe nimeni. Când a fost vorba despre „indicații” venite de la vârf, PSD a fost la fel de obedient ca toți ceilalți guvernanți care s-au succedat în ultimele două decenii. Același lucru se aplică și PNL. Cât despre noile apariții care încearcă să umple spectrul de dreapta (și care, în cvasi-unanimitatea lor, nu reprezintă decât ceea ce scriitorul Răzvan Codrescu a numit inspirat „dreapta stângii”), pozițiile exprimate de liderii lor nu lasă loc prea multor interpretări. Mihai Răzvan Ungureanu, președintele Forței Civice, a rămas celebru prin afirmațiile despre România ca posibil land austriac. În plus, paradoxal pentru un om inteligent și cu pârghii, civilizat în plus – rara avis la noi în politichie – MRU pare să-și fi pierdut și bruma de popularitate de care se bucura și nu cred că va conta, cel puțin în viitorul apropiat, pe scena politică. În același timp, Adrian Papahagi, unul dintre fondatorii Partidului Mișcarea Populară, din care s-a retras din motive încă neclare, dar alături de care continuă să apară la diferite manifestări publice a spus clar și detaliat într-un interviu acordat revistei „Rost” că este în favoarea renunțării la suveranitate și că susține proiectul Statelor Unite ale Europei. Iată deci că tot spectrul politic de la noi se umple de federaliști. Problema se pune deschis pe alte meleaguri. În numărul din 17 aprilie, prestigioasa publicație franceză „Le Point” face o analiză a reprezentanților UMP (Uniunea pentru o Mișcare Populară, principalul partid de centru-dreapta din Franța) în funcție de orientarea lor față de Europa și îi împarte în antieuropeni, pro-europeni și europesimiști. Dezbateri asemănătoare au loc în toate țările UE. În aceste condiții, faptul că subiectul lipsește din discuțiile despre următoarele alegeri europarlamentare din România este în cel mai rău caz o gravă minciună – fie și prin omisiune – și în cel mai bun un semn că politicienii noștri, care altfel pot fi grupați în proporție de 90 la sută în cea de-a doua categorie pomenită de „Le Point”, sunt complet absenți din principala dezbatere continentală.

     Nu voi intra aici în detaliile ideii unei Europe federaliste. Dacă Statele Unite ale Europei ar putea reprezenta vreodată un deziderat – deși, personal, am îndoielile mele – în momentul de față, când vedem bine scindarea Uniunii, existența a (cel puțin) două niveluri de autoritate, tendințele uniformizatoare și subjugarea economică a celor mai slabi, ar fi o catastrofă politică, economică (cel puțin pentru statele mai mici, printre care, evident, România) și culturală.

     Direcția pe care o propune Noua Republică ține de ceea ce francezii numesc europesimism, cunoscută în alte variante ca euroscepticism și definită recent la noi ca euro-realism. Nu este o orientare antieuropeană, ci una care urmărește reformarea lucrurilor care nu funcționează în Uniune, a tratatelor și a tendințelor dominante. Eurorealiștii noștri sunt promotorii unei „Noi Direcții” în politicile continentale, îndreptată spre o „Europă a națiunilor independente și suverane, care lucrează împreună spre beneficii comune, păstrându-și însă identitatea și integritatea”. Poziția critică față de direcția actuală a UE este împărtășită de reprezentanți importanți ai partidelor de centru-dreapta și dreapta de pe tot continentul. Nu mai vorbim aici despre o tendință izolată și izolaționistă, ci despre o atitudine asumată de tot mai mulți oameni politici.

     Observăm o confruntare cu accente din ce în ce mai virulente între federaliști și anti-europeni. Cota acestora din urmă crește, cum au arătat recentele alegeri locale din Franța, unde Frontul Național a obținut un rezultat istoric. Sincer să fiu, în ciuda unor alianțe dubioase și a unor poziții cam „fără rest”, nu poți să nu observi adevăruri mult timp ascunse într-unele dintre discursurile unor Marine Le Pen sau Nigel Farage. Furia lor zisă anti-europeană se sprijină pe argumente din ce în ce mai evidente. Un oarecare deficit există însă la capitolul soluții, altele decât izolaționismul. Practic, aceste mișcări pe care presa mainstream le definește cel mai adesea ca fiind naționalist-populiste propovăduiesc un fel de idealism greu de susținut, cel puțin de la un punct în sus, în contextul geopolitic actual. În acest sens, „euro-realismul” reprezintă o soluție de compromis, poate nu cea mai plăcută, dar în tot cazul utilă.

     Să fim bine înțeleși. Nu sunt membru al Partidului Noua Republică, iar susținerea pe care i-o acord la aceste alegeri europarlamentare nu vine complet lipsită de rezerve. Rezerve față de anumite persoane, alianțe din trecut sau opțiuni pentru forma de guvernare (sunt și rămân monarhist). NR nu este în niciun caz acea mișcare politică imaculată, acea „Albă ca Zăpada” a politicii românești despre care se vorbea insistent într-o vreme. Însă acum mi se pare o (primă) soluție realistă. Este singurul partid care are o poziție deschisă și explicită față de anumite probleme care ar trebui să se afle în centrul preocupărilor noastre politice: suveranitatea națională și familia creștină. Există, desigur, și un alt candidat (Iulian Capsali) a cărui platformă este centrată în jurul familiei. Am toată considerația pentru el și, cel mai probabil, dacă s-ar fi menținut respingerea candidaturii NR, ar fi avut votul meu. În condițiile actuale însă, mi se pare foarte importantă și îmbinarea celor două teme. Acest lucru a fost subliniat de Mihail Neamțu, președintele NR, la o recentă conferință internațională, „Traficul de persoane – o amenințare la adresa valorilor familiei”, la care a participat, printre alții, Ludovine de la Rochère, președinta mișcării conservatoare franceze „Manif pour tous”. Neamțu a subliniat că toate eforturile pentru adoptarea unor noi legislații în favoarea familiei heterosexuale la nivelul fiecărei țări vor fi zădărnicite de o eventuală federalizare europeană, când legile și directivele vor veni de la centru și vor anula orice voință națională în acest sens.

     Cred, deci, că în susținerea direcțiilor sus-menționate, Noua Republică ar avea cele mai mari șanse. Pentru că este vorba despre un partid care se poate deja baza pe o infrastructură și care – foarte important! – face parte din Alianța Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (AECR – Alliance of European Conservatives and Reformists), care numără printre membrii săi mai multe partide europene (EU și non-EU), dintre care cel mai important este Partidul Conservator din Marea Britanie. Este o alianță politică, deci de conjunctură. Principalul punct pe agenda ei este însă refuzul federalizării Europei. În rest, idealurile partidelor reprezentate nu sunt mereu pe aceeași lungime de undă. Dar pentru un prim pas, alianța se poate dovedi cât se poate de utilă. Odată respins proiectul federalist, fiecare își poate face politica internă în funcție de propriile interese, fără a se izola însă de cooperarea continentală.

     Există două posibile direcții pentru viitorul Europei în general și al Uniunii Europene în special. O restructurare în sens federalist ar însemna depersonalizare, triumful formelor fără fond, nivelare culturală – adică, așa cum spunea Alexandru Paleologu, „tot ce poate fi mai anti-european”. Aceasta e direcția spre care ne îndreaptă cele mai multe partide politice de la noi. O schimbare de paradigmă însă, în sensul cele propuse de „noua direcție” conservatoare, ar face Europa respirabilă chiar și pentru cei mai eurosceptici. Noua Republică are șansa să-și demonstreze capacitățile și consecvența. Deocamdată e singura mișcare ceva mai puternică ce propune o alternativă la clasa politică dominantă. Nu are votul meu asigurat la alte alegeri. La europarlamentare însă, socotesc că merită o încercare. Pentru că schimbarea de paradigmă despre care vorbeam mai sus e un proces îndelungat și adesea plin de meandre. Nu e un proces pe care îl va duce la capăt Noua Republică (sau, în tot cazul, nu singură), pentru că implică o mobilizare a forțelor și a ideilor, o reorientare a culturii europene către adevăratele ei rădăcini, lucru pentru care va fi nevoie de mulți ani și de mulți oameni de ispravă, pe care sper că Vechiul Continent îi mai are. Avem șansa, în timp, să creăm un viitor alternativ. Acum însă, în mai 2014, important este să facem primul pas.

Un cântec pe săptămână - Death, „Leprosy”

Despre începuturile death-metal există mai multe variante. Unii vorbesc despre Hellhammer și Celtic Frost, alții despre Possessed, dar nimeni nu poate contesta rolul hotărâtor jucat de Death. OK, e greu de spus cine au fost primii. Dar Chuck Schuldiner a fost fără îndoială unul dintre cei mai importanți. Cu timpul, proiectul său, Death, a înglobat elemente de heavy-metal și progresiv, într-o evoluție continuă, cu albume sclipitoare, oprită doar de moartea prematură a lui Schuldiner. Eu vă propun astăzi o incursiune spre începuturi. Albumul „Leprosy” a apărut în 1988 și a însemnat un mare pas înainte față de debutul „Scream, Bloody Gore”: piese mai lungi, structuri mai variate, riff-uri agresive, dar nu lipsite de un anumit simț melodic. Iar versurile au trecut de la scenarii horror către o viziune naturalistă, către o groază palpabilă, bine mulată pe muzică. În plus, „Leprosy” îl are la butoane pe Scott Burns, cel care avea să devină un producător-etalon al genului.

Deși pe cărticica albumului apare Terry Butler, părțile de bas au fost înregistrate tot de Chuck Schuldiner (chitară, voce). Cel care îl secondează la chitară este Rick Rozz, iar în spatele tobelor se află Bill Andrews.

Dave Mustaine si corectitudinea politica

Nu stiu daca ati remarcat: in ultima vreme, o parte a presei rock si-a facut un obicei din a-l ataca pe Dave Mustaine. Desigur, omul e departe de a fi perfect si motive de critica exista intotdeauna. Dar in cazul celui care se identifica suta la suta cu istoria Megadeth, totul incepe sa semene a campanie de presa. Si ecourile se fac simtite si intre unii colegi muzicieni. Mai nou, acest lucru a inceput sa fie frecvent si la noi.

Ce i se reproseaza insa lui Mustaine? Tot ce se poate. De la temperament (e coleric si arogant), la defecte de caracter (minte), ba mai nou se sugereaza – discret, dar insistent – ca nici cu muzica nu ar sta prea bine. (Lucru paradoxal, de altfel: nici macar dusmanii pe care si i-a facut de-a lungul timpului nu i-au contestat abilitatile chitaristice, insa acum se pronunta in zeflemea tot felul de „formatori de opinie rock” care nici nu se nascusera cand cel in cauza compunea albume memorabile si nici cand vor muri nu vor fi in stare sa tina o pana cum trebuie in mana.) Dar de unde pana unde aceasta aversiune?

Multi se vor grabi sa spuna ca, spre deosebire de altii, Mustaine are gura mare. Dar nu acesta e motivul. Henry Rollins a renuntat la muzica pentru a-si propovadui idealurile intr-un fel de conferinte, Mark „Barney” Greenway nu conteneste sa se exprime deschis in legatura cu propriile convingeri si cat se poate de critic la adresa altora, Kerry King are un talent real sa se certe cu toata lumea. Totusi, nimeni nu ii desfiinteaza. In plus, atunci cand Mustaine ducea o viata la limita descompunerii definite de cliseul „sex, drugs and rock’n’roll”, prea putini ii dadeau atentia de care se „bucura” azi. Caci adevaratul motiv pentru care o parte din presa rock il detesta pe veteranul metal este ca Mustaine nu e „politically correct”.

Continuarea aici: http://maximumrock.ro/articole/6441-galceava-domnului-mustaine-cu-lumea.html

Hristos a înviat!

Un cântec pe săptămână - Florin Săsărman, „Iisus în celulă”

Intepretarea dată de bistrițeanul Florin Săsărman uneia dintre cele mai cunoscute poezii scrise în închisorile comuniste de Radu Gyr. 



 

Un cântec pe săptămână - Andrew Lloyd Webber / Tim Rice, „Hosanna” (din opera rock „Jesus Christ Superstar”)

„Hosanna” sau Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, în varianta – atât de iubită de Steinhardt... și de mine – operei rock „Jesus Christ Superstar” de Andrew Lloyd Webber, pe un libret de Tim Rice. Varianta originală (deci nu coloana sonoră a filmului), cu Ian Gillan în rolul lui Hristos.