Este un triumf melancolic, venit la crepusculul vieţii, când, vrând-nevrând, zădărnicia puterii lumeşti se arată în toată plenitudinea ei în faţa implacabilei morţi. Putem vedea faptele istorice într-un context mai amplu doar dacă nu suntem în mijlocul lor, forţe active a căror energie se epuizează în făptuire fără să mai lase loc contemplării. Ion Iliescu este astăzi iarăşi învingător, învingătorul oricărui spirit potrivnic, învingătorul nebunilor care au îndrăznit să viseze altceva, învingătorul României. Dar imaginea acestui triumf este una de sfârşit de epocă, în care, precum « Princepele » lui Eugen Barbu, biruitorul vede stingându-se în sine lumea care l-a creat în timp ce el se credea pe sine creator, o ultimă imagine a splendorii deşarte într-un apus de soare vestitor al sfârşitului. Lui Ion Iliescu nu-i mai pasă că a învins. Poate că nici nu ştie. Doar peste cei rămaşi, timpurile noi se aştern ca o pâclă.
Astăzi am aflat, fără îndoială, mai multe despre istoria şi apartenenţele celor din cercul lui Ion Iliescu decât în 1990. Dar chiar şi în « nopţile pline de groază » din decembrie 1989, mulţi au ştiut cine era Ion Iliescu. Au ştiut şi au acceptat. Generaţia părinţilor noştri, care trăise practic doar în comunism, nu mai spera. Ceauşescu era bătrân şi bolnav, şi totuşi oprimarea conştiinţelor durase atât de mult, mizeria morală şi materială deveniseră atât de apăsătoare în ultimii ani, încât ideea de viaţă reprezentată de bătrânul tiran părea de neclintit. Singura palidă consolare despre care se murmura în multe case era că Nicuşor, urmaşul neoficial, avea să fie mai omenos. Sistemul era veşnic, dar poate tinereţea avea să-l facă un pic mai respirabil. Şi, deodată, s-a produs ruptura.
Ion Iliescu nu a fost niciodată un adversar al sistemului comunist. L-a slujit cu devotament şi doar neînţelegerile de ordin personal cu cuplul din fruntea ţării au făcut să fie marginalizat, fără a dispărea niciodată cu totul din aparatul politic sau măcar din proximitatea lui. Însă această adversitate personală făcea din el o rază de speranţă pentru cei care nu mai aveau deloc speranţă. Până şi unul dintre cei mai mari şi mai pătimitori dizidenţi, minunat poet al închisorilor comuniste, şi-a amintit de el în focul lui decembrie 1989. Ştia şi acela, pe propria piele, aşa cum ştiau din auzite cei mai mulţi oameni trecuţi de 40 de ani şi care se interesau cât de vag de actualitatea zilei, că au de-a face cu un vechi comunist. Dar nu era Ceauşescu. Nici măcar Nicuşor. Ion Iliescu era un Nicuşor Ceauşescu mai bun, un om cu convingeri comuniste dar dispus la compromis în numele acelei « Realpolitik » care făcuse posibilă înţelegerea dintre Gorbaciov şi liderii lumii occidentale şi jucase rolul esenţial în smulgerea Cortinei de Fier, care părea să se mai ţină, firavă, doar în ultimul bastion european post-stalinist, România.
Restul îl cunoaşte oricine a trăit pe viu sau şi-a aruncat o privire peste istoria acelor ani, aşa cum s-a reflectat în presă, interviuri, filme şi cărţi. Ion Iliescu nu era Ceauşescu, desigur, dar nici măcar pe jumătate atât de dizident cum şi-l imaginau, cu o speranţă născută din deznădejde, unii. Cupa Mondială de fotbal din Italia, agitaţia pestriţă, murdară, zgomotoasă şi totuşi nu lipsită de o anumită inocenţă caracteristică fiecărui nou început, adulmecarea libertăţii, muzica nouă, călătoriile şi atâtea altele nu pot şterge talpa ucigaşă care s-a pus pe faţa României: mineriada. Am văzut-o şi eu, prin ochi de copil (aveam 11 ani, nouă luni şi două zile), în forma ei cea mai directă. De pe fereastra locuinţei mele, am privit printre lacrimi cum minerii măcelăreau cu bâte, pumni şi ce mai aveau la îndemână, un tânăr ale cărui singure vini erau vârsta şi, poate, o pereche de blugi. Am încercat să uităm şi, poate, pentru o vreme, am şi reuşit. Şi eu, şi România tânără. La început de viaţă nouă, treci mai uşor prin traume şi energia vitală copleşeşte durerile. Unii, cu 15-20 de ani mai mari, nu au mai putut răbda. Ţara care avusese cu câteva luni în urmă un duşman comun era dezbinată de conducători machiavelici, iar libertăţii i se răspundea cu moarte. Dacă la revoluţie se strigase „Vom muri şi vom fi liberi”, noua conducere a ţării ne arăta că schimbarea avea să se fie anevoioasă, că ea avea să i se opună şi să ceară ca preţ de schimb până şi vieţile noastre. Unii dintre cei mai buni oameni din ţară au plecat. Şi noua Românie pe care o visam a început să se prăbuşească sub apăsarea nălucii celei vechi.
Au urmat anii dezbinării, „anii urii”, ca să-l cităm pe Horia-Roman Patapievici. Şi ura nu a venit doar dintr-o parte, ci a devenit limbajul comun al politicii şi, prin ricoşeu, al întregii vieţi publice româneşti. Indiferent de partea cui erai, îndemnuri la ură îţi răsunau în urechi. 1996 a părut să aducă o schimbare, dar au urmat trădări peste trădări, compromisuri peste compromisuri. Şi cei rămaşi aici, şi cei plecaţi care încă mai priveau spre România au făcut pas după pas spre deznădejde, iar peste conştiinţe s-a aşternut o zgură groasă. Ion Iliescu era stăpânul unei Românii croite după chipul lui – sau după al tendinţei istorice căreia el îi împrumutase chipul.
Paradoxal, dintr-un anumit punct de vedere, în 1992, când îşi începea al doilea mandat, personajul istoric Ion Iliescu îşi trăise deja apogeul. Avea să mai stea la putere – cu o aparentă paranteză – încă paisprezece ani, însă îşi încheiase grosul operei, restul nefiind decât o menţinere în viaţă a edificiului clădit în primii ani de după Ceauşescu. Însă din inima tumultului în care clocoteau dezamăgiri şi vieţi irosite, în acea vară a lui 1990, din însuşi miezul primei şi celei mai tragice mineriade, se ridica deja altcineva, un nou centru de putere, care avea să-şi dăltuiască personalitatea publică pe măsura vremurilor noi. În timp ce rezistenţa anticomunistă non-violentă din Piaţa Universităţii era călcată în picioare, un ziarist vehement, cu verb acid şi tendinţe de înfierare proletară – neschimbate până astăzi – condamna manifestanţii în articole scânteietoare, acei manifestanţi pe care nu s-a sfiit să-i numească nici după 15 ani, „adunătură de derbedei”. Se numea Cristian Tudor Popescu şi scria la „Adevărul”, publicaţie care susţinea cu o inflexibilitate demnă de cauze mai bune Frontul Salvării Naţionale şi pe Ion Iliescu, deşi nu era ziarul oficial al partidului, rolul acesta revenindu-i cotidianului „Azi”. Desigur, Cristian Tudor Popescu nu aducea minerilor elogiile deşănţate ale unor confraţi, deşi susţinea sus şi tare că pe 13 iunie existase o încercare de lovitură de stat şi că reacţia celor care au scăldat în următoarele două zile Bucureştiul în sânge erau exagerate, grave, dar inevitabile, ca răspuns la „provocări”. Ziaristul despre care vorbim este un om inteligent şi a ştiut să îmbrace în cuvinte meşteşugite susţinerea unui regim criminal, să-şi lase portiţe de ieşire, pentru ca, eventual, la un moment dat, să poată fi socotit dizident aşa cum fusese şi Iliescu faţă de regimul ceauşist. Dar a spus-o atunci şi a repetat-o inclusiv în documentarul marca Recorder „30 de ani de democraţie”: în 1990 l-a votat pe Ion Iliescu, pentru că „era singura soluţie”. O soluţie la a cărei perpetuare, în forme noi, lucrează şi astăzi.
În contextul anului 2020, puterea este mult mai fluidă decât odinioară. Presa s-a aservit şi a primit în schimb dreptul de a participa la bal. Justiţia este politică, Parlamentul oferă subiecte tabloidelor, guvernanţii vorbesc ca nişte ziarişti de opinie. Aşa se face că a fi „om de presă” înseamnă a te bucura de o bucăţică de putere. Iar Cristian Tudor Popescu, în calitatea lui de judecător suprem al oricăror fapte din România şi de aiurea, a ajuns la putere. Probabil că acesta a fost motorul său principal – lucru care-l aseamănă nespus cu Ion Iliescu: nu îi motivează averile, tunurile financiare, viaţa de lux. Ei sunt „săraci şi cinstiţi” (cu însemnătatea relativă pe care au dobândit-o, în limbajul nostru desfigurat, aceste noţiuni). Şi creionează prin influenţa lor chipul României de astăzi.
Ca şi în cazul lui Ion Iliescu, cei mai mulţi oameni nu ignoră trecutul lui Cristian Tudor Popescu, pe care acesta nu încearcă, de altfel, să-l ascundă, ci doar să-l „cosmetizeze”, după chipul fostului preşedinte. Dar sunt gata să-l treacă cu vederea, aşa cum au făcut şi în 1989. Atunci, se întâmpla pentru că, după cum am spus, duşmanul era comun. Iliescu nu era Ceauşescu, măcar de asta putea fi acceptat, lucru care şi-a pus amprenta asupra mai tuturor alegerilor noastre din acea vreme şi până azi: calitatea celor pentru care ne luptăm în alegeri – uneori singura lor calitate – este că nu sunt... celălalt. În opinia publică, în schimb, suntem gata să uităm trecutul cuiva când acela se manifestă hotărât de partea „binelui”. „Bine” care astăzi este dogma îngustă a unei corectitudini politice care dezbină până la sânge în numele unei aşa-numite toleranţe, al unei aşa-numite co-existenţe. Cristian Tudor Popescu, nefiind nici dogmatic, nici stupid, a mai avut mici „scăpări”, dar s-a fofilat abil şi a ajuns „acolo”: o voce publică respectată, un arbitru temut, o conştiinţă vie a societăţii. Este cultivat, cinefil, iubitor avizat de tenis. Nicio legătură cu „gospodinele” isterice care le sărutau minerilor mâinile însângerate. Şi totuşi, în spatele intransigenţei se ascunde aceeaşi voinţă de putere ca cea pe care Ion Iliescu o acoperea cu zâmbetul său contagios. Om de lume, Cristian Tudor Popescu şi-a câştigat dreptul de a fi ascultat, pentru că, deşi dificil, când a fost cu adevărat nevoie, s-a pus de partea binelui. Adică a Puterii.
Cristi Puiu este – sau încearcă să fie, căci vorbim aici despre o luptă care nu se sfârşeşte decât în Împărăţie – un om liber. Cu întrebările, nereuşitele, îndoielile şi greşelile lui. Un artist în adevăratul sens al cuvântului, adică un om. Căci clădirea edificiului uman spre a ajunge la înălţimea ameţitoare către care îl cheamă ieşirea din neant nu este decât suprema operă de artă. Cristi Puiu este – o spun nu doar eu, ci tot felul de cinefili din toată lumea, inclusiv, nu că acesta ar fi un criteriu sine qua non, cei din juriul Festivalului de la Cannes – un mare regizor român. Iar pelicula pe care tocmai a lansat-o, „Malmkrog”, este un film cum nu s-a mai făcut niciodată la noi şi cum rar întâlneşti în cinematografie în general. Lansarea, întârziată din cauza pandemiei, a fost umbrită, aflăm de prin presă, de scandalul din jurul declaraţiilor regizorului de la TIFF. Dar nu este adevărat. O furtună de vorbe nu poate umbri o asemenea lansare. Umbreşte, în schimb, ţara în care trăim. Este aceeaşi umbră care se ascundea cândva în spatele zâmbetului lui Ion Iliescu.
Cristi Puiu nu este un aşa-zis negaţionist. Nu are nicio legătură cu agitaţii susţinători ai diferitelor teorii ale conspiraţiei, nici cu agitatorii lăudaţi de Sputnik. Nu este sub nicio formă pe aceeaşi linie ca cei care scriu pe anumite site-uri de „ştiri active” şi care îi fac un imens deserviciu lăudându-l astăzi (pentru a şi-l însuşi) pe aceeaşi pagină pe care altădată sunt promovaţi Adrian Severin, Ninel Peia, Viorica Dăncilă şi alţii asemenea. Este suficient, pentru a înţelege cât de mare este distanţa între ei, să spunem că în timp ce, chiar în recenta declaraţie, regizorul se înclină în faţa libertăţii câştigate în decembrie 1989, reprezentanţi de vârf ai respectivelor pagini socotesc că atunci ne-am pierdut independenţa.
Regizorul nu a spus la lansarea celui mai recent film al domniei sale că ar trebui să nu purtăm mască. Nu a negat existenţa pandemiei de Covid, nu a chemat lumea la demonstraţii în Piaţa Victoriei. Cristi Puiu a acuzat tonul pe care ne vorbesc mai-marii noştri, care „ne tratează ca pe nişte vite” tocmai în clipa în care ar trebui să ne fie mai aproape. Se referea, cred, la acele „staţi acasă” şi „nu voi ezita să declar din nou starea de urgenţă” spuse cu expresia profesorului copleşit de zarva din clasa de copii imbecili şi retardaţi. A spus-o răspicat: „Da, există această problemă, există o epidemie, există un virus, dar tonul autorităţilor statului este inacceptabil” (sublinierea mea). Nu a spus că trebuie să luăm în glumă virusul, ci că ar fi bine să ne fie teamă de alte lucruri, mult mai grave. Poate de acea „nesimţire sufletească”, de care spune o mare voce (smerită) a României contemporane că trebuie să ne vindecăm.
Dar chiar şi aşa, pentru paznicii noii conformităţi, asemenea afirmaţii sunt inacceptabile. Deşi se declară site de ştiri, Hotnews îşi asumă rolul de trompetă a gândirii corecte şi adoptă titluri de tabloid, în care declaraţiile lui Cristi Puiu devin „halucinante”. Dictatura părerii unice revine insinuant: dacă spui altceva nu mai eşti adversar politic sau ideologic, nu eşti nici măcar un om care gândeşte altfel, ci un atentator la binele general, un adevărat „duşman al poporului”. Adevărul proclamat pe canale oficiale a revenit, cu faţă umană şi bază zisă ştiinţifică (dar nu era, oare, şi socialismul tot „ştiinţific”?). Cristian Tudor Popescu taxează prompt abaterile de la dogmă: „Dl. Puiu (...) a făcut o măgărie agitatorică menită să-i promoveze filmul. (...) Cu cât o să iasă mai mult scandal, cu atât poate se mai duce cineva să vadă filmul ăsta de 3 ore şi 20 de minute.” Distinsul jurnalist este şi cinefil, de aceea impostura spuselor domniei sale este cu atât mai mare. Cristian Tudor Popescu ştie bine că filmele lui Cristi Puiu nu sunt nici „Last Action Hero”, nici „Die Hard” şi nici măcar „Pe aripile vântului”. Niciun „agitat” nu se duce să vadă trei ore şi ceva de dialog filozofic despre Antihrist pus în scenă cu cele mai subtile şi de aceea mai lipsite de artificii mijloace cinematografice doar de dragul unor declaraţii. Dar rebelul trebuie înfierat, este preţul păstrării influenţei jurnalistice, este preţul puterii, Cei care îl aplaudă şi îl aprobă pe Cristi Puiu sunt „hominizi cretini sau ticăloşi”, aşa cum, în 1990, cei care nu credeau în varianta oficială a regimului Iliescu – că în 13 iunie se încercase o lovitură de stat – erau, în cuvintele aceluiaşi jurnalist, fie cretini, fie candizi.
Gândirea unică îşi cere din nou drepturile. Iar triumful târziu al lui Ion Iliescu aici este: mulţi dintre cei care în 1990 i se opuneau, fie făcând aici opoziţie, fie fugind, astăzi au ajuns să-l aplaude pe Cristian Tudor Popescu şi să-l hulească pe Cristi Puiu. Regizorul este stigmatizat în cor de cei care se vor rezistenţi pentru libertate. Mijloacele şi repertoriul sunt aceleaşi: ploaie de injurii, contestarea valorii artistice (amintiţi-vă ce spunea Corneliu Vadim Tudor despre Ana Blandiana, de pildă) şi stigmatizarea. Ceauşescu spunea că demonstranţii de la Timişoara sunt elemente fasciste şi legionare. La fel spunea şi Ion Iliescu despre cei din Piaţa Universităţii. Astăzi, dacă nu te aliniezi părerii dominante, eşti pesedist sau vândut ruşilor. Nu ţi se oferă alternativă, pentru că, la fel ca altădată comuniştii, astăzi corecţii politic au uzurpat dictonul hristic şi îl repetă în cel mai pur sens leninist: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Şi poate că nu este decât o ironie subtilă – a istoriei? a artei? a adevărului? – că „Malmkrog” înfăţişează o oază de căutări autentice în cadrul istoric al răsturnării firescului pe care stătea să o aducă marea revoluţie bolşevică.
Astăzi, Ion Iliescu nu mai este băgat în seamă nici în PSD. Dar când foştii duşmani îşi dau mâna cu prietenii dintotdeauna, „oameni de bine” uniţi de idealul unicului lor adevăr politic şi ideologic, Ion Iliescu a învins, încă odată, România. Apăsat de povara anilor, poate că nu înţelege acest lucru sau, chiar dacă îl înţelege, nu-i mai pasă. Doar peste noi apasă acelaşi întuneric greu ca acum 30 de ani.
No comments:
Post a Comment