Samarineanul milostiv şi duşmanii credinţei

 Lectura cea mai frecventă a frumoasei Pilde a Samarineanului Milostiv ne învaţă că acesta este Însuşi Hristos, Cel care ne vindecă de căderea noastră, de starea nenorocită în care ne-a adus păcatul. Această interpretare, consfinţită de numeroşi Sfinţi Părinţi şi exegeţi, ar trebui să ne facă să acordăm o atenţie deosebită îndemnului rostit la finalul pildei: „Mergi şi fă şi tu asemenea”. Este o chemare directă la asemănarea cu Hristos, la efortul nostru personal de a merge, în El, pe calea pe care ne-a deschis-o şi care este, în cele din urmă, a îndumnezeirii. S-a vorbit adesea, şi pe bună dreptate, de aplicarea practică a acestei parabole prin milostenia materială sau sufletească, ce poate îmbrăca diferite forme, de la un ban până la o vorbă bună spusă unui seamăn deznădăjduit şi însingurat. Pe lângă acestea, cred că există pentru noi, mai ales în zilele noastre, şi un alt mod de a ne manifesta această milă şi de a „face asemenea”, urmând pe Hristos. Un mod în care, pe lângă compasiune, ne punem la lucru şi o altă însuşire despre care N. Steinhardt ne învaţă că este foarte apreciată de Domnul, deşteptăciunea – sau iscusinţa şi, de ce nu, un pic de diplomaţie, de înţelepciune ca a şerpilor, dublată, insist, de blândeţea porumbelului.

Omul „căzut între tâlhari” poate fi şi „celălalt”, adică cel din altă tabără decât a noastră, a credincioşilor. Cel rătăcit, ieşit din Biserică – dacă a fost vreodată în ea –, duşman al credinţei şi susţinător al tuturor urâciunilor şi neroziilor de care s-a umplut astăzi, parcă mai mult decât oricând, lumea. Dacă îndeobşte suntem de acord că unul ca acesta gândeşte şi lucrează sub înrâurirea diavolilor, adică a „tâlharilor” care vor să-i răpească mântuirea şi astfel însăşi umanitatea, prea rar ne gândim însă că aceasta este o minunată ocazie pentru noi de a fi samarineni milostivi, de a ne asemăna, adică, lui Hristos. Dimpotrivă, atitudinea noastră este foarte lumească şi mergem mai degrabă pe logica aceluia, asemănându-ne prin aceasta cu el. Unui asemenea om îi declarăm război. În numele credinţei, al mântuirii, al lui Hristos, dar, cu toate acestea: război. Îl urâm sau măcar îl dispreţuim, îl jignim în fel şi chip şi, eventual, dacă ni se dă ocazia, îl şi lovim. Preotul şi levitul pot fi slujitorii altarului care, de nu-i condamnă, îi ignoră pe asemenea duşmani ai credinţei, dar putem fi şi noi, „preoţia universală” creştină, căci şi noi avem rolul de a sluji lumea (diaconie) şi de a o sfinţi în legătură cu sfinţenia lui Hristos pe care o primim în noi (preoţie). Şi mulţi dintre noi sunt dispuşi să se nevoiască spre a-i sluji pe alţii, dar nu şi pe aceştia, duşmanii dreptei învăţături. Ei nu sunt „de-ai noştri”, drept pentru care nu ne interesează dacă trăiesc sau mor – deşi uneori ne spunem că poate ar fi mai bine să moară – nu ne apropiem de ei, nici nu ne trece prin gând să le oblojim rănile, ba nici nu le mai percepem ca pe nişte răni care să ne trezească mila, iar dacă e să ne atingem de ele, în cel mai bun caz o facem ca să le dăm cu piciorul. Dar „a face asemenea” cu Samarineanul-Hristos tocmai aceasta înseamnă, a-i lua şi pe ei în sarcina noastră. Pentru că, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, „Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că pentru noi Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani, 5, 8), ba chiar, ne spune un pic mai încolo, „vrăjmaşi” (5, 10).

Bine-bine, ne vom spune, toate acestea sună foarte frumos în teorie, dar cum să-l ajuţi pe om dacă nu vrea? Cum să-i arăţi adevărul dacă el nici nu crede în adevăr? Ei bine, aici intervine deşteptăciunea despre care vorbeam mai devreme. Milostenia nu este lucru simplu sau nu întotdeauna: ai scos o bancnotă, i-ai dat-o săracului, i-ai dus o farfurie cu mâncare caldă şi gata, ai conştiinţa împăcată. Desigur că şi acestea sunt foarte lăudabile, dar uneori milostenia e nevoinţă, a-l ajuta pe celălalt cere efort, ba, uneori, chiar moarte – „şi încă moarte de cruce”, am putea adăuga, dacă ne întoarcem mereu cu gândul la faptul că modelul Samarineanului este Hristos. Poate fi o muncă de o viaţă să încerci să răspunzi cu dragoste la ură, dar asta este noutatea absolută a creştinismului. Pe celelalte „le fac şi vameşii”. Poate fi chinuitor, sfâşietor şi descurajator să cauţi mereu noi căi, să-ţi storci mintea şi inima, să-ţi calci în picioare orgoliul şi chiar pe tine însuţi, ca să revii mereu la cel care te întâmpină cu ocări şi râsete batjocoritoare. Dar Hristos şi slujitorii Lui au găsit adesea moduri de a-i aduce înapoi la Dumnezeu şi pe cei mai înrăiţi vrăjmaşi. Inteligenţa şi diplomaţia nu-şi găsesc împlinirea decât când se sprijină pe dragoste, iar dragostea înseamnă adesea sânge, chiar şi când este sânge spiritual, ca în cuvântul Sfântului Siluan Athonitul: „A te ruga pentru oameni înseamnă a-ţi vărsa sângele.” Şi, iată, chiar şi acesta este un ajutor pentru vrăjmaşul căzut între tâlharii care îi insuflă necredinţă şi ură faţă de Biserică. Rugăciunea dureroasă şi insistentă pentru el, chiar dacă nu avem nicio siguranţă că se va îndrepta. Nădăjduim şi ne nevoim – pentru că, în fond, nici în Pilda evanghelică nu ni se spune clar ce s-a mai întâmplat după aceea cu omul ridicat de jos de cel milostiv. Sfinţii mijlocesc pentru noi, adică sunt gata să umple cu rugăciunea lor lipsurile noastre, să-i dea „Gazdei”, lui Dumnezeu, tot ce nu putem da noi pentru propria mântuire. Iar sfinţenia, să nu uităm, este chemarea fiecărui creştin. Spuneam, nu este uşor, nici nu se face repede. Dar prin efortul constant de a nu-l vedea în celălalt pe inamicul care trebuie nimicit, ci ca pe un biet drumeţ căzut între tâlhari, vom fi şi noi mai asemănători cu Blândul Iisus şi vom observa, susţinuţi de harul Lui, cum rugându-ne pentru vindecarea celuilalt, ne izbăvim şi noi de tâlharii mândriei şi neiubirii care de atâtea ori ne lasă „abia vii”.