A fi moderat

      Nu mai trebuie să insistăm, „ştirea zilei” în politica românească este intrarea în Parlament a Alianţei pentru Unirea Românilor, pe scurt, AUR. Este – ca să nu spun mai mult – de-a dreptul amuzant să vezi cum o presă care s-a obstinat să-i ignore şi să-i boicoteze pe reprezentanţii acestui partid, care nu apărea nici măcar în majoritatea sondajelor şi pe care până şi un exit poll – Realitatea Plus – îl situa la 3%, revarsă acum articole peste articole, opinii peste opinii, analize peste analize, care de care mai pertinente sau, unele... impertinente. Nu este timpul şi locul să discutăm aici despre program şi despre oamenii din acest partid, mai ales că oricine are curiozităţi poate merge la sursă, desigur, dacă reuşeşte să răzbească prin desişul de experţi şi să ajungă la cuvintele reprezentanţilor AUR.

     Cred că, cel puţin în clipa de faţă, mult mai simptomatică pentru societatea noastră decât ascensiunea însăşi a partidului este reacţia pe care a provocat-o. În fond, mersul lucrurilor nu este atât de ieşit din comun. România este una dintre ţările care nu au avut o mişcare politică de dreapta coerentă, iar asta nu de ieri, de azi. Nu vorbim aici despre pseudo-naţionalisme de tipul PRM, hrănite din ambiţiile unor foşti securişti şi cu o abordare cât se poate de etatistă (socialistă) şi centralizatoare în privinţa economiei (şi, deci, indirect, a libertăţii), nici despre grupuscule de agitatori xenofobe, însă nici despre aşa-numite partide de centru-dreapta, cu o viziune oscilând între un liberalism timid şi mai degrabă oligarhic şi o supunere absolută faţă de normele – nivelatoare, uniformizante, deci, iarăşi, cât se poate de centralist-socialiste – ale corectitudinii politice. Căci, pentru a rezuma foarte simplificator, însă util pentru a avea un punct de pornire, o dreaptă autentică se sprijină pe trei piloni: credinţă (tradiţie), familie, proprietate privată. De ceva vreme încoace, aceste repere a încercat să le recupereze Partidul Mişcarea Populară (PMP) şi pare destul de limpede că aici erau câţiva oameni ataşaţi cu adevăraţi de ele. Însă prea desele piruete ale liderului de facto, Traian Băsescu – ba adept al unui suprastat european, ba mare patriot, ba susţinător al libertăţii religioase, ba adept al toleranţei ca dictat, etc. – i-au şubrezit pas cu pas credibilitatea, ceea ce a dus la situaţia paradoxală a ieşirii din Parlament tocmai în momentul în care PMP părea să-şi asume în sfârşit până la capăt rolul de contrapondere la „fraţii-duşmani” de stânga, PSD şi USR, prea puţin deranjaţi de ciorba diluată ideologic a PNL.

     Aşadar, a apărut o entitate politică ce şi-a asumat explicit valorile conservatorismului, atât teoretic cât şi practic, prin exprimarea dezideratului naţional al unităţii între românii de pe cele două maluri ale Prutului. Desigur, timpul va evidenţia şi punctele şubrede, atât în ceea ce priveşte exprimarea doctrinară cât şi „materialul uman”, dar, să nu ne lăsăm înşelaţi: ceea ce îi deranjează pe mai toţi „liderii de opinie” de la noi, şocaţi că realitatea politică arată altfel decât o desenează cu grijă bula Hotnews – G4Media şi alţii eiusdem farinae este însăşi aderenţa unor idei care, de fapt, sunt bine reprezentate de-a lungul istoriei în orice democraţie solidă. De aici potopul de insulte şi invective: de la clasicele acuzaţii de afiliere moscovită (de preferat de-a dreptul dughinistă), neo-legionarism, nazism pe faţă, trecând prin contestarea oricărei legitimităţi (votanţii nu ar fi ştiut pe ce pun ştampila, de fapt) şi până la asocierea cu tot ce detestă mai tare unul sau altul, în funcţie de propriile convingeri ideologice (dacă cel mai adesea citim despre o aşa-zisă apropiere între cei de la AUR şi PSD, nu lipsesc nici comentarii care îi numesc masoni, sorosişti sau „porci capitalişti sub mască naţionalistă, de aceeaşi teapă cu PNL şi USR” – sic!) Deodată fanaticii diversităţii cântă la unison melodia neputinţei de a accepta... altceva decât propriile valori.

     Multe reacţii sunt penibile, însă, cel puţin până acum, pe primul loc se situează la mare distanţă Uniunea Scriitorilor, care a găsit de cuviinţă să-l excludă pe Sorin Lavric pentru delict de opinie. Nu discutăm aici despre justeţea aprecierii morale la adresa cuvintelor scriitorului – dintre care, cel puţin o parte se regăsesc într-o scriere eseistică, nu într-o luare de cuvânt publică, care să traseze orientarea politică a celui în cauză. Ci faptul că cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, unii dintre ei mândri nevoie mare de rezistenţa lor (prin cultură, se înţelege!) anticomunistă, reinstaurează fără să clipească dictatul asupra conştiinţei. Mare noroc are, de pildă, Charles Bukowski, că nu s-a născut pe plaiuri mioritice, ca să fie pus imediat pe lista neagră pentru misoginism şi cine ştie ce alte păcate. Cât despre Shakespeare, cu al său „frailty, thy name is woman”, ar trebui şters pesemne din istoria literaturii, dacă ar fi după preşedintele USR (sic!). Ce să mai vorbim despre Céline, autorul unor sentinţe cu adevărat nedrepte şi revoltătoare despre evrei, care nu-i diminuează cu nimic valoarea literară, nici nu împiedică publicarea lui în prestigioasa Bibliothèque de la Pléiade. Or fi având francezii înclinaţii socialiste, dar le-ar trebui oameni de la noi ca să le arate calea cea dreaptă a alinierii literaturii la binele poporului, pe care par s-o fi învăţat foarte bine de la ilustrul lor predecesor Mihai Beniuc.

    

     Unul dintre aspectele interesante ale acestei discuţii omniprezente se leagă de reacţia unor intelectuali, conservatori la rândul lor. Nici aici nu vreau să intru în prea multe detalii, ci să mă opresc, pentru că îl socotesc reprezentativ, asupra unui interviu acordat de Teodor Baconschi site-ului Hotnews. Fostul ministru de externe nu este nici el entuziasmat de ascensiunea AUR şi încearcă să lămurească de ce noua forţă politică nu este autentic-conservatoare. O face pe un ton măsurat, fără a diaboliza, deşi preia multe dintre acuzaţiile devenite monedă curentă pe piaţă: „filetism etnocratic”, „neolegionarism”, etc. Partea de substanţă a interviului amintit este cea în care domnul Baconschi explică ce înţelege domnia sa printr-o forţă autentic conservatoare. Şi aici apare expresia care mi-a provocat stupoarea. Cei care formează respectiva mişcare ar trebui, spune domnul Baconschi, să fie „creştini moderaţi”.

     În absenţa culturii teologice a domnului Baconschi, mărturisesc că, din lecturile şi experienţa mea, această categorie mi-a scăpat cu totul. Din câte înţelesesem eu până acum, creştin ori eşti, ori nu eşti. Există o – obligatorie – creştere duhovnicească şi, judecând existenţial, până la urmă creştin „autentic” nu este decât sfântul, însă în punctul de pornire, mărturisirea trebuie să fie deplină. Aşa cum se spune de atâtea ori în slujbele Bisericii, „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dăruire totală, absolutism existenţial. Mă întreb ce loc are aici moderaţia. Oare acei creştini moderaţi au un Crez mai special al lor? Spun „Cam cred întru unul Dumnezeu”? Sau „Cred, într-o anumită măsură, întru unul Dumnezeu”? Ar trebui oare, pentru a-i integra pe aceşti creştini moderaţi, ca la sfârşitul mărturisirii de credinţă să se facă o pauză ca să-şi poate exprima... moderaţia? Ceva de genul „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie... în principiu”? Sau poate că vorbind despre creştini moderaţi, teologul se referea tocmai la nivelul de înaintare duhovnicească pomenit mai sus. De treapta scării virtuţilor pe care se află. Sigur că cei ajunşi la contemplaţie nu fac politică, dar oare de la ce nivel în sus ar trebui trimişi frumuşel la mănăstire, ca să nu strice echilibrul moderaţiei şi să transforme o mişcare autentic conservatoare în... ce anume? Într-o ceată de sfinţi, invariabil extremişti?

     Cred că poziţia lui Teodor Baconschi se încadrează perfect într-un curent de gândire pe care îl defineşte titlul unei rubrici semnate în Dilema veche de Andrei Pleşu: „nici aşa, nici altminteri”. O implicare „căldicea”, care nici nu se leapădă furibund de „lumea veche”, dar nici nu vrea s-o lezeze prea tare pe cea nouă. Fără îndoială, rolul moderaţiei în toate cele ale vieţii acesteia este de netăgăduit. „Măsura este bună în toate”, ne învaţă Sfântul Ambrozie de la Optina, în consonanţă cu toţi Părinţii dinaintea lui şi de după el. Însă când măsura se transformă în compromis, sub masca acestei moderaţii se poate ascunde o periculoasă cădere. Iar lipsa de îndrăzneală nu este nici ea semn al unei bune aşezări, căci Hristos Însuşi ne spune: „Îndrăzniţi!” Nu vreau însă să intru în subtilităţi teologice care mă depăşesc. În unele lucruri se poate vorbi de moderaţie, nu şi în relaţia cu absolutul, nu şi în iubire (curată). Prudenţa este recomandată cel mai adesea, dar nu trebuie confundată cu lipsa curajului. Spre sfârşitul interviului despre care vorbim, domnul Baconschi ne spune că nu este realist să vorbim acum despre unirea cu Basarabia, pentru că Moscova nu vrea şi Uniunea Europeană se codeşte. Din fericire, la începutul secolului trecut, au existat oameni politici care au avut curajul să înfrunte şi opoziţia Moscovei sau a Londrei, şi indiferenţa altora, şi toate şicanele unora mult mai puternici decât noi şi să clădească, pas cu pas, Marea Unire de la 1918. Sigur că procesul nu s-a realizat dintr-odată şi mulţi dintre patrioţii români din Transilvania sau Basarabia (aş spune naţionalişti, dar mi-e teamă să nu cumva să fiu acuzat de filetism etnocratic) au gândit ei înşişi la început libertatea în cadrele unui federalism care să respecte autonomia diferitelor neamuri. De aceea, poate, cu timpul, chiar Teodor Baconschi va trece de la viziunea interconectării energetice şi economice la una mai concretă şi mai – vai! – radicală.

     Dacă AUR va reuşi să aibă o contribuţie la realizarea unităţii naţionale şi a unei societăţi în care valorile conservatoare să îşi găsească exprimarea firească, nu poate nimeni să spună astăzi. Putem doar să fim sceptici sau încrezători. Limpede este că, cel puţin uneori, limbajului diplomatic grijuliu să nu lezeze pe nimeni – şi mai ales pe preaputernicii lumii – trebuie să-i lase locul poziţiile tranşante, cu condiţia să nu izvorască din ura faţă de alţii şi din îndreptăţirea de sine, ci dintr-un cuget de slujire, dintr-un loc în care vrăjmaşii – cât se poate de reali! – nu sunt decât subiectele unei iubiri rănite.