Aşteptam cu sufletul la gură Argentina – Coreea de Sud. Şi n-am fost dezamăgit. Cel mai frumos meci de până acum, iar Argentina chiar străluceşte. N-am văzut decât un pic din magia tehnică a lui Messi, dar micuţul număr 10 a făcut un meci tactic perfect. N-a abuzat de driblinguri şi faze-spectacol, dar a alergat, a recuperat, a pasat şi le-a lăsat altora posibilitatea să se remarce. Gata, am început să-i învăţ pe argentinieni, tocmai pentru că echipa e atât de completă încât fiecare are un rol bine determinat. Cel puţin în prima repriză, Di Maria şi Tevez au fost de departe cei mai muncitori şi mai prolifici. Practic toate acţiunile Argentinei au fost la ei, pe stânga. Şi Tevez luptă ca un erou. Cade în duel cu adversarii, e împins, se ridică, dar nici gând să abandoneze sau să se oprească pentru a se văicări. Merge mai departe şi cel mai adesea câştigă. Park Chu-young îşi dă un autogol de toată frumuseţea, dar centrarea din corner a lui Messi face jumătate din treabă. În minutul 33 e deja 2-0 (Higuain), dar coreenii nu sunt aşa slabi cum s-ar crede doar privind scorul. Faza din minutul 45+1 e edificatoare. Demichelis visează, Lee Chung-Yong îi fură mingea şi înscrie. 2-1 şi faza îmi aminteşte de îndârjirea meciurilor de pe maidan, când ăla mai mic îi ia mingea marelui şmecher şi îi dă un gol în care se ascunde toată frustrarea lui. Parcă-l aud înjurând printre dinţi.
Am emoţii pentru Maradona şi ai lui, dar Higuain le risipeşte. A doua repriză e mai puţin limpede decât prima, însă dubla atacantului „pumelor” duce scorul la un spectaculos 4-1. În sfârşit vedem şi meciuri frumoase. Sper să fie doar începutul.
La Grecia-Nigeria mă ia din nou somnul. Mi-au plăcut africanii în primul meci, dar până la urmă grecii sunt mai de-ai noştri, aşa că m-ar bucura să facă şi ei ceva. Dar la cum joacă, slabe şanse, aşa că în minutul 15, la 1-o pentru Nigeria, jocurile par făcute. Urmează izbucnirea nervoasă a lui Kaita în minutul 33, africanii rămân în 10 şi grecii au mai bine de o repriză să se chinuiască. Se termină 2-1 pentru ei – primul gol la Mondiale din istoria selecţionatei şi primele 3 puncte – dar greu, tare greu.... Cel mai interesant jucător al meciului e portarul nigerian Enyeama. A greşit clar la golul 2 al elevilor lui Rehhagel, dar asta nu înseamnă nimic faţă de ce a făcut în rest: pe Messi l-a anihilat în primul meci, iar acum, până la eroare, a apărat senzaţional. Numai că asemenea greşeli sunt aproape inevitabile când toată povara unui meci apasă pe umerii celui dintre buturi. Kapetanos al nostru n-a jucat deloc. Poate în meciul 3, să se simtă şi el un pic bine, că la club îl aşteaptă Piţi şi, cine ştie, Flocea.
Franţa îşi face încet-încet bagajele. Meciul cu Mexic e încă unul slab, fără orizont, cu un gol din ofsaid şi unul din penalty, dar un 2-0 nu mai puţin meritat pentru sud-americani. Ribery a fost iar neputincios, Domenech nu mai are demult soluţii, iar les bleus sunt cam în aceeaşi derivă ca naţionala noastră. Ne vedem în preliminarii.
Friday, June 18, 2010
Thursday, June 17, 2010
Cronică de Mondial (VI)
CRONICA LUI ŞERBAN (1)
Olanda – Danemarca 2 – 0
Olanda este clar una dintre candidatele la titlul mondial, ca de fiecare dată. Ceea ce îmi place mereu la echipa Olandei este plăcerea jucătorilor de a pasa, modul în care plimbă mingea şi încearcă să găsească cea mai bună poziţie pentru coechipieri. Sunt jucători altruişti, care joacă pentru echipă.
Bert van Marwijk are la dispoziţie o echipă formată din jucători foarte cunoscuţi, cu o cotă foarte mare la nivel european, dar a reuşit să îi facă să joace foarte bine împreună. Este clar că echipa de acum a Olandei este o echipă tânără, numai van Bronckhorst şi van Bommel fiind mai bătrânei, restul fiind jucători dornici de afirmare, ca van Persie, de Jong şi van der Wiel. Echipa este formată în jurul lui Wesley Sneijder şi Rafael van der Vaart, care fac jocurile şi produc multe pase către atacanţi. Ce mă impresionează în acest an la echipa Olandei este faptul că nu a mai „împrumutat” jucători din colonii, vezi cazul Seedorf, naturalizat din surinamez, echipa fiind albă şi nu cu pete negre. Chiar dacă a deschis scorul în urma unei faze de cascadorii râsului, la autogolul lui Simon Poulsen, Olanda a jucat foarte legat, în atac Dirk Kuyt şi Robin van Persie făcând mare risipă de efort, demarcându-se mult şi creând spaţii pentru mijlocaşi. Defensiva Olandei este sigură, desi bătrânul van Bronckhorst începe să arate că duce lipsă de viteză către sfârşitul meciului. Un jucător ce merită remarcat din echipa Olandei este tânărul Elja, fotbalist de mare perspectivă, călit în campionatul Scoţiei la Celtic.
De partea cealaltă, Danemarca, şi ea aflată în schimb de generaţii, a jucat destul de deschis, nu a încercat să păstreze scorul de 0-0, a creat câteva ocazii, dar îi lipseşte un creier la mijlocul terenului, Jorgensen fiind departe de aşa ceva. Defensiva daneză este sigură, în ciuda celor două goluri primite. Fundaşii danezi au dezavantajul de a fi vulnerabili la jocul pe jos, lucru vizibil în special la Kjaer. Jucătorul danez Simon Poulsen le-a făcut un cadou involuntar olandezilor prin autogolul său, dar problema principală a danezilor este linia de mijloc, prea uşor depăşită în combinaţiile rapide. Jorgensen a încercat câteva acţiuni interesante, la fel şi Dennis Rommedahl, dar balonul ajunge prea greu la atacanţi.
Având în vedere faptul că celelalte componente ale grupei sunt Japonia şi Camerun, iar scorul direct între acestea a fost 1-0, Danemarca are şanse la calificare printr-o victorie în faţa Camerunului şi una în faţa Japoniei. De partea cealaltă, Olanda nu pare a avea probleme în a trece în faza următoare a competiţiei.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
Nu văd meciul Honduras – Chile şi aud că n-am pierdut prea mult. Nu mă interesează deloc nici divagaţiile de genul „dacă eram noi acolo făceam aşa şi pe dincolo”. Nu suntem acolo, noi am rămas la reclamele cu „căpitaneee!” şi cu berea obosită a unei echipe naţionale obosite. Chile a bătut cu 1-0, previzibil.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre Elveţia-Spania. Pierd prima repriză din acest meci, în traficul aglomerat al capitalei. În schimb îmi spune tata la telefon: „Nu se joacă nimic, nu înţeleg mare lucru din mondialul ăsta.” Ajung şi eu acasă, gândindu-mă la jurnalistul care îi spunea lui Ioan Chirilă că orice echipă cu experienţă ştie că primele meciuri din grupă trebuie să joci prost şi că Germania (pe atunci RFG) aşa face... şi ajunge departe. (În 1986 până în finală.)
Repriza a doua. Spania are jucători foarte buni, cu imaginaţie şi ştiinţă. Iniesta, Torres (intrat pe parcurs), Silva şi alţii. Se chinuie în faţa unui careu securizat de elveţieni, reuşesc nişte faze frumoase, dar se încurcă la finalizare, atunci când nu sunt blocaţi de portarul Benaglio sau de Lichtensteiner şi Grichting, toţi în zi mare. Însă în unele momente am impresia că Del Bosque primeşte indicaţii de la Piţurcă.
-Băi Vincente, disciplina tre’ să fie disciplină. Nu-i mai lăsa pe fundaşii laterali să-şi părăsească posturile!
-Păi bine Piţi, dar ei îmi creează superioritate numerică şi desfac atacul pe benzi.
-Nu mă învăţa tu pe mine antrenorat. Dacă-şi părăsesc posturile din APĂRARE – da?!, apărare! – echipa rămâne descoperită.
-Dar jucăm totuşi cu Elveţia, trebuie să riscăm puţin.
-Şi ce dacă-i Elveţia? Nu mai există echipe mici!
-Măi Piţi, uite că ne-au bătut ăştia.
-Şi ce? Bagă-ţi bretonul în ochi şi dă vina pe presă.
-Dar eu n-am breton, sunt mai chel.
-La toate ai o replică, Vincente. Uite de-aia n-o să ajungi niciodată mare antrenor.
...adică sterilitate şi lipsă de mobilitate. Aşa că Gelson Fernandes profită de una dintre foarte rarele acţiuni ale Elveţiei şi îi dă gol lui Casillas. Plus că bara îl salvează ceva mai târziu pe acesta. Vorbim despre prima mare surpriză. Ne-ar mai trebui câteva, poate aşa se încinge jocul.
Cred că lumea intoxicată de sunetul vuvuzelelor a început să antipatizeze, din cauza lor, şi selecţionata Africii de Sud. Săracele gazde ar putea înregistra o premieră, plecând – de fapt rămânând – acasă înainte de optimi. Pentru că Uruguayul, neconvingător cu Franţa, dă o lecţie sud-africanilor. La început, acelaşi scenariu ca în cele mai multe meciuri: echipa favorită atacă, cealaltă se apără supraaglomerat şi încearcă să scape pe contre. Aşa că Forlan, criticat pentru jocul făcut împotriva albaştrilor, se dezlănţuie şi dă un golazzo de la 25 de metri, cu mingea uşor deviată de spatele lui Mokoena.
După pauză Africa de Sud atacă ceva mai în forţă, dar cei care fac legea pe teren, cu eleganţă şi calm, sunt tot sud-americanii. O fază foarte grea confirmă vigilenţa arbitrilor de la acest turneu final, iar portarul sud-africanilor e eliminat şi Uruguayul beneficiază de un penalty. Forlan înscrie sigur şi se înscrie în cursa pentru titlul de golgheter. În minutele de prelungire Alvaro Perreira, fostul jucător al lui CFR Cluj, stabileşte scorul final, unul de neprezentare. Calculele devin asidue într-o grupă în care, deşi Uruguay a devenit favorita certă, oricare dintre echipe poate merge mai departe.
Să vedem însă cum analizează Jean acest meci.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI ŞERBAN (2)
Africa de Sud – Uruguay 0 – 3
După supriza din timpul zilei, când Elveţia lui Ottmar Hitzfeld a învins Spania, mă aşteptam la altceva de la acest joc. Din păcate însă, africanii şi-au arătat limitele şi, în ciuda ajutorului vuvuzelelor, uruguaienii au câştigat categoric.
Dacă în meciul cu Mexic apărarea pe două linii a Bafana Bafana a funcţionat bine, în meciul cu Uruguay chiar Aaron Mokoena, căpitanul echipei, a făcut multe greşeli. În atac nu le-a ieşit nimic, Mphela a fost anihilat de Diego Lugano, linia de mijloc nu s-a mişcat prea bine, Pienaar, vedeta echipei, fiind foarte nervos pe toată durata meciului.
Sistemul 4-4-2 gândit de Carlos Alberto Parreira nu oferă multe soluţii ofensive, echipa fiind foarte mult axată pe defensivă. La 1-0 sud-africanii au încercat să forţeze, dar linia de mijloc nu a fost în stare să furnizeze baloane către atacanţi.
Cred că diferenţa a făcut-o, pe lângă calitatea jucătorilor, clar în favoarea Uruguayului, sistemul de joc folosit de Oscar Washington Tabares. Acesta a avut o echipa flexibilă, care trecea uşor de la un 4-3-3 în faza ofensivă la un 4-5-1 în faza defensivă, ce îi permitea să recupereze mingea departe de poarta proprie şi să lanseze contraatacuri rapide.
Cei doi fundaşi laterali ai sud-americanilor, Maxi Pereira si Fucile, sunt şi ei jucători de atac, rapizi, care au o tehnicitate ce le permite să intre repede în combinaţii cu atacanţii.
Apărătorii centrali ai uruguayenilor sunt jucători experimentaţi, care, neavând în faţă nici adversari de valoarea lor, au oferit siguranţă echipei.
Cei trei atacanţi, Luiz Suarez împins şi Diego Forlan şi Edinson Cavani retraşi, au creat multe faze de poartă. Cel mai bun jucător al echipei în acest meci mi s-a părut a fi Diego Forlan, atât prin faptul că a înscris primul gol, fiind ajutat de devierea lui Mokoena, cât şi prin faptul că a alergat foarte mult, a pasat bine şi a creat multe culoare pentru mijlocaşi, în special pentru Alvaro Pereira.
Ce mi-a displăcut în primul rând la acest meci au fost spectatorii care au început sa plece de la 1-0. Aceasta mi-a amintit de suporterii români care, atunci când echipa este condusă, procedează în acelaşi fel. Sper ca africanii să dispară cu vuvuzelele lor şi la meciurile naţionalei Angliei, pentru a putea asculta corul suporterilor englezi.
După acest rezultat celeştii sunt aproape calificaţi, iar Africa de Sud trebuie să obţină un rezultat foarte bun în faţa Franţei pentru a spera la calificare. Mie mi se pare acest lucru imposibil, atât prin jocul prestat de africani, cât şi prin diferenţa de valoare dintre jucători.
ŞERBAN STAICU
Olanda – Danemarca 2 – 0
Olanda este clar una dintre candidatele la titlul mondial, ca de fiecare dată. Ceea ce îmi place mereu la echipa Olandei este plăcerea jucătorilor de a pasa, modul în care plimbă mingea şi încearcă să găsească cea mai bună poziţie pentru coechipieri. Sunt jucători altruişti, care joacă pentru echipă.
Bert van Marwijk are la dispoziţie o echipă formată din jucători foarte cunoscuţi, cu o cotă foarte mare la nivel european, dar a reuşit să îi facă să joace foarte bine împreună. Este clar că echipa de acum a Olandei este o echipă tânără, numai van Bronckhorst şi van Bommel fiind mai bătrânei, restul fiind jucători dornici de afirmare, ca van Persie, de Jong şi van der Wiel. Echipa este formată în jurul lui Wesley Sneijder şi Rafael van der Vaart, care fac jocurile şi produc multe pase către atacanţi. Ce mă impresionează în acest an la echipa Olandei este faptul că nu a mai „împrumutat” jucători din colonii, vezi cazul Seedorf, naturalizat din surinamez, echipa fiind albă şi nu cu pete negre. Chiar dacă a deschis scorul în urma unei faze de cascadorii râsului, la autogolul lui Simon Poulsen, Olanda a jucat foarte legat, în atac Dirk Kuyt şi Robin van Persie făcând mare risipă de efort, demarcându-se mult şi creând spaţii pentru mijlocaşi. Defensiva Olandei este sigură, desi bătrânul van Bronckhorst începe să arate că duce lipsă de viteză către sfârşitul meciului. Un jucător ce merită remarcat din echipa Olandei este tânărul Elja, fotbalist de mare perspectivă, călit în campionatul Scoţiei la Celtic.
De partea cealaltă, Danemarca, şi ea aflată în schimb de generaţii, a jucat destul de deschis, nu a încercat să păstreze scorul de 0-0, a creat câteva ocazii, dar îi lipseşte un creier la mijlocul terenului, Jorgensen fiind departe de aşa ceva. Defensiva daneză este sigură, în ciuda celor două goluri primite. Fundaşii danezi au dezavantajul de a fi vulnerabili la jocul pe jos, lucru vizibil în special la Kjaer. Jucătorul danez Simon Poulsen le-a făcut un cadou involuntar olandezilor prin autogolul său, dar problema principală a danezilor este linia de mijloc, prea uşor depăşită în combinaţiile rapide. Jorgensen a încercat câteva acţiuni interesante, la fel şi Dennis Rommedahl, dar balonul ajunge prea greu la atacanţi.
Având în vedere faptul că celelalte componente ale grupei sunt Japonia şi Camerun, iar scorul direct între acestea a fost 1-0, Danemarca are şanse la calificare printr-o victorie în faţa Camerunului şi una în faţa Japoniei. De partea cealaltă, Olanda nu pare a avea probleme în a trece în faza următoare a competiţiei.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
Nu văd meciul Honduras – Chile şi aud că n-am pierdut prea mult. Nu mă interesează deloc nici divagaţiile de genul „dacă eram noi acolo făceam aşa şi pe dincolo”. Nu suntem acolo, noi am rămas la reclamele cu „căpitaneee!” şi cu berea obosită a unei echipe naţionale obosite. Chile a bătut cu 1-0, previzibil.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre Elveţia-Spania. Pierd prima repriză din acest meci, în traficul aglomerat al capitalei. În schimb îmi spune tata la telefon: „Nu se joacă nimic, nu înţeleg mare lucru din mondialul ăsta.” Ajung şi eu acasă, gândindu-mă la jurnalistul care îi spunea lui Ioan Chirilă că orice echipă cu experienţă ştie că primele meciuri din grupă trebuie să joci prost şi că Germania (pe atunci RFG) aşa face... şi ajunge departe. (În 1986 până în finală.)
Repriza a doua. Spania are jucători foarte buni, cu imaginaţie şi ştiinţă. Iniesta, Torres (intrat pe parcurs), Silva şi alţii. Se chinuie în faţa unui careu securizat de elveţieni, reuşesc nişte faze frumoase, dar se încurcă la finalizare, atunci când nu sunt blocaţi de portarul Benaglio sau de Lichtensteiner şi Grichting, toţi în zi mare. Însă în unele momente am impresia că Del Bosque primeşte indicaţii de la Piţurcă.
-Băi Vincente, disciplina tre’ să fie disciplină. Nu-i mai lăsa pe fundaşii laterali să-şi părăsească posturile!
-Păi bine Piţi, dar ei îmi creează superioritate numerică şi desfac atacul pe benzi.
-Nu mă învăţa tu pe mine antrenorat. Dacă-şi părăsesc posturile din APĂRARE – da?!, apărare! – echipa rămâne descoperită.
-Dar jucăm totuşi cu Elveţia, trebuie să riscăm puţin.
-Şi ce dacă-i Elveţia? Nu mai există echipe mici!
-Măi Piţi, uite că ne-au bătut ăştia.
-Şi ce? Bagă-ţi bretonul în ochi şi dă vina pe presă.
-Dar eu n-am breton, sunt mai chel.
-La toate ai o replică, Vincente. Uite de-aia n-o să ajungi niciodată mare antrenor.
...adică sterilitate şi lipsă de mobilitate. Aşa că Gelson Fernandes profită de una dintre foarte rarele acţiuni ale Elveţiei şi îi dă gol lui Casillas. Plus că bara îl salvează ceva mai târziu pe acesta. Vorbim despre prima mare surpriză. Ne-ar mai trebui câteva, poate aşa se încinge jocul.
Cred că lumea intoxicată de sunetul vuvuzelelor a început să antipatizeze, din cauza lor, şi selecţionata Africii de Sud. Săracele gazde ar putea înregistra o premieră, plecând – de fapt rămânând – acasă înainte de optimi. Pentru că Uruguayul, neconvingător cu Franţa, dă o lecţie sud-africanilor. La început, acelaşi scenariu ca în cele mai multe meciuri: echipa favorită atacă, cealaltă se apără supraaglomerat şi încearcă să scape pe contre. Aşa că Forlan, criticat pentru jocul făcut împotriva albaştrilor, se dezlănţuie şi dă un golazzo de la 25 de metri, cu mingea uşor deviată de spatele lui Mokoena.
După pauză Africa de Sud atacă ceva mai în forţă, dar cei care fac legea pe teren, cu eleganţă şi calm, sunt tot sud-americanii. O fază foarte grea confirmă vigilenţa arbitrilor de la acest turneu final, iar portarul sud-africanilor e eliminat şi Uruguayul beneficiază de un penalty. Forlan înscrie sigur şi se înscrie în cursa pentru titlul de golgheter. În minutele de prelungire Alvaro Perreira, fostul jucător al lui CFR Cluj, stabileşte scorul final, unul de neprezentare. Calculele devin asidue într-o grupă în care, deşi Uruguay a devenit favorita certă, oricare dintre echipe poate merge mai departe.
Să vedem însă cum analizează Jean acest meci.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI ŞERBAN (2)
Africa de Sud – Uruguay 0 – 3
După supriza din timpul zilei, când Elveţia lui Ottmar Hitzfeld a învins Spania, mă aşteptam la altceva de la acest joc. Din păcate însă, africanii şi-au arătat limitele şi, în ciuda ajutorului vuvuzelelor, uruguaienii au câştigat categoric.
Dacă în meciul cu Mexic apărarea pe două linii a Bafana Bafana a funcţionat bine, în meciul cu Uruguay chiar Aaron Mokoena, căpitanul echipei, a făcut multe greşeli. În atac nu le-a ieşit nimic, Mphela a fost anihilat de Diego Lugano, linia de mijloc nu s-a mişcat prea bine, Pienaar, vedeta echipei, fiind foarte nervos pe toată durata meciului.
Sistemul 4-4-2 gândit de Carlos Alberto Parreira nu oferă multe soluţii ofensive, echipa fiind foarte mult axată pe defensivă. La 1-0 sud-africanii au încercat să forţeze, dar linia de mijloc nu a fost în stare să furnizeze baloane către atacanţi.
Cred că diferenţa a făcut-o, pe lângă calitatea jucătorilor, clar în favoarea Uruguayului, sistemul de joc folosit de Oscar Washington Tabares. Acesta a avut o echipa flexibilă, care trecea uşor de la un 4-3-3 în faza ofensivă la un 4-5-1 în faza defensivă, ce îi permitea să recupereze mingea departe de poarta proprie şi să lanseze contraatacuri rapide.
Cei doi fundaşi laterali ai sud-americanilor, Maxi Pereira si Fucile, sunt şi ei jucători de atac, rapizi, care au o tehnicitate ce le permite să intre repede în combinaţii cu atacanţii.
Apărătorii centrali ai uruguayenilor sunt jucători experimentaţi, care, neavând în faţă nici adversari de valoarea lor, au oferit siguranţă echipei.
Cei trei atacanţi, Luiz Suarez împins şi Diego Forlan şi Edinson Cavani retraşi, au creat multe faze de poartă. Cel mai bun jucător al echipei în acest meci mi s-a părut a fi Diego Forlan, atât prin faptul că a înscris primul gol, fiind ajutat de devierea lui Mokoena, cât şi prin faptul că a alergat foarte mult, a pasat bine şi a creat multe culoare pentru mijlocaşi, în special pentru Alvaro Pereira.
Ce mi-a displăcut în primul rând la acest meci au fost spectatorii care au început sa plece de la 1-0. Aceasta mi-a amintit de suporterii români care, atunci când echipa este condusă, procedează în acelaşi fel. Sper ca africanii să dispară cu vuvuzelele lor şi la meciurile naţionalei Angliei, pentru a putea asculta corul suporterilor englezi.
După acest rezultat celeştii sunt aproape calificaţi, iar Africa de Sud trebuie să obţină un rezultat foarte bun în faţa Franţei pentru a spera la calificare. Mie mi se pare acest lucru imposibil, atât prin jocul prestat de africani, cât şi prin diferenţa de valoare dintre jucători.
ŞERBAN STAICU
Wednesday, June 16, 2010
Cronică de Mondial (V)
Începem astăzi cu două meciuri de alaltăieri, privite prin ochiul de cronicar al lui Şerban, apoi vă spun şi ce am mai văzut eu ieri.
CRONICA LUI ŞERBAN
Japonia – Camerun 1 – 0
Este clar, acesta este campionatul în care organizarea jocului iese în evidenţă foarte mult. În acest meci s-au întâlnit organizarea şi forţa echipei japoneze cu jucătorii camerunezi foarte valoroşi. Nu cred că “leii neîmblânziţi” formează o echipă, fotbaliştii nu prea pasează între ei, joacă mult individual.
Japonia are trei jucători, care formeaza structura echipei, foarte valoroşi şi eficienţi, “braziliano-japonezul” Marcos Tulio Tanaka, pe Abe şi pe Honda, care dau multă siguranţă echipei. Honda dovedeşte, ca şi la CSKA Moscova, echipa de club la care joacă, un plasament de calitate, care îl face să ajungă mereu aproape de poartă, el fiind un bun speculant al fiecărei ocazii ivite, aşa cum a fost şi golul în poarta Camerunului.
De partea cealaltă, Camerunul a părut cea mai dezorganizată echipă africană de la Campionatul Mondial, fiind departe de Nigeria şi Ghana per ansamblu, deşi are jucători foarte buni şi cu nume pe la cluburi europene: Eto’o la Inter, Mbia la Marseille, Bassong şi Assou Ekoto la Tottenham şi Makoun la Lyon. Poate dacă la mijlocul terenului era introdus de la început Emana, cel care a avut şi o bară în final, acesta oferea mai multe pase utile atacanţilor.
De remarcat absenţa negativă a lui Alexander Song, jucătorul lui Arsenal lipsind mult în centrul defensivei camureneze destul de nesigure, şi absenţa pozitivă a unchiului său, Rigobert Song, eternul căpitan al “leilor” fiind pensionat forţat de Paul Le Guen şi păstrat pe bancă, lucru normal la cei 34 de ani “oficiali” ai săi.
Cred că, în ciuda faptului că au declarat ca îşi doresc titlul mondial, fiind aproape de casă şi având în vedere calitatea jocului prestat cu Japonia, camerunezii nu vor pune nici în continuare osul la treabă şi nu vor trece de grupe.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
Noua Zeelandă-Slovacia, hmm, ce mai reţetă... Mă uit la primele zece minute şi fără să vreau îmi vine în minte o proproziţie-clişeu: neo-zeelandezii aleargă de parcă ar fi la rugby. Dar îmi sunt simpatici, pentru că se străduiesc şi ei cât pot, joacă din plăcere şi din tot ce au reuşit să încropească. Unii nu prea prind decât banca de rezerve pe la cluburi, alţii n-au echipă sau joacă în Anglia în ligile a patra şi a cincea. Slovacia, după ce şi-a regăsit identitatea naţională, ar trebui să şi-o caute şi pe cea fotbalistică. Singurul lucru remarcabil din primele zece minute sunt tricourile băieţilor antrenaţi de Ricki Herbert. Foarte inspirat modelul, mi-aş lua şi eu unul. Deocamdată mă duc să mă culc... şi mă trezesc pentru ultimele douăzeci şi cinci de minute. E 1-0 pentru Slovacia, care a înscris prin Vittek. Aud că dintr-un ofsaid clar. Neobişnuit pentru acest campionat mondial unde, cu o excepţie, tuşierii au fost la înălţime. Tot slovacii atacă în valuri, cam steril însă, iar Noua Zeelandă se apără cu un entuziasm şi o stângăcie copilăreşti. Chiar şi când sunt faultaţi, jucătorii ei se ridică fără prea multe fasoane, ca pe maidan, când micilor fotbalişti în devenire puţin le pasă de o julitură în genunchi, atâta timp cât mai pot să alerge şi cât posesorul mingiei n-a plecat acasă. În schimb slovacii m-aş fi aşteptat să fie ceva mai „nemţi”. Când colo, indolenţa definită atât de des ca fiind de sorginte balcanică. Sestak primeşte o centrare în careu şi e destul de liber. Are două variante: să reia direct din voleu, sau să o lase să cadă şi apoi să şuteze cu sete. O lasă să cadă. O dată... şi încă o dată, aşteptând eventual să i se poziţioneze exact pe lat. În cele din urmă, un fundaş advers vine în viteză şi îl blochează. Aşa-i trebuie! Şi mă bucur când outsiderii egalează în minutul 93 printr-un cap al lui Reid şi fac primul punct la mondiale din istoria lor.
Mulţi cronicari şi specialişti se plâng de calitatea meciului dintre Coasta de Fildeş şi Portugalia, dar mie mi-a plăcut. Ok, e clar, Cristiano Ronaldo a dat o bară, a mai executat o lovitură liberă şi apoi a dispărut. Dar meciul a fost unul de luptă, cu mici rafinamente tehnice, iar ivorienii au dovedit că sunt departe de a sta doar în Drogba. În preajma careului se cam terminau toate acţiunile periculoase, asta e adevărat. Pe final Coasta de Fildeş a dat un asalt care a fost la un pas de 1-0, dar s-a terminat egal şi lucrurile în grupa morţii sunt departe de a fi lămurite. Paradoxal, temerea mea în ceea ce-i priveşte pe ivorieni e legată de antrenor, pentru că Eriksson are ca ultimă performanţă sacul de bani luat cam degeaba de la federaţia engleză.
...Cultura influenţează fotbalul şi apoi fotbalul îşi pune amprenta pe noile manifestări ale culturii. E una dintre concluziile care se impun în urma lecturii cărţii lui Ioan Chirilă. „Frumoasele noastre duminici” mi se pare mult mai reuşită decât „Lucescu”. Acolo răzbătea admiraţia pentru personaj, aici însă prin fiecare pagină respiră un campionat mondial redevenit viu, actual, după mai bine de douăzeci de ani. Cronica e alertă dar îşi face timp pentru a se opri la câte o observaţie sau o reflecţie care transced latura pur tehnică a meciurilor. Deodată mi-e mai simpatică Danemarca, după ce citesc cum suporterii ei, zgomotoşi şi băutori de bere, sunt cunoscuţi ca unii dintre cei mai fair-play, care scandează numele jucătorilor care au greşit, pentru a-i readuce în joc. Acum parcă aş vrea să-i fi bătut pe olandezi. Şi mă poartă gândul la Anglia şi Italia, care probabil că ar fi fost favoritele lui Ronnie James Dio...
„Uitaţi de politică pentru 90 de minute”, scrie pe un banner afişat de sud-africani înaintea meciului Brazilia-Coreea de Nord. Îndemn stupid! Nu trebuie să uităm nicio clipă, pentru că politica nu sunt nişte ciudaţi care se ceartă, ci, în cazul asiaticilor, un aparat de stat care calcă în picioare libertatea şi viaţa supuşilor săi şi îi ameninţă şi pe alţii cu ideologia lui hâdă. Nu e vorba doar despre nişte băieţi care joacă fotbal şi n-au nicio vină – nu au! – ci despre faptul că ei reprezintă o forţă oprimantă, care-i omoară, îi chinuieşte, îi condamnă la ignoranţă, pe fraţii acelor fotbalişti. Care sunt şi fraţii noştri, oricum am lua-o, creştineşte sau în limbaj umanist modern. Ar fi fost o ocazie excelentă de a taxa abuzurile regimului de la Phenian, dar idioţia ridicată la rang de cultură a maselor le închide acestora gura. Tocmai sud-africanilor, care azi n-ar fi putut să stea pe stadion dacă n-ar fi existat o acţiune politică concertată împotriva discriminării rasiale. Black Sabbath a cântat în timpul apartheid-ului în Africa de Sud şi şi-a atras o mulţime de critici pentru că ar fi încălcat embargoul, încurajând astfel regimul rasist. Dar pe comuniştii de la Phenian ar trebui să-i uităm! Aşa e când judecata limpede e îngropată sub vuvuzele.
În Somalia câţiva oameni au fost arestaţi şi alţii omorâţi pentru că se uitau la Cupa Mondială. Pentru cei din Europa şi America, care ma chiulesc de la muncă sau îşi iau liber ca să vadă meciurile, fotbalul e un moft, sau o pasiune, sau o mică rebeliune inofensivă, sau un mod de a-şi proba umanitatea. Pentru somalezi fotbalul e revoluţie! Şi asta poate deveni, când nu e corupt în mod globalizant şi uniformizant.
Coreenii din nord stau în cantonament de şase luni! Acasă la ei nu se văd decât meciurile propriei echipe şi eventualele înfrângeri ale „duşmanilor”: SUA, Japonia, Coreea de Sud. La început n-au vrut să includă în lot trei portari, motivând că au un atacant care se descurcă foarte bine şi în poartă. Au cele mai mici diurne şi nu au voie să vorbească cu nimeni din afara delegaţiei. Din afară pare amuzant, dar este foarte trist dacă te gândeşti la oamenii care îndură toate aceste lucruri. Şi care acum mai au de înfruntat şi Brazilia.
E de la început clar care e echipa mai bună. Robinho are câteva sclipiri, se leagă nişte pase, Filipe Melo şi Bastos încearcă şuturi şi centrări, Kaka e mai absent, dar aleargă şi el.
Numai că micii asiatici sunt peste tot. Brazilia combină frumos, are ocazii şi, în ciuda unui meci chinuit, păstrează acea lejeritate, acea plăcere de a juca ce o face una dintre cele mai iubite echipe. Uneori coreenii se încumetă să atace poarta lui Julio Cesar. Sunt îndârjiţi şi par apăsaţi. Dar nu refuză jocul, aşa că la pauză e 0-0.
Maicon e jucătorul preferat de la Inter al lui Jose Mourinho, care-l vrea la Real Madrid. Se vede şi aici de ce. Un şut-centrare pe la colţul scurt lăsat liber de Ri Myong-guk aduce primul gol, în minutul 55. Lacrimile marcatorului arată că nu i-afost deloc uşor cu această apărare exasperantă. Brazilia câştigă cu 2-1, după ce Elano înscrie în minutul 72 şi Ji Yun-nam creează o explozie de bucurie coreeană cu golul de onoare în faţa uneia dintre favorite. Rămânem cu informaţii anecdotice – în echipa asiatică există doi jucători pe care îi cheamă Pak Nam-chol, iar atacantul Jong Tae-se e poreclit „Rooney al Asiei” – şi cu o Brazilie încă datoare la capitolul spectacol. A, şi încă ceva! Aseară parcă n-au mai fost chiar atât de multe vuvuzele, astfel încât s-au mai auzit şi tobele şi scandările suporterilor cariocas.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI ŞERBAN
Japonia – Camerun 1 – 0
Este clar, acesta este campionatul în care organizarea jocului iese în evidenţă foarte mult. În acest meci s-au întâlnit organizarea şi forţa echipei japoneze cu jucătorii camerunezi foarte valoroşi. Nu cred că “leii neîmblânziţi” formează o echipă, fotbaliştii nu prea pasează între ei, joacă mult individual.
Japonia are trei jucători, care formeaza structura echipei, foarte valoroşi şi eficienţi, “braziliano-japonezul” Marcos Tulio Tanaka, pe Abe şi pe Honda, care dau multă siguranţă echipei. Honda dovedeşte, ca şi la CSKA Moscova, echipa de club la care joacă, un plasament de calitate, care îl face să ajungă mereu aproape de poartă, el fiind un bun speculant al fiecărei ocazii ivite, aşa cum a fost şi golul în poarta Camerunului.
De partea cealaltă, Camerunul a părut cea mai dezorganizată echipă africană de la Campionatul Mondial, fiind departe de Nigeria şi Ghana per ansamblu, deşi are jucători foarte buni şi cu nume pe la cluburi europene: Eto’o la Inter, Mbia la Marseille, Bassong şi Assou Ekoto la Tottenham şi Makoun la Lyon. Poate dacă la mijlocul terenului era introdus de la început Emana, cel care a avut şi o bară în final, acesta oferea mai multe pase utile atacanţilor.
De remarcat absenţa negativă a lui Alexander Song, jucătorul lui Arsenal lipsind mult în centrul defensivei camureneze destul de nesigure, şi absenţa pozitivă a unchiului său, Rigobert Song, eternul căpitan al “leilor” fiind pensionat forţat de Paul Le Guen şi păstrat pe bancă, lucru normal la cei 34 de ani “oficiali” ai săi.
Cred că, în ciuda faptului că au declarat ca îşi doresc titlul mondial, fiind aproape de casă şi având în vedere calitatea jocului prestat cu Japonia, camerunezii nu vor pune nici în continuare osul la treabă şi nu vor trece de grupe.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
Noua Zeelandă-Slovacia, hmm, ce mai reţetă... Mă uit la primele zece minute şi fără să vreau îmi vine în minte o proproziţie-clişeu: neo-zeelandezii aleargă de parcă ar fi la rugby. Dar îmi sunt simpatici, pentru că se străduiesc şi ei cât pot, joacă din plăcere şi din tot ce au reuşit să încropească. Unii nu prea prind decât banca de rezerve pe la cluburi, alţii n-au echipă sau joacă în Anglia în ligile a patra şi a cincea. Slovacia, după ce şi-a regăsit identitatea naţională, ar trebui să şi-o caute şi pe cea fotbalistică. Singurul lucru remarcabil din primele zece minute sunt tricourile băieţilor antrenaţi de Ricki Herbert. Foarte inspirat modelul, mi-aş lua şi eu unul. Deocamdată mă duc să mă culc... şi mă trezesc pentru ultimele douăzeci şi cinci de minute. E 1-0 pentru Slovacia, care a înscris prin Vittek. Aud că dintr-un ofsaid clar. Neobişnuit pentru acest campionat mondial unde, cu o excepţie, tuşierii au fost la înălţime. Tot slovacii atacă în valuri, cam steril însă, iar Noua Zeelandă se apără cu un entuziasm şi o stângăcie copilăreşti. Chiar şi când sunt faultaţi, jucătorii ei se ridică fără prea multe fasoane, ca pe maidan, când micilor fotbalişti în devenire puţin le pasă de o julitură în genunchi, atâta timp cât mai pot să alerge şi cât posesorul mingiei n-a plecat acasă. În schimb slovacii m-aş fi aşteptat să fie ceva mai „nemţi”. Când colo, indolenţa definită atât de des ca fiind de sorginte balcanică. Sestak primeşte o centrare în careu şi e destul de liber. Are două variante: să reia direct din voleu, sau să o lase să cadă şi apoi să şuteze cu sete. O lasă să cadă. O dată... şi încă o dată, aşteptând eventual să i se poziţioneze exact pe lat. În cele din urmă, un fundaş advers vine în viteză şi îl blochează. Aşa-i trebuie! Şi mă bucur când outsiderii egalează în minutul 93 printr-un cap al lui Reid şi fac primul punct la mondiale din istoria lor.
Mulţi cronicari şi specialişti se plâng de calitatea meciului dintre Coasta de Fildeş şi Portugalia, dar mie mi-a plăcut. Ok, e clar, Cristiano Ronaldo a dat o bară, a mai executat o lovitură liberă şi apoi a dispărut. Dar meciul a fost unul de luptă, cu mici rafinamente tehnice, iar ivorienii au dovedit că sunt departe de a sta doar în Drogba. În preajma careului se cam terminau toate acţiunile periculoase, asta e adevărat. Pe final Coasta de Fildeş a dat un asalt care a fost la un pas de 1-0, dar s-a terminat egal şi lucrurile în grupa morţii sunt departe de a fi lămurite. Paradoxal, temerea mea în ceea ce-i priveşte pe ivorieni e legată de antrenor, pentru că Eriksson are ca ultimă performanţă sacul de bani luat cam degeaba de la federaţia engleză.
...Cultura influenţează fotbalul şi apoi fotbalul îşi pune amprenta pe noile manifestări ale culturii. E una dintre concluziile care se impun în urma lecturii cărţii lui Ioan Chirilă. „Frumoasele noastre duminici” mi se pare mult mai reuşită decât „Lucescu”. Acolo răzbătea admiraţia pentru personaj, aici însă prin fiecare pagină respiră un campionat mondial redevenit viu, actual, după mai bine de douăzeci de ani. Cronica e alertă dar îşi face timp pentru a se opri la câte o observaţie sau o reflecţie care transced latura pur tehnică a meciurilor. Deodată mi-e mai simpatică Danemarca, după ce citesc cum suporterii ei, zgomotoşi şi băutori de bere, sunt cunoscuţi ca unii dintre cei mai fair-play, care scandează numele jucătorilor care au greşit, pentru a-i readuce în joc. Acum parcă aş vrea să-i fi bătut pe olandezi. Şi mă poartă gândul la Anglia şi Italia, care probabil că ar fi fost favoritele lui Ronnie James Dio...
„Uitaţi de politică pentru 90 de minute”, scrie pe un banner afişat de sud-africani înaintea meciului Brazilia-Coreea de Nord. Îndemn stupid! Nu trebuie să uităm nicio clipă, pentru că politica nu sunt nişte ciudaţi care se ceartă, ci, în cazul asiaticilor, un aparat de stat care calcă în picioare libertatea şi viaţa supuşilor săi şi îi ameninţă şi pe alţii cu ideologia lui hâdă. Nu e vorba doar despre nişte băieţi care joacă fotbal şi n-au nicio vină – nu au! – ci despre faptul că ei reprezintă o forţă oprimantă, care-i omoară, îi chinuieşte, îi condamnă la ignoranţă, pe fraţii acelor fotbalişti. Care sunt şi fraţii noştri, oricum am lua-o, creştineşte sau în limbaj umanist modern. Ar fi fost o ocazie excelentă de a taxa abuzurile regimului de la Phenian, dar idioţia ridicată la rang de cultură a maselor le închide acestora gura. Tocmai sud-africanilor, care azi n-ar fi putut să stea pe stadion dacă n-ar fi existat o acţiune politică concertată împotriva discriminării rasiale. Black Sabbath a cântat în timpul apartheid-ului în Africa de Sud şi şi-a atras o mulţime de critici pentru că ar fi încălcat embargoul, încurajând astfel regimul rasist. Dar pe comuniştii de la Phenian ar trebui să-i uităm! Aşa e când judecata limpede e îngropată sub vuvuzele.
În Somalia câţiva oameni au fost arestaţi şi alţii omorâţi pentru că se uitau la Cupa Mondială. Pentru cei din Europa şi America, care ma chiulesc de la muncă sau îşi iau liber ca să vadă meciurile, fotbalul e un moft, sau o pasiune, sau o mică rebeliune inofensivă, sau un mod de a-şi proba umanitatea. Pentru somalezi fotbalul e revoluţie! Şi asta poate deveni, când nu e corupt în mod globalizant şi uniformizant.
Coreenii din nord stau în cantonament de şase luni! Acasă la ei nu se văd decât meciurile propriei echipe şi eventualele înfrângeri ale „duşmanilor”: SUA, Japonia, Coreea de Sud. La început n-au vrut să includă în lot trei portari, motivând că au un atacant care se descurcă foarte bine şi în poartă. Au cele mai mici diurne şi nu au voie să vorbească cu nimeni din afara delegaţiei. Din afară pare amuzant, dar este foarte trist dacă te gândeşti la oamenii care îndură toate aceste lucruri. Şi care acum mai au de înfruntat şi Brazilia.
E de la început clar care e echipa mai bună. Robinho are câteva sclipiri, se leagă nişte pase, Filipe Melo şi Bastos încearcă şuturi şi centrări, Kaka e mai absent, dar aleargă şi el.
Numai că micii asiatici sunt peste tot. Brazilia combină frumos, are ocazii şi, în ciuda unui meci chinuit, păstrează acea lejeritate, acea plăcere de a juca ce o face una dintre cele mai iubite echipe. Uneori coreenii se încumetă să atace poarta lui Julio Cesar. Sunt îndârjiţi şi par apăsaţi. Dar nu refuză jocul, aşa că la pauză e 0-0.
Maicon e jucătorul preferat de la Inter al lui Jose Mourinho, care-l vrea la Real Madrid. Se vede şi aici de ce. Un şut-centrare pe la colţul scurt lăsat liber de Ri Myong-guk aduce primul gol, în minutul 55. Lacrimile marcatorului arată că nu i-afost deloc uşor cu această apărare exasperantă. Brazilia câştigă cu 2-1, după ce Elano înscrie în minutul 72 şi Ji Yun-nam creează o explozie de bucurie coreeană cu golul de onoare în faţa uneia dintre favorite. Rămânem cu informaţii anecdotice – în echipa asiatică există doi jucători pe care îi cheamă Pak Nam-chol, iar atacantul Jong Tae-se e poreclit „Rooney al Asiei” – şi cu o Brazilie încă datoare la capitolul spectacol. A, şi încă ceva! Aseară parcă n-au mai fost chiar atât de multe vuvuzele, astfel încât s-au mai auzit şi tobele şi scandările suporterilor cariocas.
PAUL SLAYER GRIGORIU
Monday, June 14, 2010
Cronică de Mondial (IV)
M-a toropit căldura, m-au obosit numeroasele meciuri. Ştiu că Olanda-Danemarca ar putea fi un joc excelent, dar după prima repriză mă ia somnul în faţa televizorului. Nu calitatea meciului e de vină, deşi nici acesta nu străluceşte. În prima repriză – sau în minutele pe care le văd din ea – aceeaşi prudenţă care a nimicit deja spectacolul. Foarte multă determinare însă. De fapt, singurul moment pe care-l reţin e o luptă pentru balon între Snejder şi Poulsen. Se împiedică, îşi iau unul altuia prim-planul, se redresează, aleargă, dar nu se lasă. Cam aşa se joacă fotbalul, cu atât mai mult cu cât n-ai glezna fină. Deşi Snejder nu-i tocmai un “muncitor”,
Repriza a doua consemnează primul autogol, al aceluiaşi Poulsen, aşa că Olanda, scăpată de emoţia startului, începe să joace. De la generaţia trio-ului fabulos Gullit-Van Basten-Rjkaard, portocala mecanică n-a mai ajuns în vârful ierarhiei, deşi se numără mereu printre favorite. După părerea mea, nici după un meci din care a jucat bine o repriză nu are acest statut. Dar primii paşi sunt cei mai grei, aşa că golul din minutul 85 al lui Kuyt reprezintă un început cât se poate de reuşit pentru Olanda. Parcă tot lipseşte însă fotbalul-spectacol mult aşteptat. De fapt, în mod paradoxal, dincolo de Argentina – care a surprins plăcut, dar n-a convins chiar sută la sută – Germania este singura echipă care a încântat ochiul. A avut un adversar slab, e drept, dar, departe de pragmatismul tipic nemţesc, nu s-a menajat, a jucat şi pentru ochiul şi bucuria publicului, n-a tras frânele la doi-zero. A câştigat – uneori din faze ca la antrenament – dar cel mai important rămâne cum a făcut-o. Nemţii au obiceiul să se insinueze pe nesimţite în competiţiile mari, cel puţin în ultimii ani: joacă aşa-şi-aşa, uneori chiar slab şi deodată te trezeşti cu ei în finală. De data asta au început altfel. Nu ştiu unde-i va duce pe ei această dezlănţuire neobişnuită, dar e reconfortant să vezi atâtea faze şi atâtea goluri.
La Japonia-Camerun m-am uitat doar sperând că o să fie mai bun decât Slovenia-Algeria. Doar juca Eto’o. O bună parte a meciului n-am văzut mare lucru. Roboţeii niponi sunt foarte bine organizaţi tactic, în timp ce africanii mizează pe forţă. Jucătorii ambelor echipe lasă impresia că se descurcă bine până când ajung cu mingea la picior. Chiar şi japonezul Honda – câte amintiri despre copilăria populată cu visuri despre maşinuţe cu telecomandă îmi trezeşte acest nume - , revelaţia lui ŢSKA Moscova, dă gol doar pentru că marcajul fundaşilor camerunezi e larg, aşa că are timp să-şi potrivească mingea care, la o primă impresie, îl cam încurcă.
Auzind numele camerunezilor, mă gândesc la legăturile culturale ce s-au creat pe continentul african cu tradiţia vechi-testamentară. Popoarele tinere, al căror vis e să scape de sărăcie după ce au scuturat jugul colonial – care, pragmatic vorbind, le-a pregătit pentru emanciparea în spiritul lumii vechi – se identifică cu poporul lui Israel, oprimat dar biruitor. Şi asocierea se întinde şi mai departe, de la Bob Marley cu al său “lion in Zyon”, până la “we must reach the mountain of Zyon” al lui Max Cavalera. Aşa se explică abundenţa în Africa a numelor vechi-testamentare, cum ar fi, în această reprezentativă a Camerunului, Enoh sau Samuel (Eto’o). Religiozitatea aparent primitivă dar profund înrădăcinată, deşi uneori confuză, a acestor popoare este baza pe care încearcă să se clădească, dintr-un amalgam în care egalitarismul ce a cuprins lumea veche încearcă să niveleze valorile, o cultură solidă şi o identitate pusă mereu sub semnul întrebării. E un fenomen fascinant.
Camerunul pierde, pentru că nu leagă mare lucru tactic. Dar remarcaţii mei din acest meci sunt Eto’o, pentru că văd la el, în sfârşit, o cascadă de driblinguri undeva în marginea careului, urmate de o centrare perfectă, dar nefructificată şi Assou-Ekotto, fundaşul de bandă camerunez care ară terenul, recuperează mingi, centrează şi pare să nu obosească niciodată.
În prima parte a meciului Italia-Paraguay, italienii arată ca echipa cea mai bine pusă la punct a Cupei Mondiale. Pasele se leagă absolut superb, jucătorii dau drumul la minge fără să se uite şi de cele mai multe ori aceasta ajunge unde trebuie. Viteza este cam scăzută, dar automatismele merg excelent. Până la finalizare... Paraguayenii sunt pragmatici, destul de calmi, cu câteva sclipiri. Statistica arată că nu le-au fost cu nimic inferiori italienilor. Statistica însemnând şi goluri. În minutul 39 Torres centrează senzaţional şi Alcaraz înscrie cu capul pe lângă Buffon, care nu mai are ce face.
În repriza a doua lucrurile sunt şi mai echilibrate şi, minute bune, sud-americanii îi domină pe europeni. Dar Italia e Italia şi, chiar dacă s-a obişnuit să nu înceapă bine turneele finale, nu le începe nici catastrofal. Egalează în minutul 63, prin De Rossi şi cu acest scor se încheie meciul. Evenimentul cel mai important este, desigur, accidentarea lui Buffon, înlocuit la pauză de Marchetti.
Aşa se scurge încă o zi, iar azi aşteptăm cu nerăbdare Brazilia. Şi să se termine odată cu prima fază a grupelor, să crească miza şi să se încingă meciurile. Abia aştept să văd din nou Argentina.
PAUL SLAYER GRIGORIU
UPDATE:
Iată şi cronicile prietenului Jean la două dintre meciurile de zilele trecute.
CRONICA LUI ŞERBAN
Ghana – Serbia 1 – 0
Pe sârbi, e clar, i-au deranjat vuvuzelele. Au fost nervoşi tot timpul şi au reuşit să se bată singuri. Personal mi-a părut rău de înfrângerea sârbilor, eu fiind un fan al acestei echipe, alături de cea a Italiei. Poate că acest duş rece le va face bine şi îi va trezi, deşi la meciul următor au în faţă Germania.
S-au bazat prea mult pe centrările lungi catre Nicola Zigic, care de astfel a fost blocat bine de John Mensah. Dejan Stankovic nu a dat claritate jocului sârbilor, iar pe cele două benzi Iovanicic şi Krasic nu au furnizat multe centrări. De asemenea, înlocuirile au fost neispirate, în special introducerea lui Kuzmanovic, jucător care face tuşa la Stuttgart, nu are meciuri în picioare şi riscă mult. A mai făcut şi aiurea penaltiul din care a înscris Ghana. Un alt inconştient a fost şi Lukovic, jucător care nu arată că joacă în Italia, la Udinese, comiţând faulturi inutile în urma cărora a şi fost eliminat. Pentru binele fanilor şi al jucătorilor sper ca Radomir Antic, cu experienta lui, să schimbe ceva în echipă şi să învingă Germania, pentru că, dacă nu se va întâmpla aşa, în ultimul meci Germania va întâlni Ghana, iar la acea dată nemţii ar putea fi deja calificaţi.
Pentru cine a văzut finala Cupei Africii, Ghana a practicat acelaşi stil de joc, de aşteptare, cu o apărare stabilă şi un mijloc care închide foarte bine. Acum însă tinerii au dobândit mai multă experienţă şi a existat mai mult timp de pregătire. Mulţi dădeau şanse mici echipei Ghanei din cauza lipsa vedetelor Essien şi Muntari, dar, aşa cum s-a întâmplat şi la Cupa Africii, echipa se descurcă bine şi fara ei. Milorad Rajevac, după ce a făcut minuni la Vojvodina Novisad, cu care a terminat pe locul trei în Serbia în 2007, a disciplinat mult echipa Ghanei, promovând mulţi jucători de la tineret.
În atac nu l-a lăsat decât pe Gyan, care l-a deranjat destul de mult pe Nemanja Vidic. S-a remarcat linia de mijloc a Ghanei, cu jucători care se înţeleg bine, din care Kevin Prince Boateng iese în evidenţă, strângând bine echipa în jurul sau. Atunci când a avut ocazia, în special după eliminarea lui Lukovic. echipa Ghanei a împins jocul destul de mult în terenul europenilor, organizat, penaltiul fiind rezultatul minutelor de presiune la care au fost supuşi sârbii. Echipa “stelelor negre” arată bine, joacă frumos şi are un portar sigur pentru un african, Richard Kingson.
Un lucru remarcabil pentru echipele Nigeriei şi Ghanei la acest turneu final este că joacă organizat, nu se bazează numai pe atac, aşa cum se întâmpla acum ceva ani, se închid bine în defensivă şi au portari siguri, Enyeama si Kingson dând multă siguranţă coechipierilor, mai ales la centrări.
Dupa acest meci Ghana întâlneşte Australia şi are o şansă mare de a se califica mai departe dacă îi învinge pe “canguri”.
Germania – Australia 4 – 0
Un meci cam fără istoric.
Cu o greşeală destul de mare de arbitraj, prima mai importantă de la acest Campionat Mondial, comisă de un arbitru din Mexic, o ţară cu un campionat destul de puternic.
Soarta meciului putea fi alta dacă australienii nu ratau o ocazie mare la 0-0, prin Richard Garcia. Acestui jucător cred că i-a fost frică să-şi spargă gheata, evitând să tragă direct la poartă, lucru care i-a permis lui Neuer sa intervină.
Aceasta a fost ocazia care putea schimba meciul, deşi, văzându-i pe cei doi fundaşi centrali australieni, cred că Germania putea înscrie mai multe goluri, chiar şi fără eliminarea aiurea a lui Tim Cahill, acordată mai mult pentru văicăreala lui Bastian Schweinsteiger. Probabil că Tim Cahill nici nu s-a gândit că pentru o astfel de intrare va primi roşu, el intrând mult mai tare la adversari pentru echipa sa de club, Everton.
Germania a aratat ca o echipă solidă, care joacă vertical şi atacă foarte bine pe flancuri.
Sistemul de joc 4-3-3 este foarte bine utilizat de Joachim Low, cu două laturi foarte puternice, în special prin Philip Lahm. De asemenea, “turcul” Mesut Ozil creează multe spaţii pentru Podolski si Müller. Meciul a fost totuşi unul uşor pentru germani, care însă au arătat o omogenitate foarte bună, părând a fi cea mai legată echipă de până acum. Trebuie menţionat că 5 jucători din primii 11 ai Germaniei sunt de la Bayern München. Din echipa Germaniei mi s-a părut foarte în formă Thomas Müller, fotbalist ce începe să îşi arate din ce în ce mai mult valoarea. Un punct slab al Germaniei este Per Mertesacker, fundaşul lui Werder părând a fi un uriaş care nu vede ce se întâmplă în jurul lui, fiind foarte vulnerabil la mingile jucate pe jos.
Un lucru demn de luat în seamă este tinereţea echipei Germaniei, un lucru nu foarte caracteristic pentru această selecţionată, dar care se poate dovedi important pe măsură ce se vor aduna mai multe meciuri, mai ales că temperaturile vor fi destul de ridicate.
Australia a aratat ca o echipă fără liderul ei, Harry Kewell, jucător păstrat pe margine de Pim Werbeek, cu o apărare foarte slabă, mai ales în partea centrală şi care se bazează prea mult pe lansările în adâncime, mai ales că în atac s-a aflat un jucător destul de scund, Tim Cahill. Principalul jucător de creaţie al Australiei, Brad Emerthon, s-a izolat în partea dreaptă, ca şi Vince Grella pe partea opusă. În rest, multe centrări, mai ales la fazele fixe executate de Chiperfield, şi nimic altceva din partea unei echipe care totuşi are un portar foarte valoros, Mark Schwarzer. Un jucător de la australieni care a intrat foarte bine în meci, chiar dacă a fost rezervă, a fost Holman, care, alături de Valeri, a încercat câte ceva. În rest nimic.
Pentru Germania un test cu adevărat important este meciul următor, în faţa Serbiei, care este obligată sa faca un joc bun, mai ales având în vedere înfrângerea în faţa Ghanei.
ŞERBAN STAICU
Repriza a doua consemnează primul autogol, al aceluiaşi Poulsen, aşa că Olanda, scăpată de emoţia startului, începe să joace. De la generaţia trio-ului fabulos Gullit-Van Basten-Rjkaard, portocala mecanică n-a mai ajuns în vârful ierarhiei, deşi se numără mereu printre favorite. După părerea mea, nici după un meci din care a jucat bine o repriză nu are acest statut. Dar primii paşi sunt cei mai grei, aşa că golul din minutul 85 al lui Kuyt reprezintă un început cât se poate de reuşit pentru Olanda. Parcă tot lipseşte însă fotbalul-spectacol mult aşteptat. De fapt, în mod paradoxal, dincolo de Argentina – care a surprins plăcut, dar n-a convins chiar sută la sută – Germania este singura echipă care a încântat ochiul. A avut un adversar slab, e drept, dar, departe de pragmatismul tipic nemţesc, nu s-a menajat, a jucat şi pentru ochiul şi bucuria publicului, n-a tras frânele la doi-zero. A câştigat – uneori din faze ca la antrenament – dar cel mai important rămâne cum a făcut-o. Nemţii au obiceiul să se insinueze pe nesimţite în competiţiile mari, cel puţin în ultimii ani: joacă aşa-şi-aşa, uneori chiar slab şi deodată te trezeşti cu ei în finală. De data asta au început altfel. Nu ştiu unde-i va duce pe ei această dezlănţuire neobişnuită, dar e reconfortant să vezi atâtea faze şi atâtea goluri.
La Japonia-Camerun m-am uitat doar sperând că o să fie mai bun decât Slovenia-Algeria. Doar juca Eto’o. O bună parte a meciului n-am văzut mare lucru. Roboţeii niponi sunt foarte bine organizaţi tactic, în timp ce africanii mizează pe forţă. Jucătorii ambelor echipe lasă impresia că se descurcă bine până când ajung cu mingea la picior. Chiar şi japonezul Honda – câte amintiri despre copilăria populată cu visuri despre maşinuţe cu telecomandă îmi trezeşte acest nume - , revelaţia lui ŢSKA Moscova, dă gol doar pentru că marcajul fundaşilor camerunezi e larg, aşa că are timp să-şi potrivească mingea care, la o primă impresie, îl cam încurcă.
Auzind numele camerunezilor, mă gândesc la legăturile culturale ce s-au creat pe continentul african cu tradiţia vechi-testamentară. Popoarele tinere, al căror vis e să scape de sărăcie după ce au scuturat jugul colonial – care, pragmatic vorbind, le-a pregătit pentru emanciparea în spiritul lumii vechi – se identifică cu poporul lui Israel, oprimat dar biruitor. Şi asocierea se întinde şi mai departe, de la Bob Marley cu al său “lion in Zyon”, până la “we must reach the mountain of Zyon” al lui Max Cavalera. Aşa se explică abundenţa în Africa a numelor vechi-testamentare, cum ar fi, în această reprezentativă a Camerunului, Enoh sau Samuel (Eto’o). Religiozitatea aparent primitivă dar profund înrădăcinată, deşi uneori confuză, a acestor popoare este baza pe care încearcă să se clădească, dintr-un amalgam în care egalitarismul ce a cuprins lumea veche încearcă să niveleze valorile, o cultură solidă şi o identitate pusă mereu sub semnul întrebării. E un fenomen fascinant.
Camerunul pierde, pentru că nu leagă mare lucru tactic. Dar remarcaţii mei din acest meci sunt Eto’o, pentru că văd la el, în sfârşit, o cascadă de driblinguri undeva în marginea careului, urmate de o centrare perfectă, dar nefructificată şi Assou-Ekotto, fundaşul de bandă camerunez care ară terenul, recuperează mingi, centrează şi pare să nu obosească niciodată.
În prima parte a meciului Italia-Paraguay, italienii arată ca echipa cea mai bine pusă la punct a Cupei Mondiale. Pasele se leagă absolut superb, jucătorii dau drumul la minge fără să se uite şi de cele mai multe ori aceasta ajunge unde trebuie. Viteza este cam scăzută, dar automatismele merg excelent. Până la finalizare... Paraguayenii sunt pragmatici, destul de calmi, cu câteva sclipiri. Statistica arată că nu le-au fost cu nimic inferiori italienilor. Statistica însemnând şi goluri. În minutul 39 Torres centrează senzaţional şi Alcaraz înscrie cu capul pe lângă Buffon, care nu mai are ce face.
În repriza a doua lucrurile sunt şi mai echilibrate şi, minute bune, sud-americanii îi domină pe europeni. Dar Italia e Italia şi, chiar dacă s-a obişnuit să nu înceapă bine turneele finale, nu le începe nici catastrofal. Egalează în minutul 63, prin De Rossi şi cu acest scor se încheie meciul. Evenimentul cel mai important este, desigur, accidentarea lui Buffon, înlocuit la pauză de Marchetti.
Aşa se scurge încă o zi, iar azi aşteptăm cu nerăbdare Brazilia. Şi să se termine odată cu prima fază a grupelor, să crească miza şi să se încingă meciurile. Abia aştept să văd din nou Argentina.
PAUL SLAYER GRIGORIU
UPDATE:
Iată şi cronicile prietenului Jean la două dintre meciurile de zilele trecute.
CRONICA LUI ŞERBAN
Ghana – Serbia 1 – 0
Pe sârbi, e clar, i-au deranjat vuvuzelele. Au fost nervoşi tot timpul şi au reuşit să se bată singuri. Personal mi-a părut rău de înfrângerea sârbilor, eu fiind un fan al acestei echipe, alături de cea a Italiei. Poate că acest duş rece le va face bine şi îi va trezi, deşi la meciul următor au în faţă Germania.
S-au bazat prea mult pe centrările lungi catre Nicola Zigic, care de astfel a fost blocat bine de John Mensah. Dejan Stankovic nu a dat claritate jocului sârbilor, iar pe cele două benzi Iovanicic şi Krasic nu au furnizat multe centrări. De asemenea, înlocuirile au fost neispirate, în special introducerea lui Kuzmanovic, jucător care face tuşa la Stuttgart, nu are meciuri în picioare şi riscă mult. A mai făcut şi aiurea penaltiul din care a înscris Ghana. Un alt inconştient a fost şi Lukovic, jucător care nu arată că joacă în Italia, la Udinese, comiţând faulturi inutile în urma cărora a şi fost eliminat. Pentru binele fanilor şi al jucătorilor sper ca Radomir Antic, cu experienta lui, să schimbe ceva în echipă şi să învingă Germania, pentru că, dacă nu se va întâmpla aşa, în ultimul meci Germania va întâlni Ghana, iar la acea dată nemţii ar putea fi deja calificaţi.
Pentru cine a văzut finala Cupei Africii, Ghana a practicat acelaşi stil de joc, de aşteptare, cu o apărare stabilă şi un mijloc care închide foarte bine. Acum însă tinerii au dobândit mai multă experienţă şi a existat mai mult timp de pregătire. Mulţi dădeau şanse mici echipei Ghanei din cauza lipsa vedetelor Essien şi Muntari, dar, aşa cum s-a întâmplat şi la Cupa Africii, echipa se descurcă bine şi fara ei. Milorad Rajevac, după ce a făcut minuni la Vojvodina Novisad, cu care a terminat pe locul trei în Serbia în 2007, a disciplinat mult echipa Ghanei, promovând mulţi jucători de la tineret.
În atac nu l-a lăsat decât pe Gyan, care l-a deranjat destul de mult pe Nemanja Vidic. S-a remarcat linia de mijloc a Ghanei, cu jucători care se înţeleg bine, din care Kevin Prince Boateng iese în evidenţă, strângând bine echipa în jurul sau. Atunci când a avut ocazia, în special după eliminarea lui Lukovic. echipa Ghanei a împins jocul destul de mult în terenul europenilor, organizat, penaltiul fiind rezultatul minutelor de presiune la care au fost supuşi sârbii. Echipa “stelelor negre” arată bine, joacă frumos şi are un portar sigur pentru un african, Richard Kingson.
Un lucru remarcabil pentru echipele Nigeriei şi Ghanei la acest turneu final este că joacă organizat, nu se bazează numai pe atac, aşa cum se întâmpla acum ceva ani, se închid bine în defensivă şi au portari siguri, Enyeama si Kingson dând multă siguranţă coechipierilor, mai ales la centrări.
Dupa acest meci Ghana întâlneşte Australia şi are o şansă mare de a se califica mai departe dacă îi învinge pe “canguri”.
Germania – Australia 4 – 0
Un meci cam fără istoric.
Cu o greşeală destul de mare de arbitraj, prima mai importantă de la acest Campionat Mondial, comisă de un arbitru din Mexic, o ţară cu un campionat destul de puternic.
Soarta meciului putea fi alta dacă australienii nu ratau o ocazie mare la 0-0, prin Richard Garcia. Acestui jucător cred că i-a fost frică să-şi spargă gheata, evitând să tragă direct la poartă, lucru care i-a permis lui Neuer sa intervină.
Aceasta a fost ocazia care putea schimba meciul, deşi, văzându-i pe cei doi fundaşi centrali australieni, cred că Germania putea înscrie mai multe goluri, chiar şi fără eliminarea aiurea a lui Tim Cahill, acordată mai mult pentru văicăreala lui Bastian Schweinsteiger. Probabil că Tim Cahill nici nu s-a gândit că pentru o astfel de intrare va primi roşu, el intrând mult mai tare la adversari pentru echipa sa de club, Everton.
Germania a aratat ca o echipă solidă, care joacă vertical şi atacă foarte bine pe flancuri.
Sistemul de joc 4-3-3 este foarte bine utilizat de Joachim Low, cu două laturi foarte puternice, în special prin Philip Lahm. De asemenea, “turcul” Mesut Ozil creează multe spaţii pentru Podolski si Müller. Meciul a fost totuşi unul uşor pentru germani, care însă au arătat o omogenitate foarte bună, părând a fi cea mai legată echipă de până acum. Trebuie menţionat că 5 jucători din primii 11 ai Germaniei sunt de la Bayern München. Din echipa Germaniei mi s-a părut foarte în formă Thomas Müller, fotbalist ce începe să îşi arate din ce în ce mai mult valoarea. Un punct slab al Germaniei este Per Mertesacker, fundaşul lui Werder părând a fi un uriaş care nu vede ce se întâmplă în jurul lui, fiind foarte vulnerabil la mingile jucate pe jos.
Un lucru demn de luat în seamă este tinereţea echipei Germaniei, un lucru nu foarte caracteristic pentru această selecţionată, dar care se poate dovedi important pe măsură ce se vor aduna mai multe meciuri, mai ales că temperaturile vor fi destul de ridicate.
Australia a aratat ca o echipă fără liderul ei, Harry Kewell, jucător păstrat pe margine de Pim Werbeek, cu o apărare foarte slabă, mai ales în partea centrală şi care se bazează prea mult pe lansările în adâncime, mai ales că în atac s-a aflat un jucător destul de scund, Tim Cahill. Principalul jucător de creaţie al Australiei, Brad Emerthon, s-a izolat în partea dreaptă, ca şi Vince Grella pe partea opusă. În rest, multe centrări, mai ales la fazele fixe executate de Chiperfield, şi nimic altceva din partea unei echipe care totuşi are un portar foarte valoros, Mark Schwarzer. Un jucător de la australieni care a intrat foarte bine în meci, chiar dacă a fost rezervă, a fost Holman, care, alături de Valeri, a încercat câte ceva. În rest nimic.
Pentru Germania un test cu adevărat important este meciul următor, în faţa Serbiei, care este obligată sa faca un joc bun, mai ales având în vedere înfrângerea în faţa Ghanei.
ŞERBAN STAICU
Sunday, June 13, 2010
Cronică de Mondial (III)
„Frumoasele noastre duminici”, spunea Ioan Chirilă şi iată-ne şi pe noi în prima duminică fotbalistică a acestei Cupe Mondiale. Meciul Algeria – Slovenia îl urmăresc numai audio. Las televizorul cu sonorul dat tare în timp ce îmi fac de lucru prin casă. Şi nu regret. Sper ca acesta să fi fost cel mai slab meci din tot Mondialul, pentru că, din ce s-a auzit, doar un comentariu marca Ilie Dobre ar fi putut salva ceva din impresia unei întâlniri de calibrul unui Oneşti – Bistriţa. Preluări greşite, pase greşite, aproape zero faze de poartă şi un comentator care a sperat de la început până la sfârşit că „vom vedea ceva mai mult fotbal pe final”. Până una-alta, pe noi ca români ne interesează faptul că Slovenia e la un turneu final – a fost şi când ne-a scos pe noi de la baraj – în timp ce ai noştri stau acasă. Şi chiar aşa, cu chiu cu vai, europenii bat Algeria, care juca de câteva minute în zece. Gol Koren, salt de bucurie – şi de izbăvire în acest deşert de fotbal – şi gata meciul.
S-a tot scris, la noi şi aiurea, despre vuvuzele. Şi e adevărat că au devenit un leimotiv exasperant. Chiar şi când m-am dus să arunc gunoiul, de pe scări se auzea zgomotul care pare să vină de la un stup de albine furioase, sau de viespi. Înţeleg că e distractiv să faci zgomot când vii la stadion, dar deja nu se mai aud suporterii cântând, sau bucurându-se, sau oftând. Am citit că au vrut să interzică vuvuzelele înainte de Campionat – ştiau ei la ce se va ajunge – dar în cele din urmă nu au mai făcut-o, când li s-a explicat că fac parte din cultura sud-africană. Pe de o parte tăvălugul uniformizant tinde spre desfiinţarea tradiţiilor şi identităţii naţiunilor europene, pe de alta, dacă e vorba să propagăm, chiar şi în detrimentul nostru, stupidul multiculturalism, orice prostie e element de identitate culturală. Aştept ziua când vor legaliza ciordeala, pentru că se va trezi cineva să spună că a fura face parte din cultura lui. Altfel, la noi vor să interzică afişarea Crucii în locurile publice. Că de, e ofensatoare pentru nu ştiu ce minoritate, iar statul – sau suprastatul – trebuie să fie sută la sută laic. Cred că tare s-ar bucura unii de pe la Bruxelles şi de prin alte părţi, sau pseudo-apostolul ştiinţei Remus Cernea, dacă în loc de icoane ne-am împodobi pereţii cu... vuvuzele.
Serbia- Ghana, uite un meci care promite să fie tare. Am toate motivele să ţin cu sârbii: sunt ortodocşi, cântă frumos şi au fost năpăstuiţi bine de proprii lor comunişti şi de „comunitatea internaţională”, care le-a dăruit nişte bombe şi le-a luat Kosovo în numele umanismului. Dar Ghana mă cucereşte prin forţă şi construcţie, aşa că ţin cu amândouă. Chiar ar fi frumos să meargă mai departe din grupă, chiar dacă asta ar însemna ca Germania să rămână acasă. Africanii stau foarte bine pe picioare, driblează şi au fost disciplinaţi tactic de antrenorul lor, Milovan Rajevici, un... sârb. „Se joacă pe contre”, cum spune un vechi clişeu al comentatorilor. Lipsesc fazele foarte clare de poartă, dar jocul e frumos tocmai prin anumite scheme tactice şi prin execuţii tehnice. Ghana e totuşi un pic mai prezentă în joc, sârbii par uşor anesteziaţi. În tribune lucrurile arată de-a dreptul spectaculos, cu africanii în costume tradiţionale, dansând şi bătând toba, în timp ce sârbii cântă şi se agită la rândul lor. Evident, nu se aude nimic din cauza vuvuzelelor.
Repriza doua e mai frumoasă decât prima. Sârbii au mulţi jucători de calitate, dar jocul pare a se construi în jurul atacantului Valenciei, Zigic. Apar şi primele ocazii, apare şi prima eliminare: Lukovic iese şi Serbia trebuie să joace în zece vreo douăzeci de minute. În primă fază acest lucru nu se vede. Slavii atacă, combină, îşi creează ocazii mari. Până la urmă însă Kuzmanovic face henţ în careu şi Asamoah Gyan, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, transformă lovitura de la unsprezece metri. Ăsta e scorul final, dar remarcabilă rămâne atitudinea antrenorului Ghanei, Milovan Rajevici, care nu se bucură absolut deloc de victoria împotriva conaţionalilor săi. Ba chiar îl dă la o parte pe un ghanez venit să-l felicite, pentru a se duce să-i strângă mâna lui Antic.
Până la meciul cu Germania, o notă proastă pentru Gazeta Sporturilor: după ce, zilele astea, gazetarii – altfel foarte buni, cei mai mulţi dintre ei – au pus în prim-plan Cupa Mondială, în ziarul de duminică, deşi e în continuare plin de articole despre turneul final, istoria lui, statisticile lui, lucruri inedite şi altele asemenea, prima pagină ne aruncă din nou în mizeria cotidiană. În loc de vreo poză cu Gerrard, un articol „autohton”. Cu Gigi, Piţi şi Flocea.
...şi iaca, vin şi nemţii. Să ne înţelegem. Nu-mi sunt antipatici în sine, că doar sunt absolvent de liceu german şi educat, printre altele, în cultura germană. Dar de când cu pretenţiile lor şi ale unor susţinători ai lor – buni prieteni cu mine – de superioritate absolută, să nu-i mai văd. Evident că, dincolo de asta, îmi sunt apropiaţi Beethoven, sau Richard Strauss, sau Goethe, sau... Helloween. Şi Mozart, despre care putem spune că e austriac, numai că pe vremea aia austriac însemna cam neamţ, fiindcă Prusia nu se ridicase încă la gloria supremă.
La fotbal însă, după câteva meciuri cu diferenţe de un gol, maximum două, uite că a venit tăvălugul german. Australia nu e mare adversar, dar nemţii noştri fac legea. Polonezii lor, Podolski şi Klose, au dus scorul la 2-0 în mai puţin de jumătate de oră. Austriecii nu leagă nimic, dar nemţii sunt surprinzător de proaspeţi şi combinativi. Mă fac să revin iarăşi la clişeele comentatorilor şi să spun că pe teren nu e decât o singură echipă. O echipă ce mă face uneori să zâmbesc: atunci când îi văd pe germanii Oezil, Podolski, Gomez (intrat pe parcurs) sau Cacau, marcatorul ultimului gol. Printre ei, Mueller – un fel de Popescu nemţesc – face figură aparte. Istoria se schimbă repede-repede şi nu aveam loc aici să ne întrebăm încotro merge. Ultimul gol a fost marcat dintr-o ţesătură de pase repetată îndelung la antrenament, beneficiind de lipsa de replică a Australiei. Nu şti cât de departe va ajunge Germania, dar sunt sigur că niscaiva contracandidate vor avea un somn agitat în noaptea asta.
Încă un lucru pe care vreau să-l observ: până acum arbitrajele sunt strălucite. E drept că nici n-au fost meciuri foarte grele. Au existat şi câteva greşeli, dar, în special la nivelul tuşierilor şi al indicării poziţiilor de ofsaid, judecăţile au fost impresionant de exacte.
Prietenul Jean are examen mâine, deci nu ne-a dat nicio cronică profesionistă. Mâine cred că va reveni. Ca şi noi, cu impresiile eterogene.
S-a tot scris, la noi şi aiurea, despre vuvuzele. Şi e adevărat că au devenit un leimotiv exasperant. Chiar şi când m-am dus să arunc gunoiul, de pe scări se auzea zgomotul care pare să vină de la un stup de albine furioase, sau de viespi. Înţeleg că e distractiv să faci zgomot când vii la stadion, dar deja nu se mai aud suporterii cântând, sau bucurându-se, sau oftând. Am citit că au vrut să interzică vuvuzelele înainte de Campionat – ştiau ei la ce se va ajunge – dar în cele din urmă nu au mai făcut-o, când li s-a explicat că fac parte din cultura sud-africană. Pe de o parte tăvălugul uniformizant tinde spre desfiinţarea tradiţiilor şi identităţii naţiunilor europene, pe de alta, dacă e vorba să propagăm, chiar şi în detrimentul nostru, stupidul multiculturalism, orice prostie e element de identitate culturală. Aştept ziua când vor legaliza ciordeala, pentru că se va trezi cineva să spună că a fura face parte din cultura lui. Altfel, la noi vor să interzică afişarea Crucii în locurile publice. Că de, e ofensatoare pentru nu ştiu ce minoritate, iar statul – sau suprastatul – trebuie să fie sută la sută laic. Cred că tare s-ar bucura unii de pe la Bruxelles şi de prin alte părţi, sau pseudo-apostolul ştiinţei Remus Cernea, dacă în loc de icoane ne-am împodobi pereţii cu... vuvuzele.
Serbia- Ghana, uite un meci care promite să fie tare. Am toate motivele să ţin cu sârbii: sunt ortodocşi, cântă frumos şi au fost năpăstuiţi bine de proprii lor comunişti şi de „comunitatea internaţională”, care le-a dăruit nişte bombe şi le-a luat Kosovo în numele umanismului. Dar Ghana mă cucereşte prin forţă şi construcţie, aşa că ţin cu amândouă. Chiar ar fi frumos să meargă mai departe din grupă, chiar dacă asta ar însemna ca Germania să rămână acasă. Africanii stau foarte bine pe picioare, driblează şi au fost disciplinaţi tactic de antrenorul lor, Milovan Rajevici, un... sârb. „Se joacă pe contre”, cum spune un vechi clişeu al comentatorilor. Lipsesc fazele foarte clare de poartă, dar jocul e frumos tocmai prin anumite scheme tactice şi prin execuţii tehnice. Ghana e totuşi un pic mai prezentă în joc, sârbii par uşor anesteziaţi. În tribune lucrurile arată de-a dreptul spectaculos, cu africanii în costume tradiţionale, dansând şi bătând toba, în timp ce sârbii cântă şi se agită la rândul lor. Evident, nu se aude nimic din cauza vuvuzelelor.
Repriza doua e mai frumoasă decât prima. Sârbii au mulţi jucători de calitate, dar jocul pare a se construi în jurul atacantului Valenciei, Zigic. Apar şi primele ocazii, apare şi prima eliminare: Lukovic iese şi Serbia trebuie să joace în zece vreo douăzeci de minute. În primă fază acest lucru nu se vede. Slavii atacă, combină, îşi creează ocazii mari. Până la urmă însă Kuzmanovic face henţ în careu şi Asamoah Gyan, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, transformă lovitura de la unsprezece metri. Ăsta e scorul final, dar remarcabilă rămâne atitudinea antrenorului Ghanei, Milovan Rajevici, care nu se bucură absolut deloc de victoria împotriva conaţionalilor săi. Ba chiar îl dă la o parte pe un ghanez venit să-l felicite, pentru a se duce să-i strângă mâna lui Antic.
Până la meciul cu Germania, o notă proastă pentru Gazeta Sporturilor: după ce, zilele astea, gazetarii – altfel foarte buni, cei mai mulţi dintre ei – au pus în prim-plan Cupa Mondială, în ziarul de duminică, deşi e în continuare plin de articole despre turneul final, istoria lui, statisticile lui, lucruri inedite şi altele asemenea, prima pagină ne aruncă din nou în mizeria cotidiană. În loc de vreo poză cu Gerrard, un articol „autohton”. Cu Gigi, Piţi şi Flocea.
...şi iaca, vin şi nemţii. Să ne înţelegem. Nu-mi sunt antipatici în sine, că doar sunt absolvent de liceu german şi educat, printre altele, în cultura germană. Dar de când cu pretenţiile lor şi ale unor susţinători ai lor – buni prieteni cu mine – de superioritate absolută, să nu-i mai văd. Evident că, dincolo de asta, îmi sunt apropiaţi Beethoven, sau Richard Strauss, sau Goethe, sau... Helloween. Şi Mozart, despre care putem spune că e austriac, numai că pe vremea aia austriac însemna cam neamţ, fiindcă Prusia nu se ridicase încă la gloria supremă.
La fotbal însă, după câteva meciuri cu diferenţe de un gol, maximum două, uite că a venit tăvălugul german. Australia nu e mare adversar, dar nemţii noştri fac legea. Polonezii lor, Podolski şi Klose, au dus scorul la 2-0 în mai puţin de jumătate de oră. Austriecii nu leagă nimic, dar nemţii sunt surprinzător de proaspeţi şi combinativi. Mă fac să revin iarăşi la clişeele comentatorilor şi să spun că pe teren nu e decât o singură echipă. O echipă ce mă face uneori să zâmbesc: atunci când îi văd pe germanii Oezil, Podolski, Gomez (intrat pe parcurs) sau Cacau, marcatorul ultimului gol. Printre ei, Mueller – un fel de Popescu nemţesc – face figură aparte. Istoria se schimbă repede-repede şi nu aveam loc aici să ne întrebăm încotro merge. Ultimul gol a fost marcat dintr-o ţesătură de pase repetată îndelung la antrenament, beneficiind de lipsa de replică a Australiei. Nu şti cât de departe va ajunge Germania, dar sunt sigur că niscaiva contracandidate vor avea un somn agitat în noaptea asta.
Încă un lucru pe care vreau să-l observ: până acum arbitrajele sunt strălucite. E drept că nici n-au fost meciuri foarte grele. Au existat şi câteva greşeli, dar, în special la nivelul tuşierilor şi al indicării poziţiilor de ofsaid, judecăţile au fost impresionant de exacte.
Prietenul Jean are examen mâine, deci nu ne-a dat nicio cronică profesionistă. Mâine cred că va reveni. Ca şi noi, cu impresiile eterogene.
Saturday, June 12, 2010
Cronică de Mondial (II)
Cum v-am ameninţat, încep prin publicarea comentariilor specialistului găştii noastre în fotbal, Şerban Staicu. Apoi revin cu impresiile mele.
CRONICA LUI ŞERBAN
Coreea de Sud - Grecia, 2-0
Cred că acest scor poate fi tradus prin duelul celor doi golgheteri: Park Ji-Sung, jucător în sezonul trecut la Manchester United, locul 2 in Anglia, şi Gekas, jucător la Hertha Berlin, echipă retrogradată în divizia a doua germană.
Grecia a fost bătută cu propriile arme, echipa organizată care încasa foarte greu gol a fost învinsă de o formaţie super-organizată, rapidă şi care a jucat foarte bine pe contraatac.
Atunci când a câştigat titlul european, Grecia avea în Karagounis un mare lider. Acum nici unul dintre greci nu şi-a asumat această răspundere. A trebuit să intre în teren Kapetanos pentru a fi create două ocazii mai importante, una ratată chiar de stelist.
Cred că acest rezultat ar putea fi pus pe seama diferenţei de valoare între echipele de club ale jucătorilor, având în vedere faptul că mulţi dintre greci joacă în propria ţară, pe când sud-coreenii s-au răspândit prin Europa la echipe importante. De asemenea, foarte importantă este rapiditatea mult superioară a asiaticilor.
Am văzut un jucător cu adevărat special, Park-ji-Sung, care a devastat apărarea grecilor şi, în rest, 10 asiatici harnici, alergători, care au câştigat de această dată într-un mod corect şi nu cum au câştigat cu Italia la campionatul mondial găzduit de Coreea de Sud împreună cu Japonia. Din păcate aici a intervenit şi răutatea mea, fan al Italiei.
Echipa Greciei a părut fără orizont, nu erau în stare să găsească nici coechipieri pentru aruncările de la margine şi, in ciuda unei ocazii mari, chiar nu meritau un rezultat mai bun. Au fost depăşiţi la toate capitolele, iar fundaşii greci şi-au arătat limitele, Vyntra fiind depăşit mult prea uşor de Park-ji-Sung la cel de-al doilea gol. Apărării Greciei i-a lipsit Sotirios Kyrgiakos, cel supranumit “Highlander” fiind singurul jucător grec care evoluează la un club foarte mare, Liverpool.
Altădată cu o linie de mijloc beton, grecii au fost depăşiţi chiar pe axul central, Karagounis şi Tsolis nefăcându-le faţă rapizilor Ki- Sung-Yueng şi Park-Ji-Sung. Otto Rehhagel trebuie să schimbe ceva, dacă nu chiar tot, în cazul în care nu vrea să plece acasă fără nici un punct. De remarcat la greci este însă schimbarea portarului, prin pensionarea, în sfârşit, a lui Nikopolidis, Tzorvas evitând primirea mai multor goluri prin intervenţiile sale.
Ca dezamăgiri ale acestui joc pot să îl remarc pe portarul sud-coreean, care a avut mai multe intervenţii nesigure şi pe Vyntra, jucător, totuşi, al lui Panathinaikos Atena, campioana Greciei.
Un lucru bun pentru stelişti, Kapetanos se poate întoarce la termen pentru reunirea Stelei.
Cam atât despre un meci destul de slăbuţ.
Argentina - Nigeria, 1-0
Este clar cel mai frumos meci de până acum de la această Cupă Mondială.
Un meci deschis, cu o echipă a Nigeriei care nu a fost mai prejos decât Argentina cu superstarurile ei. De reţinut că Diego Milito, eroul lui Inter, a fost rezervă. Scorul arată că echipa “Vulturilor nigerieni” a învăţat şi ceva tactică, poate de la Lars Lagerback, un antrenor care a introdus o disciplina atipică pentru această echipă.
Benzile laterale nigeriene au funcţionat foarte bine mai ales după intrarea lui Peter Odemwingie care, alături de Taye Taiwoo, a cam deranjat partea dreapta a apărării argentiniene. În centrul terenului s-a văzut din plin lipsa lui John Obi Mikel, Haruna şi Kaita fiind depăşiţi cam uşor.
Apărarea nigeriană a funcţionat şi ea suprinzător de bine, deşi Joseph Yobo îşi arată uneori limitele de viteză, ca şi Danny Shittu.
Partea întotdeauna pozitivă a vulturilor, forţa ofensivă, s-a menţinut şi în acest meci, Yakubu şi, după intrarea în teren, Oba Oba Martins, făcându-şi foarte bine treaba.
Nigerienii puteau egala dacă Uche Kalu nu rata singur cu poarta în faţă din 10 metri în minutul 70.
Oricum, ceea ce spuneau specialiştii din America de Sud, că ambele echipe mari ale acestui continent devin din ce în ce mai pragmatice, s-a confirmat astăzi. După ce au înscris un gol rapid prin Gabriel Heinze, la un corner excelent bătut de Veron şi la care “Zidul” Samuel a blocat doi fundaşi nigerieni, argentinienii au încercat să se menajeze cât mai mult, încercând să aibă o posesie cât mai îndelungată a balonului. Introducerea lui Veron, deşi criticată de toată lumea, a oferit foarte multă siguranţă mijlocului argentinian, după ieşirea sa, normală la 35 ani, rapizii nigerieni creându-şi mai multe ocazii. Alături de căpitanul Mascherano, Veron a închis perfect mijlocul terenului în partea centrală, nigerienilor rămânându-le numai benzile.
Pe benzi Maradona a forţat un pic prea mult şi asta era să îl coste, utilizându-l pe Jonas Gutierez, jucător ofensiv, polivalent, ca fundaş dreapta. În prima repriza acesta a comis-o o dată, la ocazia lui Obasi. Odată cu introducerea lui Maxi Rodriguez partea dreaptă a apărării argentiniene a fost acoperită mult mai bine. Personal, consider că dezamăgirile meciului de ambele părţi au fost: Angel di Maria, campionul Portugaliei cu Benfica şi jucător care mai mult se gândeşte la transferul la Real Madrid, părând la antrenament şi nu pe teren, iar de partea nigeriană Obasi, jucător rapid, ce s-a dovedit “deranjat” de vuvuzele şi nu a fost în meci.
Pentru a nu respecta clişeul verbal al “super comentatorilor români” – “echipa mai bună a învins astăzi” - cred că ambele echipe se luptă în continuare pentru calificare, Nigeria având puterea să învingă Coreea de Sud, în timp Argentina posedă un lot extrem de valoros, care omogenizat se poate bate la titlul mondial. Un lucru demn de luat în seamă este susţinerea de care s-a bucurat echipa Argentinei, aclamată de mare parte din stadion. Lucrul acesta poate deveni important atunci când echipa va juca mai slab şi când susţinerea publicului va cântări mult.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
După o primă seară cu câţiva prieteni şi multă bere, mă trezesc totuşi destul de devreme. Nu pot dormi de căldură, dar gândul că azi avem trei meciuri o face deja mai suportabilă. Ieri încă am fost îndoit: i-am pierdut pe Eric Clapton şi Steve Winwood – din lipsă de bilet, altfel muzica e totuşi, chiar şi în aceste zile, înaintea fotbalului – iar meciurile nu au fost grozave. Azi nu mai am nimic de pierdut. Dimineaţa, în înghesuiala şi mirosul îmbietor de legume şi fructe din Piaţa Obor, mă gândesc deja la Argentina.
Nu prind decât mici bucăţi din Grecia – Coreea de Sud. Ţin un pic cu Grecia din două motive: îi compătimesc pe oamenii de acolo pentru criza profundă prin care trec şi îmi place Kapetanos. Kapetanos e probabil singurul fotbalist care, în ciuda imixtiunilor unui patron trufaş şi mărginit şi a situaţiei grele de la echipă, şi-a făcut treaba corect, eficient şi uneori entuziasmant pentru Steaua. La greci intră tot pe final, dar se pare că nu mai poate face mare lucru. Campionii europeni din 2004 sunt în cădere liberă şi, deşi s-au calificat din nou la un turneu final – spre deosebire de alţii – nici bagheta lui Rehhagel nu mai face minuni. Coreenii le dau două goluri, şi din frânturile de comentariu şi de imagine prinse în timpul unei mese de peşte, îmi dau seama că mai au şi câteva ocazii mari.
Ceva aşteptare, apoi meciul zilei: Argentina – Nigeria. Nu e senzaţional, dar e frumos, mai frumos decât tot ce am văzut până acum. Eu, recunosc, ţin cu Argentina nu atât pentru Messi, cât pentru Maradona. Da, ştiţi, am o slăbiciune pentru personajele de genul ăsta: plin de talent, pe care şi l-a irosit fără milă, cu tot felul de greşeli şi paradoxuri – un om foarte religios, din propriile spuse, dar care îl admiră pe Che Guevara, cam ca Max Cavalera – arţăgos, arogant cu presa, fost drogat, prieten cu dictatori, dar în acelaşi timp unul dintre cei care ne-au încântat cu măiestrii inegalabile. Adică, dacă o parte din talent şi-a irosit-o în excese, alta ne-a pus-o nouă la dispoziţie. Şi e uşor, după ce am rămas cu gurile căscate în faţa unei faze, după ce ne-a făcut o zi frumoasă, să uităm şi să zicem: „drogat, beţiv, adulter, dezaxat”. Cel mai mult îmi place când se ridică un om ca ăsta, când îşi revine din derivă. Maradona e pariul meu sentimental. Nu ştiu dacă e antrenor, dar tare aş vrea să fie. Şi îmi place foarte mult cum îşi sărută jucătorii la schimbări.
Messi îmi place şi mie, ca tuturor celorlalţi. Şi uite-l că joacă. Adică joacă şi la naţională. Aleargă, driblează, se zbate, ratează, dar e om de bază. Azi cel puţin, Maradona – pe care îl văd prima oară la costum pe marginea terenului – a jucat cartea câştigătoare. Veron cel contestat a centrat la golul lui Heinze, echipa a combinat, a ţesut pase timp de mai multe minute, a câştigat. Iar nigerienii... Deloc slabi! Dar deloc. N-au ajuns prea des la poartă, deşi au avut ocazii mari, când le-au avut, dar au pasat şi ei, au luptat şi au dovedit o condiţie fizică excelentă. Şi portarul lor Enyeama, e chiar bun. Bănuiesc că nici nu costă prea mult, deci ar putea trezi interesul patronilor şi antrenorilor de la noi. Pe de altă parte, ce să facă aici? Să înveţe meserie de la Gigi? Sunt principalii favoriţi la locul 2 din grupă (dacă Argentina iese pe 1). Şi chiar aş mai vrea să-i văd în alte meciuri. Bănuiesc că sunt echipa africană a momentului, dar le mai trebuie un personaj simpatic, cum era Roger Milla pentru Camerun, ca să intre în istorie. Oricum, după meciul de azi ştiu un lucru: ţineam cu mai multe echipe înainte de începerea Mondialului, acum una tinde să devină, încet dar sigur, preferata mea absolută. Cum ar zice maestrul Ioan Chirilă, AR-GEN-TI-NA!
În schimb Anglia – SUA, ce dezamăgire! Începutul a fost spectaculos, Gerrard care pare nemuritor a dat gol imediat, părea să urmeze un festin fotbalistic. În loc de asta, Green scapă mingea printre mâini şi se face 1-1. Meciul în sine n-a fost slab, dar mă aşteptam la un scor mai mare. Vorbim totuşi despre Anglia. Rooney s-a agitat, au fost ocazii la ambele porţi, dar jocul n-a reuşit să evadeze din mediocritatea acestor începuturi. Prietenul Bitch îmi spusese de la pauză că pronosticul lui era 1-1. Un meci ca oricare altul. Dar eu le aştept pe cele cu scoruri mari.
PAUL SLAYER GRIGORIU
CRONICA LUI ŞERBAN
Coreea de Sud - Grecia, 2-0
Cred că acest scor poate fi tradus prin duelul celor doi golgheteri: Park Ji-Sung, jucător în sezonul trecut la Manchester United, locul 2 in Anglia, şi Gekas, jucător la Hertha Berlin, echipă retrogradată în divizia a doua germană.
Grecia a fost bătută cu propriile arme, echipa organizată care încasa foarte greu gol a fost învinsă de o formaţie super-organizată, rapidă şi care a jucat foarte bine pe contraatac.
Atunci când a câştigat titlul european, Grecia avea în Karagounis un mare lider. Acum nici unul dintre greci nu şi-a asumat această răspundere. A trebuit să intre în teren Kapetanos pentru a fi create două ocazii mai importante, una ratată chiar de stelist.
Cred că acest rezultat ar putea fi pus pe seama diferenţei de valoare între echipele de club ale jucătorilor, având în vedere faptul că mulţi dintre greci joacă în propria ţară, pe când sud-coreenii s-au răspândit prin Europa la echipe importante. De asemenea, foarte importantă este rapiditatea mult superioară a asiaticilor.
Am văzut un jucător cu adevărat special, Park-ji-Sung, care a devastat apărarea grecilor şi, în rest, 10 asiatici harnici, alergători, care au câştigat de această dată într-un mod corect şi nu cum au câştigat cu Italia la campionatul mondial găzduit de Coreea de Sud împreună cu Japonia. Din păcate aici a intervenit şi răutatea mea, fan al Italiei.
Echipa Greciei a părut fără orizont, nu erau în stare să găsească nici coechipieri pentru aruncările de la margine şi, in ciuda unei ocazii mari, chiar nu meritau un rezultat mai bun. Au fost depăşiţi la toate capitolele, iar fundaşii greci şi-au arătat limitele, Vyntra fiind depăşit mult prea uşor de Park-ji-Sung la cel de-al doilea gol. Apărării Greciei i-a lipsit Sotirios Kyrgiakos, cel supranumit “Highlander” fiind singurul jucător grec care evoluează la un club foarte mare, Liverpool.
Altădată cu o linie de mijloc beton, grecii au fost depăşiţi chiar pe axul central, Karagounis şi Tsolis nefăcându-le faţă rapizilor Ki- Sung-Yueng şi Park-Ji-Sung. Otto Rehhagel trebuie să schimbe ceva, dacă nu chiar tot, în cazul în care nu vrea să plece acasă fără nici un punct. De remarcat la greci este însă schimbarea portarului, prin pensionarea, în sfârşit, a lui Nikopolidis, Tzorvas evitând primirea mai multor goluri prin intervenţiile sale.
Ca dezamăgiri ale acestui joc pot să îl remarc pe portarul sud-coreean, care a avut mai multe intervenţii nesigure şi pe Vyntra, jucător, totuşi, al lui Panathinaikos Atena, campioana Greciei.
Un lucru bun pentru stelişti, Kapetanos se poate întoarce la termen pentru reunirea Stelei.
Cam atât despre un meci destul de slăbuţ.
Argentina - Nigeria, 1-0
Este clar cel mai frumos meci de până acum de la această Cupă Mondială.
Un meci deschis, cu o echipă a Nigeriei care nu a fost mai prejos decât Argentina cu superstarurile ei. De reţinut că Diego Milito, eroul lui Inter, a fost rezervă. Scorul arată că echipa “Vulturilor nigerieni” a învăţat şi ceva tactică, poate de la Lars Lagerback, un antrenor care a introdus o disciplina atipică pentru această echipă.
Benzile laterale nigeriene au funcţionat foarte bine mai ales după intrarea lui Peter Odemwingie care, alături de Taye Taiwoo, a cam deranjat partea dreapta a apărării argentiniene. În centrul terenului s-a văzut din plin lipsa lui John Obi Mikel, Haruna şi Kaita fiind depăşiţi cam uşor.
Apărarea nigeriană a funcţionat şi ea suprinzător de bine, deşi Joseph Yobo îşi arată uneori limitele de viteză, ca şi Danny Shittu.
Partea întotdeauna pozitivă a vulturilor, forţa ofensivă, s-a menţinut şi în acest meci, Yakubu şi, după intrarea în teren, Oba Oba Martins, făcându-şi foarte bine treaba.
Nigerienii puteau egala dacă Uche Kalu nu rata singur cu poarta în faţă din 10 metri în minutul 70.
Oricum, ceea ce spuneau specialiştii din America de Sud, că ambele echipe mari ale acestui continent devin din ce în ce mai pragmatice, s-a confirmat astăzi. După ce au înscris un gol rapid prin Gabriel Heinze, la un corner excelent bătut de Veron şi la care “Zidul” Samuel a blocat doi fundaşi nigerieni, argentinienii au încercat să se menajeze cât mai mult, încercând să aibă o posesie cât mai îndelungată a balonului. Introducerea lui Veron, deşi criticată de toată lumea, a oferit foarte multă siguranţă mijlocului argentinian, după ieşirea sa, normală la 35 ani, rapizii nigerieni creându-şi mai multe ocazii. Alături de căpitanul Mascherano, Veron a închis perfect mijlocul terenului în partea centrală, nigerienilor rămânându-le numai benzile.
Pe benzi Maradona a forţat un pic prea mult şi asta era să îl coste, utilizându-l pe Jonas Gutierez, jucător ofensiv, polivalent, ca fundaş dreapta. În prima repriza acesta a comis-o o dată, la ocazia lui Obasi. Odată cu introducerea lui Maxi Rodriguez partea dreaptă a apărării argentiniene a fost acoperită mult mai bine. Personal, consider că dezamăgirile meciului de ambele părţi au fost: Angel di Maria, campionul Portugaliei cu Benfica şi jucător care mai mult se gândeşte la transferul la Real Madrid, părând la antrenament şi nu pe teren, iar de partea nigeriană Obasi, jucător rapid, ce s-a dovedit “deranjat” de vuvuzele şi nu a fost în meci.
Pentru a nu respecta clişeul verbal al “super comentatorilor români” – “echipa mai bună a învins astăzi” - cred că ambele echipe se luptă în continuare pentru calificare, Nigeria având puterea să învingă Coreea de Sud, în timp Argentina posedă un lot extrem de valoros, care omogenizat se poate bate la titlul mondial. Un lucru demn de luat în seamă este susţinerea de care s-a bucurat echipa Argentinei, aclamată de mare parte din stadion. Lucrul acesta poate deveni important atunci când echipa va juca mai slab şi când susţinerea publicului va cântări mult.
ŞERBAN STAICU
OPINIILE LUI PAUL S.
După o primă seară cu câţiva prieteni şi multă bere, mă trezesc totuşi destul de devreme. Nu pot dormi de căldură, dar gândul că azi avem trei meciuri o face deja mai suportabilă. Ieri încă am fost îndoit: i-am pierdut pe Eric Clapton şi Steve Winwood – din lipsă de bilet, altfel muzica e totuşi, chiar şi în aceste zile, înaintea fotbalului – iar meciurile nu au fost grozave. Azi nu mai am nimic de pierdut. Dimineaţa, în înghesuiala şi mirosul îmbietor de legume şi fructe din Piaţa Obor, mă gândesc deja la Argentina.
Nu prind decât mici bucăţi din Grecia – Coreea de Sud. Ţin un pic cu Grecia din două motive: îi compătimesc pe oamenii de acolo pentru criza profundă prin care trec şi îmi place Kapetanos. Kapetanos e probabil singurul fotbalist care, în ciuda imixtiunilor unui patron trufaş şi mărginit şi a situaţiei grele de la echipă, şi-a făcut treaba corect, eficient şi uneori entuziasmant pentru Steaua. La greci intră tot pe final, dar se pare că nu mai poate face mare lucru. Campionii europeni din 2004 sunt în cădere liberă şi, deşi s-au calificat din nou la un turneu final – spre deosebire de alţii – nici bagheta lui Rehhagel nu mai face minuni. Coreenii le dau două goluri, şi din frânturile de comentariu şi de imagine prinse în timpul unei mese de peşte, îmi dau seama că mai au şi câteva ocazii mari.
Ceva aşteptare, apoi meciul zilei: Argentina – Nigeria. Nu e senzaţional, dar e frumos, mai frumos decât tot ce am văzut până acum. Eu, recunosc, ţin cu Argentina nu atât pentru Messi, cât pentru Maradona. Da, ştiţi, am o slăbiciune pentru personajele de genul ăsta: plin de talent, pe care şi l-a irosit fără milă, cu tot felul de greşeli şi paradoxuri – un om foarte religios, din propriile spuse, dar care îl admiră pe Che Guevara, cam ca Max Cavalera – arţăgos, arogant cu presa, fost drogat, prieten cu dictatori, dar în acelaşi timp unul dintre cei care ne-au încântat cu măiestrii inegalabile. Adică, dacă o parte din talent şi-a irosit-o în excese, alta ne-a pus-o nouă la dispoziţie. Şi e uşor, după ce am rămas cu gurile căscate în faţa unei faze, după ce ne-a făcut o zi frumoasă, să uităm şi să zicem: „drogat, beţiv, adulter, dezaxat”. Cel mai mult îmi place când se ridică un om ca ăsta, când îşi revine din derivă. Maradona e pariul meu sentimental. Nu ştiu dacă e antrenor, dar tare aş vrea să fie. Şi îmi place foarte mult cum îşi sărută jucătorii la schimbări.
Messi îmi place şi mie, ca tuturor celorlalţi. Şi uite-l că joacă. Adică joacă şi la naţională. Aleargă, driblează, se zbate, ratează, dar e om de bază. Azi cel puţin, Maradona – pe care îl văd prima oară la costum pe marginea terenului – a jucat cartea câştigătoare. Veron cel contestat a centrat la golul lui Heinze, echipa a combinat, a ţesut pase timp de mai multe minute, a câştigat. Iar nigerienii... Deloc slabi! Dar deloc. N-au ajuns prea des la poartă, deşi au avut ocazii mari, când le-au avut, dar au pasat şi ei, au luptat şi au dovedit o condiţie fizică excelentă. Şi portarul lor Enyeama, e chiar bun. Bănuiesc că nici nu costă prea mult, deci ar putea trezi interesul patronilor şi antrenorilor de la noi. Pe de altă parte, ce să facă aici? Să înveţe meserie de la Gigi? Sunt principalii favoriţi la locul 2 din grupă (dacă Argentina iese pe 1). Şi chiar aş mai vrea să-i văd în alte meciuri. Bănuiesc că sunt echipa africană a momentului, dar le mai trebuie un personaj simpatic, cum era Roger Milla pentru Camerun, ca să intre în istorie. Oricum, după meciul de azi ştiu un lucru: ţineam cu mai multe echipe înainte de începerea Mondialului, acum una tinde să devină, încet dar sigur, preferata mea absolută. Cum ar zice maestrul Ioan Chirilă, AR-GEN-TI-NA!
În schimb Anglia – SUA, ce dezamăgire! Începutul a fost spectaculos, Gerrard care pare nemuritor a dat gol imediat, părea să urmeze un festin fotbalistic. În loc de asta, Green scapă mingea printre mâini şi se face 1-1. Meciul în sine n-a fost slab, dar mă aşteptam la un scor mai mare. Vorbim totuşi despre Anglia. Rooney s-a agitat, au fost ocazii la ambele porţi, dar jocul n-a reuşit să evadeze din mediocritatea acestor începuturi. Prietenul Bitch îmi spusese de la pauză că pronosticul lui era 1-1. Un meci ca oricare altul. Dar eu le aştept pe cele cu scoruri mari.
PAUL SLAYER GRIGORIU
Cronică de Mondial (I)
Un filosof francez contemporan cu o viziune vădit de stânga, Fabien Ollier, tună şi fulgeră într-un recent articol împotriva Cupei Mondiale, pe care o numeşte „o formă de alienare planetară” şi manifestarea celui mai rapace tip de capitalism. Sigur că într-o anumită măsură este adevărat că asemenea fenomene în care sunt implicate mulţimi de oameni sunt adesea manipulate pentru a distrage atenţia de la problemele reale, sigur că se învârt mulţi bani şi că din multe puncte de vedere fotbalul îşi pierde calitatea de sport în favoarea industriei. Dar Ollier e marcat de vechea obsesie utilitaristă a oamenilor de stânga, unde totul se reduce la economie, exploatare, probleme sociale şi mişcări de protest. Cum, îndemnat de prietenul Alex Rădescu, m-am apucat şi eu, pentru a intra în atmosfera Mondialului, să citesc pagini de Ioan Chirilă, am găsit la marele gazetar esenţa bucuriei la sosirea unui astfel de eveniment: sute de mii de oameni fac ocolul pământului – sau măcar renunţă pentru o vreme la rutina cotidiană – de dragul unui joc. Pasiunea pentru fotbal este unul dintre rarele semne care ne spun că încă suntem umani. E foarte puţin şi superficial, dar într-o lume în care funcţionalitatea şi eficienţa au devenit zei, e mai mult decât nimic.
Aşteptam Cupa Mondială din Africa de Sud cu o nerăbdare neobişnuită. Şi, din cărţile lui Ioan Chirilă, am ales „Frumoasele noastre duminici”, pentru că este povestea lui Mexico ’86, prima competiţie de acest fel de care îmi aduc aminte. A fost anul lui Maradona, dar eu, ca de obicei, ţineam cu Les Bleus. În ziua semifinalei cu Germania fusesem cu tata pe stadion, la un Steaua – Dinamo, finala Cupei României, dacă nu mă înşel. Steaua pierduse, Majearu ratase o lovitură de la unsprezece metri, iar la sfârşit tata a încercat să-mi aline tristeţea spunând: „Steaua a pierdut, dar Franţa va câştiga diseară”. M-am uitat la meciul respectiv cu o asemenea încordare, încât nici la toaletă n-am catadicsit să mă mişc, aşa că a reintrat în dotare oliţa de noapte, pe care stăteam aşezat şi plângeam cu lacrimi mari din cauza victoriei RFG-ului împotriva Franţei. „Dacă reacţionezi aşa, poate n-ar mai trebui să te uiţi la fotbal, nu-ţi face bine”, mi-a spus atunci mama. În unele momente ulterioare, mi-am dat seama că poate avea dreptate. Iar pe carneţelul meu cu programul competiţiei – pentru care mă invidiau deopotrivă prieteni, colegi şi învăţătorul meu (eram în clasa a doua) – am scris în franceza pe care o ştiam deja foarte bine, dar o ortografiam cu greşeli: „Une finale? Non! Domage. On ne verra plus des joueurs comme Platini ou Tigana.” E drept că mai încolo a fost Zizou, dar asta e altă poveste.
...să ne întoarcem însă în 2010. Fotbalul e mult mai poluat. Se joacă în Africa de Sud din motive care nu au nicio legătură cu sportul, ci ţin de prăfuita, imbecila şi oprimanta corectitudine politică. Naţionalele parcă nu mai sunt ce erau acum câţiva ani şi totuşi, Gică Popescu, care a cunoscut culmile gloriei şi împlinirea financiară la echipele de club pe unde a fost, mărturisea recent că un turneu final e superior oricărei competiţii europene a echipelor de club. Aşa îl simt şi eu, fără să ştiu exact de ce.
Am citit recent un articol superficial dar drăguţ scris despre Rio de Janeiro, unde se spunea că locuitorii marelui oraş îşi împart viaţa între cele trei mari pasiuni ale lor, dincolo de care nu există mai nimic: fotbalul, distracţia (a se citi, în multe cazuri, berea) şi dragostea pentru Iisus. Într-un fel, zilele astea suntem toţi locuitori din Rio. Şi dacă alăturarea vi se pare blasfemiatoare, amintiţi-vă că Domnul Însuşi ne învaţă că pentru a intra în Împărăţia Cerurilor trebuie să redevenim copii.
Jocurile de deschidere sunt, cam ca întotdeauna, destul de plictisitoare. Cică antrenorul Mexicului, Aguire, e foarte iubit în ţara lui, deşi mie, la televizor mi se pare destul de antipatic. Dar ar fi spus că pentru momente ca astea – ca turneul final – trăieşte un antrenor. Mda. Parcă mi-e şi mie mai drag. Africa de Sud – Mexic e un meci bun pentru ca ţara gazdă să debuteze şi pentru date statistice: primul cartonaş galben al Mondialului, mexicanul Juarez, în minutul 18, pentru un henţ pe care un arbitru mai blând nu l-ar fi taxat. Altfel, Mexicul presează şi joacă mai tot meciul în jumătatea de teren adversă, are trei ocazii importante şi două rarissime. Dă chiar şi un gol, dar din ofsaid. Africanii aşteaptă şi din când în când contraatacă.
Primul gol oficial le aparţine însă gazdelor, Tshebala (nume care nu vă spune nimic – nici mie, dar măcar am învăţat să-l pronunţ) înscriind în minutul 55. Rafael Marquez egalează în minutul 79. Ne bucurăm mai mult că a început Campionatul, că se joacă fotbal – şi tot o să se joace timp de o lună – şi că am văzut două goluri. Meciurile mari abia urmează... sper.
Franţa – Uruguay e chiar mai palid decât jocul de deschidere. Dar e bun şi el pentru statistică. Lodeiro de la Uruguay ia primul cartonaş roşu al Mondialului, ceea ce nu schimbă soarta meciului, un 0-0 previzibil. E prima dată când, la o competiţie internaţională unde nu participă România, nu ţin cu Franţa. M-a enervat prea tare henţul lui Henry în meciul de baraj cu reprezentativa muzicalilor băutori de bere aflaţi sub ocrotirea Sfântului Patriciu (Patrick la ei) şi, în plus, lipsa de orizont a lui Domenech îmi aminteşte prea tare de Piţurcă.
Apropo de asta, mă aşteptam ca Franţa să joace la fel de prost ca România. Dar nu e chiar aşa. Les Bleus sunt limitaţi şi sterili, dar parcă mişcă ceva. Chiar şi Henry e mai viu decât în ultima vreme. Meciul cu Uruguay e cenuşiu şi irelevant, dar îndrăznesc să spun că după el se poate trage concluzia că Franţa trăieşte. Eu îndrăznesc să pronostichez chiar că e o candidată serioasă la fazele superioare. Dar nu mă pricep la fotbal. Doar îmi place la nebunie. Şi de aceea, în zilele următoare voi apela la ajutorul prietenului meu Şerban Staicu – zis Jean – care deşi are o cu totul altă profesie, mănâncă fotbal pe pâine. Credeţi-mă pe cuvânt. Ne revedem curând.
Aşteptam Cupa Mondială din Africa de Sud cu o nerăbdare neobişnuită. Şi, din cărţile lui Ioan Chirilă, am ales „Frumoasele noastre duminici”, pentru că este povestea lui Mexico ’86, prima competiţie de acest fel de care îmi aduc aminte. A fost anul lui Maradona, dar eu, ca de obicei, ţineam cu Les Bleus. În ziua semifinalei cu Germania fusesem cu tata pe stadion, la un Steaua – Dinamo, finala Cupei României, dacă nu mă înşel. Steaua pierduse, Majearu ratase o lovitură de la unsprezece metri, iar la sfârşit tata a încercat să-mi aline tristeţea spunând: „Steaua a pierdut, dar Franţa va câştiga diseară”. M-am uitat la meciul respectiv cu o asemenea încordare, încât nici la toaletă n-am catadicsit să mă mişc, aşa că a reintrat în dotare oliţa de noapte, pe care stăteam aşezat şi plângeam cu lacrimi mari din cauza victoriei RFG-ului împotriva Franţei. „Dacă reacţionezi aşa, poate n-ar mai trebui să te uiţi la fotbal, nu-ţi face bine”, mi-a spus atunci mama. În unele momente ulterioare, mi-am dat seama că poate avea dreptate. Iar pe carneţelul meu cu programul competiţiei – pentru care mă invidiau deopotrivă prieteni, colegi şi învăţătorul meu (eram în clasa a doua) – am scris în franceza pe care o ştiam deja foarte bine, dar o ortografiam cu greşeli: „Une finale? Non! Domage. On ne verra plus des joueurs comme Platini ou Tigana.” E drept că mai încolo a fost Zizou, dar asta e altă poveste.
...să ne întoarcem însă în 2010. Fotbalul e mult mai poluat. Se joacă în Africa de Sud din motive care nu au nicio legătură cu sportul, ci ţin de prăfuita, imbecila şi oprimanta corectitudine politică. Naţionalele parcă nu mai sunt ce erau acum câţiva ani şi totuşi, Gică Popescu, care a cunoscut culmile gloriei şi împlinirea financiară la echipele de club pe unde a fost, mărturisea recent că un turneu final e superior oricărei competiţii europene a echipelor de club. Aşa îl simt şi eu, fără să ştiu exact de ce.
Am citit recent un articol superficial dar drăguţ scris despre Rio de Janeiro, unde se spunea că locuitorii marelui oraş îşi împart viaţa între cele trei mari pasiuni ale lor, dincolo de care nu există mai nimic: fotbalul, distracţia (a se citi, în multe cazuri, berea) şi dragostea pentru Iisus. Într-un fel, zilele astea suntem toţi locuitori din Rio. Şi dacă alăturarea vi se pare blasfemiatoare, amintiţi-vă că Domnul Însuşi ne învaţă că pentru a intra în Împărăţia Cerurilor trebuie să redevenim copii.
Jocurile de deschidere sunt, cam ca întotdeauna, destul de plictisitoare. Cică antrenorul Mexicului, Aguire, e foarte iubit în ţara lui, deşi mie, la televizor mi se pare destul de antipatic. Dar ar fi spus că pentru momente ca astea – ca turneul final – trăieşte un antrenor. Mda. Parcă mi-e şi mie mai drag. Africa de Sud – Mexic e un meci bun pentru ca ţara gazdă să debuteze şi pentru date statistice: primul cartonaş galben al Mondialului, mexicanul Juarez, în minutul 18, pentru un henţ pe care un arbitru mai blând nu l-ar fi taxat. Altfel, Mexicul presează şi joacă mai tot meciul în jumătatea de teren adversă, are trei ocazii importante şi două rarissime. Dă chiar şi un gol, dar din ofsaid. Africanii aşteaptă şi din când în când contraatacă.
Primul gol oficial le aparţine însă gazdelor, Tshebala (nume care nu vă spune nimic – nici mie, dar măcar am învăţat să-l pronunţ) înscriind în minutul 55. Rafael Marquez egalează în minutul 79. Ne bucurăm mai mult că a început Campionatul, că se joacă fotbal – şi tot o să se joace timp de o lună – şi că am văzut două goluri. Meciurile mari abia urmează... sper.
Franţa – Uruguay e chiar mai palid decât jocul de deschidere. Dar e bun şi el pentru statistică. Lodeiro de la Uruguay ia primul cartonaş roşu al Mondialului, ceea ce nu schimbă soarta meciului, un 0-0 previzibil. E prima dată când, la o competiţie internaţională unde nu participă România, nu ţin cu Franţa. M-a enervat prea tare henţul lui Henry în meciul de baraj cu reprezentativa muzicalilor băutori de bere aflaţi sub ocrotirea Sfântului Patriciu (Patrick la ei) şi, în plus, lipsa de orizont a lui Domenech îmi aminteşte prea tare de Piţurcă.
Apropo de asta, mă aşteptam ca Franţa să joace la fel de prost ca România. Dar nu e chiar aşa. Les Bleus sunt limitaţi şi sterili, dar parcă mişcă ceva. Chiar şi Henry e mai viu decât în ultima vreme. Meciul cu Uruguay e cenuşiu şi irelevant, dar îndrăznesc să spun că după el se poate trage concluzia că Franţa trăieşte. Eu îndrăznesc să pronostichez chiar că e o candidată serioasă la fazele superioare. Dar nu mă pricep la fotbal. Doar îmi place la nebunie. Şi de aceea, în zilele următoare voi apela la ajutorul prietenului meu Şerban Staicu – zis Jean – care deşi are o cu totul altă profesie, mănâncă fotbal pe pâine. Credeţi-mă pe cuvânt. Ne revedem curând.
Subscribe to:
Posts (Atom)