Cronică de Mondial (V)

Începem astăzi cu două meciuri de alaltăieri, privite prin ochiul de cronicar al lui Şerban, apoi vă spun şi ce am mai văzut eu ieri.

CRONICA LUI ŞERBAN


Japonia – Camerun 1 – 0

Este clar, acesta este campionatul în care organizarea jocului iese în evidenţă foarte mult. În acest meci s-au întâlnit organizarea şi forţa echipei japoneze cu jucătorii camerunezi foarte valoroşi. Nu cred că “leii neîmblânziţi” formează o echipă, fotbaliştii nu prea pasează între ei, joacă mult individual.
Japonia are trei jucători, care formeaza structura echipei, foarte valoroşi şi eficienţi, “braziliano-japonezul” Marcos Tulio Tanaka, pe Abe şi pe Honda, care dau multă siguranţă echipei. Honda dovedeşte, ca şi la CSKA Moscova, echipa de club la care joacă, un plasament de calitate, care îl face să ajungă mereu aproape de poartă, el fiind un bun speculant al fiecărei ocazii ivite, aşa cum a fost şi golul în poarta Camerunului.
De partea cealaltă, Camerunul a părut cea mai dezorganizată echipă africană de la Campionatul Mondial, fiind departe de Nigeria şi Ghana per ansamblu, deşi are jucători foarte buni şi cu nume pe la cluburi europene: Eto’o la Inter, Mbia la Marseille, Bassong şi Assou Ekoto la Tottenham şi Makoun la Lyon. Poate dacă la mijlocul terenului era introdus de la început Emana, cel care a avut şi o bară în final, acesta oferea mai multe pase utile atacanţilor.
De remarcat absenţa negativă a lui Alexander Song, jucătorul lui Arsenal lipsind mult în centrul defensivei camureneze destul de nesigure, şi absenţa pozitivă a unchiului său, Rigobert Song, eternul căpitan al “leilor” fiind pensionat forţat de Paul Le Guen şi păstrat pe bancă, lucru normal la cei 34 de ani “oficiali” ai săi.
Cred că, în ciuda faptului că au declarat ca îşi doresc titlul mondial, fiind aproape de casă şi având în vedere calitatea jocului prestat cu Japonia, camerunezii nu vor pune nici în continuare osul la treabă şi nu vor trece de grupe.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S.

Noua Zeelandă-Slovacia, hmm, ce mai reţetă... Mă uit la primele zece minute şi fără să vreau îmi vine în minte o proproziţie-clişeu: neo-zeelandezii aleargă de parcă ar fi la rugby. Dar îmi sunt simpatici, pentru că se străduiesc şi ei cât pot, joacă din plăcere şi din tot ce au reuşit să încropească. Unii nu prea prind decât banca de rezerve pe la cluburi, alţii n-au echipă sau joacă în Anglia în ligile a patra şi a cincea. Slovacia, după ce şi-a regăsit identitatea naţională, ar trebui să şi-o caute şi pe cea fotbalistică. Singurul lucru remarcabil din primele zece minute sunt tricourile băieţilor antrenaţi de Ricki Herbert. Foarte inspirat modelul, mi-aş lua şi eu unul. Deocamdată mă duc să mă culc... şi mă trezesc pentru ultimele douăzeci şi cinci de minute. E 1-0 pentru Slovacia, care a înscris prin Vittek. Aud că dintr-un ofsaid clar. Neobişnuit pentru acest campionat mondial unde, cu o excepţie, tuşierii au fost la înălţime. Tot slovacii atacă în valuri, cam steril însă, iar Noua Zeelandă se apără cu un entuziasm şi o stângăcie copilăreşti. Chiar şi când sunt faultaţi, jucătorii ei se ridică fără prea multe fasoane, ca pe maidan, când micilor fotbalişti în devenire puţin le pasă de o julitură în genunchi, atâta timp cât mai pot să alerge şi cât posesorul mingiei n-a plecat acasă. În schimb slovacii m-aş fi aşteptat să fie ceva mai „nemţi”. Când colo, indolenţa definită atât de des ca fiind de sorginte balcanică. Sestak primeşte o centrare în careu şi e destul de liber. Are două variante: să reia direct din voleu, sau să o lase să cadă şi apoi să şuteze cu sete. O lasă să cadă. O dată... şi încă o dată, aşteptând eventual să i se poziţioneze exact pe lat. În cele din urmă, un fundaş advers vine în viteză şi îl blochează. Aşa-i trebuie! Şi mă bucur când outsiderii egalează în minutul 93 printr-un cap al lui Reid şi fac primul punct la mondiale din istoria lor.
Mulţi cronicari şi specialişti se plâng de calitatea meciului dintre Coasta de Fildeş şi Portugalia, dar mie mi-a plăcut. Ok, e clar, Cristiano Ronaldo a dat o bară, a mai executat o lovitură liberă şi apoi a dispărut. Dar meciul a fost unul de luptă, cu mici rafinamente tehnice, iar ivorienii au dovedit că sunt departe de a sta doar în Drogba. În preajma careului se cam terminau toate acţiunile periculoase, asta e adevărat. Pe final Coasta de Fildeş a dat un asalt care a fost la un pas de 1-0, dar s-a terminat egal şi lucrurile în grupa morţii sunt departe de a fi lămurite. Paradoxal, temerea mea în ceea ce-i priveşte pe ivorieni e legată de antrenor, pentru că Eriksson are ca ultimă performanţă sacul de bani luat cam degeaba de la federaţia engleză.
...Cultura influenţează fotbalul şi apoi fotbalul îşi pune amprenta pe noile manifestări ale culturii. E una dintre concluziile care se impun în urma lecturii cărţii lui Ioan Chirilă. „Frumoasele noastre duminici” mi se pare mult mai reuşită decât „Lucescu”. Acolo răzbătea admiraţia pentru personaj, aici însă prin fiecare pagină respiră un campionat mondial redevenit viu, actual, după mai bine de douăzeci de ani. Cronica e alertă dar îşi face timp pentru a se opri la câte o observaţie sau o reflecţie care transced latura pur tehnică a meciurilor. Deodată mi-e mai simpatică Danemarca, după ce citesc cum suporterii ei, zgomotoşi şi băutori de bere, sunt cunoscuţi ca unii dintre cei mai fair-play, care scandează numele jucătorilor care au greşit, pentru a-i readuce în joc. Acum parcă aş vrea să-i fi bătut pe olandezi. Şi mă poartă gândul la Anglia şi Italia, care probabil că ar fi fost favoritele lui Ronnie James Dio...
„Uitaţi de politică pentru 90 de minute”, scrie pe un banner afişat de sud-africani înaintea meciului Brazilia-Coreea de Nord. Îndemn stupid! Nu trebuie să uităm nicio clipă, pentru că politica nu sunt nişte ciudaţi care se ceartă, ci, în cazul asiaticilor, un aparat de stat care calcă în picioare libertatea şi viaţa supuşilor săi şi îi ameninţă şi pe alţii cu ideologia lui hâdă. Nu e vorba doar despre nişte băieţi care joacă fotbal şi n-au nicio vină – nu au! – ci despre faptul că ei reprezintă o forţă oprimantă, care-i omoară, îi chinuieşte, îi condamnă la ignoranţă, pe fraţii acelor fotbalişti. Care sunt şi fraţii noştri, oricum am lua-o, creştineşte sau în limbaj umanist modern. Ar fi fost o ocazie excelentă de a taxa abuzurile regimului de la Phenian, dar idioţia ridicată la rang de cultură a maselor le închide acestora gura. Tocmai sud-africanilor, care azi n-ar fi putut să stea pe stadion dacă n-ar fi existat o acţiune politică concertată împotriva discriminării rasiale. Black Sabbath a cântat în timpul apartheid-ului în Africa de Sud şi şi-a atras o mulţime de critici pentru că ar fi încălcat embargoul, încurajând astfel regimul rasist. Dar pe comuniştii de la Phenian ar trebui să-i uităm! Aşa e când judecata limpede e îngropată sub vuvuzele.
În Somalia câţiva oameni au fost arestaţi şi alţii omorâţi pentru că se uitau la Cupa Mondială. Pentru cei din Europa şi America, care ma chiulesc de la muncă sau îşi iau liber ca să vadă meciurile, fotbalul e un moft, sau o pasiune, sau o mică rebeliune inofensivă, sau un mod de a-şi proba umanitatea. Pentru somalezi fotbalul e revoluţie! Şi asta poate deveni, când nu e corupt în mod globalizant şi uniformizant.
Coreenii din nord stau în cantonament de şase luni! Acasă la ei nu se văd decât meciurile propriei echipe şi eventualele înfrângeri ale „duşmanilor”: SUA, Japonia, Coreea de Sud. La început n-au vrut să includă în lot trei portari, motivând că au un atacant care se descurcă foarte bine şi în poartă. Au cele mai mici diurne şi nu au voie să vorbească cu nimeni din afara delegaţiei. Din afară pare amuzant, dar este foarte trist dacă te gândeşti la oamenii care îndură toate aceste lucruri. Şi care acum mai au de înfruntat şi Brazilia.
E de la început clar care e echipa mai bună. Robinho are câteva sclipiri, se leagă nişte pase, Filipe Melo şi Bastos încearcă şuturi şi centrări, Kaka e mai absent, dar aleargă şi el.
Numai că micii asiatici sunt peste tot. Brazilia combină frumos, are ocazii şi, în ciuda unui meci chinuit, păstrează acea lejeritate, acea plăcere de a juca ce o face una dintre cele mai iubite echipe. Uneori coreenii se încumetă să atace poarta lui Julio Cesar. Sunt îndârjiţi şi par apăsaţi. Dar nu refuză jocul, aşa că la pauză e 0-0.
Maicon e jucătorul preferat de la Inter al lui Jose Mourinho, care-l vrea la Real Madrid. Se vede şi aici de ce. Un şut-centrare pe la colţul scurt lăsat liber de Ri Myong-guk aduce primul gol, în minutul 55. Lacrimile marcatorului arată că nu i-afost deloc uşor cu această apărare exasperantă. Brazilia câştigă cu 2-1, după ce Elano înscrie în minutul 72 şi Ji Yun-nam creează o explozie de bucurie coreeană cu golul de onoare în faţa uneia dintre favorite. Rămânem cu informaţii anecdotice – în echipa asiatică există doi jucători pe care îi cheamă Pak Nam-chol, iar atacantul Jong Tae-se e poreclit „Rooney al Asiei” – şi cu o Brazilie încă datoare la capitolul spectacol. A, şi încă ceva! Aseară parcă n-au mai fost chiar atât de multe vuvuzele, astfel încât s-au mai auzit şi tobele şi scandările suporterilor cariocas.

PAUL SLAYER GRIGORIU