Cronică de Mondial (IX)

Am luat o pauză de o zi, ca să las evenimentele să se decanteze un pic. În ciuda câtorva semne destul de palide de revigorare, cele mai multe meciuri rămân în nota mediocrităţii. Specialiştii spun că Olanda se mişcă excelent şi că devine încet-încet o candidată serioasă la fazele superioare. Tehnico-tactic batavii par într-adevăr foarte stăpâni pe situaţie, dar din punctul de vedere al spectacolului, victoria lor asupra Japoniei a fost un meci plictisitor şi previzibil. Olanda a controlat, Japonia s-a organizat, a înscris la una dintre puţinele greşeli ale asiaticilor şi gata meciul. Avem practic prima calificată în optimi. Şi aşteptăm în continuare fotbalul încântător.
N-am văzut Australia cu Ghana, dar mă aşteptam ca africanii să facă scor. A ieşit însă egal, aşa că grupa cu Germania rămâne una dintre cele mai echilibrate. În primă fază aş fi vrut să meargă mai departe Serbia şi Ghana, dar parcă prea se împuţinează europenii, cei care, cel puţin teoretic, ar trebui să adauge o doză de rafinament peste fantezia sud-americană şi forţa africană.
Camerun-Danemarca a adus primul gol al lui Eto’o de la acest campionat mondial. Gol care nu i-a ajutat prea mult pe coechipierii lui, dezorganizaţi deşi nu lipsiţi de calităţi, aşa că Danemarca a lovit de două ori şi a făcut din africani prima echipă cu toate motivele să înceapă să-şi facă bagajele.
Pe lângă meciurile văzute, duminică aflu şi despre revolta din naţionala Franţei. Încet-încet, spiritul agitaţiei politice care domneşte pe străzile Parisului, grevele şi mişcările de sorginte socialistă par a cuprinde şi echipa de fotbal. Să ne înţelegem, eşecul lui Domenech e evident, de aceea schimbarea sa urmează să se producă imediat după încheierea parcursului selecţionatei la mondiale. Dar până una-alta el e conducătorul tehnic al echipei şi are şi mai multe fire de păr alb. Dacă un jucător ca Anelka, care, după cum relata şi Şerban, nu a jucat nimic – dar nimic! – îşi permite să-l înjure şi să-l insulte, excluderea din lot mi se pare măsura cea mai blândă posibilă. Când colo, coechipierii lui, petardele de fotbalişti care fac de râs culorile sub care au jucat Platini sau Zidane, se solidarizează cu cel exclus şi – inimaginabil! – refuză să facă antrenament. Greva unor fotbalişti în pragul ratării, asta e tot ce mai lipsea! Anarhia şi haosul s-au instaurat în tabăra franceză, căpitanul se înjură cu preparatorul fizic, directorul delegat al federaţiei demisionează. Cam astea sunt consecinţele unor drepturi supraevaluate şi prost înţelese. E o lecţie din care avem de învăţat, pentru că i se poate întâmpla şi naţionalei noastre... sau ţării noastre. Cât despre viitorul echipei Franţei, dacă cineva ar avea cap i-ar exclude din lot pe toţi răzvrătiţii, chiar cu riscul de a pierde câţiva ani şi câteva turnee finale cu reconstrucţia. Altfel, Platini nu e veşnic în forurile superioare ale fotbalului şi pasele cu mâna se vor întoarce pe terenurile de handbal.

În afara celor două goluri ale sud-americanilor, Slovacia-Paraguay a fost un meci previzibil. Nimic de adăugat.
Cu totul altă poveste la Italia-Noua Zeelandă. La o privire rece, lucrurile sunt simple: o mare supriză, echivalentă cu dezamăgirea italiană şi cu istoria în desfăşurare pentru „all whites”. Mergând mai în detaliu, pot spune că meciul mi-a plăcut, pentru că a fost o confruntare deschisă şi imprevizibilă între două stiluri. S-a văzut mereu cine e echipa profesionistă. Cu toată criza lor de idei, italienii aveau în priviri şi gesturi siguranţa celui care ştie bine ce face. Dacă ar fi câştigat cu 3-1, nimeni nu s-ar fi mirat. Dar istoria meciului s-a scris mai interesant după cele două goluri – al neozeelandezilor din ofsaid, al peninsularilor din penalty. M-a impresionat, de pildă, Paston, un portar care de obicei se află între buturile unei echipe numite Wellington Phoenix sau ceva de genul acesta. S-a arcuit şi a plonjat cu disperare, scoţând toate şuturile unor fotbalişti de la Inter sau Juventus. Neo-zeelandezii aveau privirea speriată a celor care ştiu că joacă împotriva unei echipe evident superioare, dar speră şi se luptă, împotriva evidenţei, să ciupească un rezultat bun. Şi au reuşit cu brio, pentru că au jucat, pentru că şi-au amintit că dincolo de profesionalismul educat cu zeci de preparatori, chestia asta e totuşi o joacă pe care trebuie să o accepţi ca atare. Italia a căzut victimă statutului de favorită – ştiu că sună ca un truism, dar e singura concluzie în urma acestui rezultat. Noua Zeelandă începe să semene cu Sportul Studenţesc de odinioară, doar că îi lipsesc jucătorii tehnici ai echipei din Regie.
Şi cum toată lumea apelează repede la un clişeu când trebuie să scrie cronici rapide, să spunem că Brazilia-Coasta de Fildeş a fost mult-aşteptatul derby al grupei morţii. Un meci spectaculos şi, în ciuda scorului, foarte echilibrat. Cel puţin până la un moment dat. Drogba intră titular şi poartă banderola, iar echipa lui construieşte harnic şi consistent. Brazilia e un pic mai periculoasă, dar are nevoie de o sclipire a lui Kaka – cel criticat după meciul cu Coreea de Sud – pasă la Luis Fabiano şi... 1-0. Ivorienii sunt probabil cea mai bună echipă africană şi, dacă ar fi avut o grupă mai uşoară, ar fi putut merge fără probleme în fazele superioare. Aşa, Brazilia domină, din ce în ce mai evident, arată că în ciuda criticilor e în revenire de formă şi îi lasă pe africani la mâna rezultatelor, cu şanse destul de mici. În repriza a doua dominaţia sud-americană produce o fază care va fi luată cândva etalon dacă cineva se va decide să modifice regulile fotbalului şi să-l apropie de spiritul Copacabanei. Acelaşi Luis Fabiano a făcut o fază superbă, i-a întors în stil de mare artist pe fundaşii adverşi, a dat gol, dar... s-a ajutat de două ori cu mâna. Departe de henţul evident al lui Henry din preliminarii, a fost totuşi... dublu-henţ. Arbitrul a văzut ceva-ceva, dar nu a avut curajul să anuleze demonstraţia de fotbal frumos şi incorect. Entuziastul Elano a dat şi el gol în minutul 62, iar de la 3-0 pentru Brazilia ivorienii au dat drumul instinctelor primare, faultând, lovind, sărind la harţă cu arbitrul. Chiar ultimul marcator brazilian a ieşit accidentat după un fault de roşu clar, neacordat. Până la urmă a fost eliminat tot Kaka, care a plătit o poliţă, dându-i unui adversar enervant un cot în piept şi generând un mic meleu. În toată această poveste, golul de 3-1 al lui Drogba a rămas aproape neobservat. Păcat de finalul violent care a stricat un joc frumos – dar acesta sporeşte calitatea fotbalului de oglindă a vieţii de zi cu zi, în care happy end-urile hollywoodiene sunt destul de rare. Amestec de tină şi mărire. Brazilia merge înainte, în căutarea gloriei ce a aureolat-o ani de-a rândul.

PAUL SLAYER GRIGORIU

CRONICA LUI ŞERBAN


Anglia - Algeria 0 – 0

M-am bucurat la acest meci nu atât datorită jocului, care nu a oferit mari realizări, cât datorită faptului că vuvuzelele nu s-au mai auzit atât de puternic şi ne-au permis să auzim corul suporterilor englezi.
În acest meci echipa Angliei mi s-a părut mai slabă decât în cel cu Statele Unite. Jucătorii englezi, ca şi cei italieni şi spanioli, sunt destul de obosiţi, având în vedere numărul mare de meciuri pe care un fotbalist trebuie să îl dispute, peste 50, în regim miercuri – sâmbătă.
Mi se pare că ceea ce îi lipseşte Angliei cel mai mult în Africa de Sud sunt tocmai mijlocaşii cu idei. Deşi numele lor sună bine, Gerrard, Lampard, Barry sau Lennon, aceştia suferă de lipsă de imaginaţie. Este adevărat că primii doi se cam calcă pe picioare, Capello trimiţându-l pe căpitanul lui Liverpool în banda stângă, poziţie pe care nu prea s-a simţit bine. Capello încearcă să modifice modul de joc al insularilor, baloanele lungi fiind rar utilizate. Se încearcă un joc de posesie, care vine oarecum în contradicţie cu ceea ce joacă echipele de club engleze. În meciul cu Algeria nu au fost scoase la fel de multe baloane în margine ca în cel cu Statele Unite. Poate cel mai grav este faptul că englezilor le lipseşte ultima pasă, pasa decisivă către atacanţi, în special către Rooney. Emile Heskey s-a mişcat destul de bine, a creat multe culoare pentru mijlocaşi. Însă cei doi fundaşi laterali englezi nu au reuşit să îşi depăşească în dueluri unu la unu adversarii direcţi şi poate că din această cauză jocul pe benzi a suferit. Englezii au avut două ocazii bune de a înscrie, prin Frank Lampard şi Steven Gerrard, totuşi cam puţin pentru o echipă ce îşi doreşte titlul.
De partea cealaltă, Algeria a fost o echipă foarte motivată de înfrângerea cu Slovenia şi trebuia să obţină un rezultat bun. Algerienii au muncit mult în acest meci, au închis jocul foarte bine şi nu le-au oferit spaţii englezilor pentru combinaţii. De fapt, ocaziile englezilor au fost create la fazele fixe şi la şuturile de la distanţă.
Mi-au plăcut de la algerieni fundaşii Belhadj şi Yebda, jucători de mare travaliu, Ziani, jucător cu o viziune bună a meciului, dar care a dispărut din joc în repriza a doua şi portarul utilizat în partida cu Anglia, mult mai bun decât cel din meciul cu Slovenia, care a greşit nepermis la golul sloven.
În urma acestui rezultat şi având în vedere remiza 2-2 dintre Statele Unite şi Slovenia, grupa se joacă. Angliei nu îi rămâne decât să îi învingă pe foştii iugoslavi şi să meargă mai departe, iar algerienii trebuie să bată echipa Statelor Unite pentru a îi însoţi pe englezi.

Ghana – Australia 1 – 1

Personal mă aşteptam la mai mult de la naţionala Ghanei, mai ales datorită faptului că africanii erau obligaţi să câştige meciul cu Australia pentru a face 6 puncte, iar în ultima etapă să aibă un joc mai uşor cu Germania. Prin acest egal africanii şi-au complicat mult viaţa.
Australienii au început bine, introducerea lui Kewell în partea stângă şi a lui Holman vârf împins dinamizând linia de atac. Au înscris repede prin Holman iar apoi au încercat să joace pe contre.
Ghinionul lor a fost indecizia în apărare la faza din care au ieşit penaltiul şi eliminarea lui Kewell. Consider că penaltiul a fost corect acordat, australianul având braţul într-o poziţie anormală. Nici în privinţa eliminării nu cred că se poate discuta prea mult, Kewell evitând, prin modul în care şi-a poziţionat mâna, un gol iminent.
Din acest moment meciul s-a animat, ghanezii au încercat haotic să deschidă apărarea australiană, iar cangurii au încercat să contraatace rapid.
Nu am înţeles de ce Rajevac nu l-a titularizat din primul minut pe Muntari, fotbalist care are o viziune bună a jocului şi ar fi cristalizat un pic atacul african. A insistat să joace cu Kevin Prince Boateng care nu a făcut un joc prea bun. De fapt, ceea ce nu a funcţionat în acest meci la ghanezi a fost tocmai linia de mijloc care a pierdut prea uşor baloane. Au încercat să trimită mingi de angajament către Asamoah Gyan, care a fost blocat de înaltul Moore. De asemenea, fundaşii laterali ghanezi nu au ajutat suficient de mult în faza ofensivă. Cred că în acest meci punctul forte al ambelor echipe au fost portarii, atât Kingson cât şi Schwarzer făcând meciuri foarte bune. La africani este vizibilă lipsa de experienţă, jucătorii fiind prea uşor depăşiţi în duelurile directe şi atacând decisiv în condiţiile în care aveau şi posibilitatea de a-şi tatona adversarul.
În ciuda faptului că au jucat cu un om în minus, australienii au făcut un joc mult mai bun decât cel cu Germania. După eliminarea din minutul 25 a lui Kewell s-au închis bine în apărare şi au contraatacat rapid. Un jucător care m-a dezamăgit şi în acest meci, la fel ca în cel cu Germania, a fost Emerton, fotbalistul lui Blackburn izolându-se prea mult în banda dreaptă.
Introducerile lui Cheperfield şi Kennedy au permis australienilor să joace în modul lor clasic, cu baloane lungi. Au avut două ocazii mari către finalul meciului, dar portarul ghanez a avut intervenţii foarte bune.
Ceea ce am constatat la această echipă a Australiei este indisciplina, jucătorii folosindu-şi prea mult braţele, comiţând astfel multe faulturi şi comentând prea mult la deciziile arbitrului, lucru destul de rar la acest Campionat Mondial.
Având în vedere acest rezultat şi înfrângerea din meciul cu Germania, australienii sunt ca şi eliminaţi, iar ghanezii trebuie să obţină minim un egal cu Germania pentru a merge mai departe, în cazul unei înfrângeri şi a unei victorii a Serbiei cu Australia africanii plecând acasă.

ŞERBAN STAICU