Cronică de Mondial (X)

Tocmai când n-am putut să mă uit la meci s-au găsit şi portughezii să facă scorul campionatului. 7-0 cu Coreea de Nord! Când scriam zilele trecute despre ploaia de goluri pe care o aştept, mă refeream la scoruri ca pe vremuri, relativ echilibrate: 5-4, 6-3 şi aşa mai departe. Dar nu mă deranjează nici un asemenea festival. Nu pot să mă bucur până la capăt, pentru că mă gândesc ce consecinţe ar putea avea asupra bieţilor nord-coreeni corecţia sportivă aplicată de Cristiano Ronaldo şi compania. Apropo de Cristiano, a dat şi el primul gol, într-o fază copiată parcă din vreun clip publicitar. Şi cu asta sper să ne fi lecuit de inepţiile predicate de unii antrenori şi jucători care ne povestesc că „nu mai există echipe mici”.
A început să se joace fotbal, au apărut şi greşelile de arbitraj. Cea mai discutată e, fireşte, nesancţionarea celor două henţuri ale lui Luis Fabiano de la golul împotriva Coastei de Fildeş. Poate am fost prea blând în aprecieri, după cum mi-a reproşat prietenul Alex Rădescu, dar nu pot să nu observ că, totuşi, faza a fost tare frumoasă. Mai puţin frumoase sunt justificările ulterioare, în care protagonistul simte nevoia, ca Maradona odinioară, să-L invoce pe Dumnezeu şi mâna Lui. Are omul contemporan un mare talent: Îl izgoneşte pe Domnul din toate domeniile vieţii lui şi când e cazul să-şi asume o răspundere sau să-şi recunoască o greşeală, aruncă repede vina pe Creator.
Chile-Elveţia a fost un nou meci greu de urmărit, cu puţine faze şi cu o eliminare. Uşor acordată! a sărit presa de pretutindeni. Mie mi s-a părut justificată. Sigur că zilele astea mulţi fotbalişti şi-au descoperit un real talent în a se tăvăli pe jos la cea mai firavă atingere a adversarului, dar Behrami a lovit de două ori. În schimb, echipa lui a doborât un record – interesant doar pentru statistici – de timp fără gol primit, rezistând cu poarta intactă 558 de minute. Portarul Benaglio
a fost într-adevăr foarte bun în cea mai mare parte a timpului. A ajuns o singură ieşire aiurea ca chilianul Gonzalez să-şi ducă echipa la un pas de optimi.
Între două meciuri răsfoiesc presa zilei. Un articol al lui Andrei Vochin despre atitudinea de antrenor a lui Maradona îmi prilejuieşte deschiderea unei paranteze. Maradona îşi tratează fotbaliştii ca un părinte înţelegător, explozivul sud-american care n-a ezitat să le spună ziariştilor că pot „să o sugă”, purtându-se cu elevii săi curtenitor, politicos, elegant. Iar aceştia îl adoră. Se tot vorbeşte despre calitatea lui Maradona de antrenor. Până acum mişcările i-au ieşit foarte bine. Însă pariul câştigat este cel privind atitudinea faţă de cei cu care lucrează. La polul opus se situează un tehnician de pe la noi. M-au apucat iar nervii când am văzut ieri o fotografie în Gazeta Sporturilor: Piţurcă trece pe lângă Argăseală, care îi întinde mâna, şi răspunde la salut în sictir, fără să se oprească şi uitându-se în altă parte. Nu mi-e simpatic Argăseală şi abia aştept să plece de la Steaua, cu patronul lui cu tot. Dar un singur instantaneu surprinde întreg caracterul lui Piţurcă. Se spun vrute şi nevrute despre români, dar cred că un defect real al lor este memoria scurtă. Doar aşa se explică faptul că un antrenor fără rezultate notabile e prezentat la intervale regulate ca geniul fotbalului autohton. La Steaua a stat patru ani şi a luat un singur titlu. Dacă mai stătea zece, cred că la aceeaşi cifră rămânea. La naţională a obţinut o primă calificare, dar i-a jignit pe jucătorii care s-au revoltat (nici cu asta nu sunt de acord), apoi o a doua, cu chiu cu vai. Ce a urmat ştim cu toţii: la Euro 2008 puţine au fost echipele care să joace mai urât decât România. Iar acum, după ce a stat doi ani pe bară, aruncând din când în când în dreapta şi în stânga vorbe „de duh”, se întoarce la Steaua – un proiect pe care l-a mai început şi care nu i-a ieşit – şi steliştii exultă, duşmanii tremură, Gigi tace şi colaboratorii îl privesc ca pe un zeu. Oameni buni, împăratul e gol! Piţurcă ştie două-trei scheme, pe alea le-a învăţat bine, şi de aceea îşi surprinde adversarii la început. Odată ce i-ai prins stilul, îl blochezi. Pentru că nu e un antrenor care să se documenteze, ca Dan Petrescu, nici unul care să accepte sfaturi. Şi toate astea îi vin din convingerea că e alfa şi omega în fotbal, dar că pleava şi presa şi huliganii de suporteri nu-l înţeleg. Pe toţi îi tratează cu dispreţ suveran atunci când îşi permit să-l deranjeze în atotştiinţa lui. Principalul motiv al eşecurilor lui Piţurcă e orgoliul, atitudinea suficientă faţă de toţi şi de toate. Fotografia despre care scriam mai sus ilustrează motivul pentru care a eşuat în trecut şi pentru care va eşua şi în noul său mandat. Dacă Piţurcă citeşte aceste rânduri şi dovedeşte prin rezultate că sunt greşite – ambele ipoteze foarte improbabile – voi recunoaşte public că m-am înşelat şi-i voi scrie în acest sens. Deocamdată sictirul lui este unul dintre motivele pentru care deşi sunt stelist de mic, nu mă prea interesează Steaua de azi. În timp ce Argentina lui Maradona mă entuziasmează.
Să revenim la cupa noastră mondială. Spania joacă în sfârşit bine. Cu Honduras, ce-i drept. Sper că nu ne apucăm iar să facem calcule, că riscăm să ajungem la concluzia următoare: noi am bătut Honduras cu 3-0, Spania cu doar 2-0, deci suntem mai buni decât spaniolii. Nu m-ar mira să aud asemenea raţionamente prin vreo crâşmă, că la calcule de genul acesta, pe marginea unei sticle de bere, ne pricepem. Căpitane...
2-0, deci. Scurt şi la obiect. David Villa marchează ambele goluri şi imediat îi creşte mândria şi insistă să execute şi un penalty, pentru a realiza hat-trick-ul. Dă pe lângă. Excelentă lecţie de viaţă, dacă el şi coechipierii au învăţat ceva din ea, au şanse să ajungă sus şi la acest Mondial. Pe cei smeriţi Dumnezeu îi înalţă, iar pe cei mândri îi smereşte.