Cronică de Mondial (XIII)

Scriam deunăzi despre „poetic justice” şi ce poate fi mai poetic justice decât asta? Acum patru ani Italia a luat titlul cam pe nedrept. Împotriva Franţei, care a jucat mai bine – nu mult mai bine, dar ceva mai bine – a inventat tertipul golănesc al lui Materazzi, în urma căruia Zidane a cedat, a luat cartonaş roşu şi ceva din echilibrul „cocoşilor” s-a rupt. Judecând din perspectiva strictă a regulamentului, Zizou a meritat eliminarea. O privire umană nu mă face decât să mă întreb de ce nu i-o fi dat direct un pumn în gură italianului. Dar acum s-a făcut dreptate. Îmi pare un pic rău, recunosc, pentru dăruirea naţionalei lui Lippi din ultima parte a meciului. Pe de altă parte, au fost câteva minute de fotbal frumos, după apatia Italiei şi oportunismul inteligent al slovacilor. Rezumând, prima repriză s-a terminat 1-0, după golul lui Vittek, care, în minutul 73, a majorat scorul. Aici s-au trezit italienii, dar pressingul lor a fost destul de haotic, contracarat de lovituri scurte ale adversarilor. Până la urmă Di Natale a redus din handicap, după ce portarul Mucha a respins şutul lui Quagliarella, intrat la pauză. Aici s-a lăsat şi cu niscai îmbrânceli şi, din ce s-a văzut la televizor, goalkeeperul i-a dat un pumn în faţă unui italian intrat să scoată cât mai repede mingea din plasă. Arbitrul n-a văzut nimic. Ar fi fost păcat, a văzut colegul lui în finala de acum patru ani destul. Slovacii fac o schimbare la trecerea timpului, dar noul intrat, Kopunek, trânteşte un gol absolut superb, după o pasă din aut urmată de lob peste Marchetti. Quagliarella dă un gol în minutul 92, iar Pepe luftează din câţiva metri şi... s-a terminat!
Eşecul mai multor reprezentative europene ar trebui să-i facă pe responsabilii fotbalului să se gândească la programul supraîncărcat al fotbaliştilor de pe Bătrânul Continent, unde Champions League îi stoarce de vlagă pe cei mai buni. Marius Lăcătuş spunea acum câţiva ani, pe bună dreptate, că ar fi normal ca Liga Campionilor să se dispute numai între campioni, fără participarea a mai multe echipe, în funcţie de coeficientul de ţară. Cam aşa ar trebui, ar fi şi mai mult suspans şi competiţii mai încinse şi mai echilibrate. Dar singurul campion din momentul de faţă e „the almighty dollar”. Sau euro, cum vreţi, şi aşa păgânii erau politeişti şi globalizanţii din fotbal şi de aiurea nu sunt deloc departe. O altă explicaţie foarte pertinentă a eşecului european o dă Mihnea Măruţă pe blogul lui, într-o analiză pe care v-o recomand cu căldură. (http://mihneamaruta.ro/2010/06/25/frica-de-sud-20-okada-mare/)
În cealaltă partidă din grupă Noua Zeelandă face încă un punct – nu cred că-şi dorea mai mult – iar Paraguayul merge mai departe. De la sud-americani a început coşmarul italian.
Ioan Chirilă scrie despre Margaret Thatcher, „doamna de fier” a Marii Britanii, că obişnuia să asiste la meciurile lui Arsenal şi, ca o susţinătoare înfocată, să cânte în picioare imnul echipei. O amintire care mă face să-mi doresc Anglia cât mai departe: suporterii ei cântă ca nimeni alţii. Pe de altă parte, ce distanţă între imaginea de mai sus şi preşedintele sud-african – cel cu multe soţii şi copii – moţăind în tribune la ultimul meci al „Bafana-Bafana”. Azi fotbalul e anexat politicului, pe vremuri până şi acesta se retrăgea în faţa lui.
Meciul Olanda-Camerun nu are, practic, nicio miză. Pe un ecran mare dintr-un subsol, în centrul vechi al Bucureştilor, urmăresc un meci cu execuţii tehnice frumoase, lipsit de încrâncenare. La golul lui Van Persie frumos e cum se retrage, în momentul pasei, alt olandez, simţind că e în ofsaid. Mişcarea coordonată: pasă în adâncime-jucător retrăgându-se-alt jucător şutând simplu în poartă aminteşte de o coregrafie, poate de unul dintre micile balete mecanice pe care le priveam fascinat în vreo casă veche unde ajunsesem nu ştiu cum în copilărie. Eto’o marchează singurul lui gol de la acest campionat, din penalty, în minutul 65, iar apoi... apoi intră Robben. Şi, la o fază în care tuturor ni se pare că a greşit şi a intrat într-un unghi imposibil, dă o bijuterie de şut din întoarcere, nimereşte bara, iar Huntelaar reia simplu în plasă. Olanda să fie candidatul-supriză despre care vorbea nea Imi?
Dincolo Japonia îşi continuă marşul disciplinat şi, până la pauză, le dă danezilor două goluri din lovitură liberă. Se termină 3-1, un meci fără istoric şi încă un eşec al unei selecţionate europene. În ritmul ăsta ne-ar putea aştepta o finală Japonia-Ghana. Dacă nu acum, peste patru sau opt ani.
Deocamdată fotbalul trece pe plan secund, pentru că începe festivalul Sonisphere. Azi ne încălzim cu Manowar, dar mâine, dacă dă Dumnezeu să fie totul în regulă, avem Anthrax, Metallica, Megadeth şi Slayerrrrrrrrrr!