"Democratizarea inculturii" - un interviu cu Mario Vargas Llosa

Mario Vargas Llosa, născut în 1936 în Peru, este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori sud-americani, celebru cu mult timp înainte să primească, în 2010, Premiul Nobel pentru Pace. Ca mulţi dintre scriitorii din America Latină, Llosa nu şi-a ascuns la început simpatiile de stânga şi a fost, pentru o vreme, unul dintre susţinătorii lui Fidel Castro. Cu timpul, viziunea lui s-a nuanţat şi a ajuns chiar să îmbrăţişeze valori opuse, ceea ce face ca astăzi scriitorul să accepte fără probleme etichetele de "conservator" şi "reacţionar". La puţin timp după lansarea romanului "Eroul discret" şi a eseului "Civilizaţia spectacolului" (temă amplu comentată de mulţi gânditori de dreapta), Mario Vargas Llosa i-a acordat interviul de mai jos, surprinzător, lucid şi plin de durerea din care se naşte literatura mare, ziaristului Michel Schneider de la publicaţia franceză Le Point.

Să începem cu spectacolul politic? Ce părere aveţi despre reconcilierea Cuba/ Statele Unite?

Există două aspecte. Pe plan economic este un lucru bun pentru poporul cubanez care suferă de atâta timp de o asfixie culturală şi politică. Putem spera că dezvoltarea economică va duce regimul spre progrese democratice şi că viaţa va fi mai respirabilă pentru săraci. Dar nimic nu e mai nesigur. Puterea poate să practice o mare deschidere spre exterior şi să continue să-i ţină pe oameni prizonieri ai unei dictaturi şi mai dure. Este ceea ce se întâmplă în China: toate concesiile făcute spre exterior necesită o brutalitate mai mare în politica internă. Cuba are nevoie de deschidere către democraţie mai mult decât spre capitalismul mondializat. Capitalismul poate să prospere foarte bine sub tiranie. Democraţia nu este un sub-produs al creşterii economice.

Strângerea de mâini între Castro şi Hollande?

Un spectacol cam ruşinos. Un preşedinte francez înconjurat de oameni de afaceri se grăbeşte să fie primul şef de stat occidental care să-i strângă mâna pătată de sânge celui mai vechi dictator al planetei. Şi indecenţa justificării: Castro face parte din istorie. Şi Robespierre face parte din istorie, şi Leopold al II-lea, autorul primului genocid din Congo, sau Himmler şi Mao. Prostie. Tristeţe.

În 1990 aţi candidat la alegerile prezidenţiale din Peru. A fost pentru ultima oară?

În 1990 am mers până la capăt cu candidatura la preşedinţie în anumite circumstanţe precise şi pentru că doar în ţările democratice îţi poţi permite luxul de a nu face politică. Am eşuat. Nu era vocaţia mea. De atunci trăiesc în Spania ca martor angajat al politicii democraţiilor occidentale şi susţin ideile liberale, nu ca pe o dogmă sau ca pe un program, ci ca pe un ideal. Cred în continuare că politica este cheia tuturor lucrurilor. Un intelectual, mai ales un romancier, nu trebuie să se îndepărteze. Ar fi sinucigaş.

Sunteţi un intelectual conservator sau un reacţionar laureat al Premiului Nobel?

Premiul Nobel, inspirat mai degrabă de valorile stângii corecte politic, mi-a fost decernat în 2010 pentru că apăram libertatea prin literatură. Alte Premii Nobel au acelaşi profil: Bellow, Naipaul. Trebuie spus clar, există lucruri de ieri pe care trebuie să le conservăm pentru lumea de mâine: diferenţele, ierarhiile, elitele. Şi lucruri împotriva cărora este legitim să reacţionezi: nivelarea culturală. Şi atunci, da, conservator şi reacţionar, îmi asum aceste lucruri. Sunt într-o companie bună alături de liberalii francezi ai secolului XIX, apoi de Raymond Aron, Karl Popper sau Jean-François Revel. Prin eseurile şi romanele mele înţeleg să salvez ceea ce este minoritar în acest deşert cultural în care se transformă lumea-spectacol.

Ce anume numiţi "civilizaţia spectacolului"?

Mai degrabă un spectacol fără civilizaţie. Cuvântul cultură şi-a schimbat radical sensul în două sau trei generaţii. Altădată exista în toată lumea un consens în privinţa a ceea ce se numeşte în zilele noastre cultura înaltă, ideile, arta, estetica. Astăzi consensul spune că toate culturile sunt la fel. Cultura nu mai este sinonimă cu reflecţia, critica, întrebarea, ci cu diversiunea sau divertismentul. Cultura academică, universitară, ermetică supravieţuieşte, dar foarte izolată de restul societăţii, la marginea ei. Cultura de masă înseamnă televiziunea, serialele. Fenomenul este global. Toate continentele, toate clasele, toate formele de artă au fost contaminate: pictura muzica, chiar literatura şi filosofia. Nu cultura s-a democratizat, ci incultura. Astăzi, până la nivelul elitelor, se găsesc oameni mulţumiţi de ceea ce sunt: ignoranţi care nu mai au gust pentru artă.

La ce foloseşte literatura?

La menţinerea spiritului critic. La combaterea credinţei că lumea este bine alcătuită şi că societatea funcţionează bine. Adevărata literatură este întotdeauna contestatară. Într-o epocă a confuziei, este mai necesară decât oricând. Ne deschide ochii. Dar mulţi scriitori s-au transformat în entertaineri. Ne închid ochii ca unor copii pe care-i adormi. Scopul romanului nu este să te facă să visezi, ci să descrie haosul lumii, lipsa de sens a societăţilor noastre.

Care sunt diferenţele pentru care vă temeţi că vor fi abolite?

Mai ales negarea ideii că există o elită. Proust sau Einstein nu sunt accesibili pentru toată lumea. Ideea că orice elită este o relicvă care trebuie să dispară în epoca democraţiei reprezintă o confuzie majoră. Duce gândirea nu spre libertate, ci spre libertinaj intelectual.

De ce vă faceţi personajele să revină de la un roman la altul, ca de pildă pe Fonchito şi Don Rigoberto în cel mai recent?

Îmi cer să revină şi le urez bun-venit.

Ce este un personaj pentru un scriitor?

O proiecţie a eu-lui, a părţii damnate din el, dar şi imaginea fiinţelor care-l înconjoară.

Scriitorul trebuie să fie discret?

Aş zice mai degrabă că trebuie să fie la discreţia personajelor sale. Nu-i uşor. Literatura te împinge spre narcisism şi exhibiţionism. Romancierul are un rol modest dar imens: să nu vorbească despre el, să vorbească, cu vocea şi povestea lui, despre lumea în care îşi duce lupta împotriva confuziei.

Ce este astăzi pentru dumneavoastră răul?

Descompunerea lentă a spiritelor şi a instituţiilor. Cinismul, care spune: "Frumuseţea, la ce folos? Nu există adevăr; toate sunt la fel." Renunţarea la gândire. Este o funcţie a literaturii să ne amintească faptul că, oricât de solid ar fi solul pe care stăm şi oricât de strălucitoare culorile oraşelor în care trăim, peste tot sunt demoni care aşteaptă.

De ce scrieţi?

Pentru că nu sunt fericit.

(Sursa: Le Point, 28 mai 2015)