Dimineaţa ne prinde grăbiţi.
Strângem lucrurile pe fugă şi aruncăm o ultimă privire în camera minusculă de
hotel: "Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu,
păzeşte-ne sub sfânt acoperământul tău." Şi fugi la drum.
Timpul mesianic, spune filosoful
italian Giorgio Agamben, se deosebeşte de timpul nostru istoric, dar în acelaşi
timp se manifestă în primul rând în el. Oarecum ca aluatul care dospeşte toată
frământătura. Când te faci călugăr, spune părintele Arsenie Papacioc, un alt
filosof - de data aceasta în sensul etimologic de "iubitor de
înţelepciune", anume cea mai înaltă, Raţiunea Însăşi, Hristos -, nu te
gândi că te duci la mănăstire, ci caută să te faci tu însuţi mănăstire. Şi cred
că această cugetare i se aplică şi oricărui pelerin. Mergem la Athos, unii an
de an, alţii mai des, alţii o dată în viaţă. Şi căutăm adesea în zadar acele
lucruri pe care nu le putem afla decât în noi înşine. Ne ducem cu păcatele
noastre şi ne întoarcem cu ele, mirându-ne noi înşine de ipocrita paranteză pe
care am făcut-o pentru a reveni parcă mai întărâtaţi la zgura cea veche. Şi ne
amărâm de zădărnicia demersului. Şi totuşi, fiind pe tărâmul nădejdii, mai
mult, al "nădejdii celor deznădăjduiţi" care este Maica Domnului,
Stăpâna Sfântului Munte, ceva se clădeşte în noi, nevrednicii. Timpul mesianic,
timpul acesta prezent de la "plinirea vremii" încoace, aruncă în
istoricitatea noastră sclipiri de Adevăr. Păcatele noastre le înăbuşă şi în
patima fiecăruia ucidem, încă odată şi încă odată, Cuvântul venit să ni se
dezvăluie şi astfel să ne facă şi pe noi cunoscuţi nouă înşine. Dar dacă mulţi
oameni, dintre care cel dintâi sunt eu, se îndepărtează repetat de asemănarea
la care ne-a chemat Dumnezeu, chipul nu dispare niciodată, fie el şi îngropat
sub noroiul materialismului sau al unor spiritualităţi-surogat.
Muntele Athos se află în
mijlocul lumii - într-o ţară şi într-un continent izbite de criză economică,
depravare, lăcomie şi confuzie duhovnicească - şi aruncă de aici, din miezul
istoriei, sclipiri ale luminii de dincolo, ale luminii revelaţiei dumnezeieşti.
Şi cu fiecare vizită pelerinul se cade să înţeleagă că nu în afară trebuie să
caute lecţia duhovnicească a acestor mănăstiri, ci în sine, unde se află
ascunsă prin botez nestemata Adevărului plenar.
Coborâm în Babilon, ne luptăm
mai mult sau mai puţin hotărâţi cu patimile şi ne împrăştiem dinspre Ouranopoli
spre Bucureşti, Atena, Berlin, Moscova, Paris. Revenim din lumea slujbelor
lungi şi a cuvintelor de înţelepciune în veacul nostru amestecat, în care
binele şi răul se discern greu, la politică, la fotbal, la cârciumă sau la un
loc de muncă sufocant. Şi ne-ntrebăm dacă nu cumva ar trebui să
"fugim" cândva de tot la limanul celor înviforaţi din Sfântul Munte.
Poate că da. Poate că nu. Răspunsul se creionează cu timpul, niciodată acelaşi
pentru doi oameni. Căci lecţia Athosului este lecţia lui Hristos, aceea a
pogorârii, a iconomiei, dar, în cele din urmă, a sfinţirii. Cum poate exista în
mijlocul lumii un asemenea loc de aparentă retragere, unde prezenţa lui Hristos
este trăită la maximă intensitate, ca bucurie şi ca jertfă în acelaşi timp,
avem şi noi posibilitatea, în condiţia noastră de călători pe acest pământ, să
devenim manifestare vie a timpului mesianic în istoria pe care Domnul a
transfigurat-o deja. Cu alte cuvinte, să ne facem un pic athoniţi în toată
lumea. Doar nu ne închipuim că Cel Care le-a făcut pe toate Şi-a rezervat doar
un locşor, un munte, şi a lăsat restul lumii în voia întâmplării. Orice
pelerinaj duhovnicesc este o revelaţie, în sensul că dezvăluie lucruri
universale manifestate însă cu precădere într-un loc anume. Cum spun marii
noştri teologi, rolul Bisericii este să transforme lumea întreagă în Biserică.
Şi aici este gândul cu care nădăjduiesc să rămân: un pictor român, Iordache
Nicolau, a pictat trupurile Maicii Domnului şi Pruncului Iisus, dar nu a reuşit
nicidecum să le zugrăvească feţele. După multe lacrimi şi rugăciuni, minunea
dumnezeiască a făcut ca aceste chipuri sfinte să se zugrăvească singure. Icoana
minunată, nefăcută de mână, a Maicii Domnului cu Pruncul de la Schitul Prodromu
ne dă această învăţătură: Hristos şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu aşteaptă
cu dor să se arate în lumea întreagă. Dar ţine de oameni să le zugrăvească - în
ei înşişi - trupurile.
(Acest text a apărut iniţial ca postfaţă a cărţii lui Alexandru Rădescu, Athos. Însemnările netăcutelor cărări, publicată anul acesta la Editura Doxologia şi care poate fi găsită, printre altele, la librăriile Sophia şi Bizantină)
No comments:
Post a Comment