Un cântec pe săptămână - Nick Drake, "Pink Moon"

Nick Drake (1948-1974) a fost un muzician englez cu aură romantică, mare iubitor de poezie și chitară acustică, a cărui faimă a început să crească – fără a atinge niciodată cote fantastice – abia după moartea timpurie pricinuită de o supradoză de antidepresive. Cu un stil intim, bazat în special pe vocea și chitara acustică ale lui Drake, cele trei albume lansate sunt descoperite astăzi de tot mai mulți muzicieni. Publicul de la noi a avut ocazia să asculte câteva cântece în interpretarea lui Danny Cavanagh la unele dintre concertele acustice Anathema. După tot felul de experimente sonore, artistul timid, care dădea rar interviuri și nu prea concerta, a ales să înregistreze albumul "Pink Moon" (1972), care avea să fie și ultimul, în cel mai simplu cadru posibil. În studio nu au fost decât el și producătorul John Wood (care a colaborat, ca inginer de sunet, și cu Pink Floyd). Doar pe piesa-titlu mai apare și un pian.

Cântecul care dă titlul albumului pare la o primă audiție de o simplitate absolută. Mulți îl socotesc pe Nick Drake poet și muzician în egală măsură, însă s-a spus și că textele nu fac decât să completeze, să sublinieze atmosfera pe care o creează materialul sonor. Muzica în sine este însă categoric poetică, sugestivă și cu acel caracter inefabil al oricărei arte care nu lămurește nimic, ci doar îți deschide în față posibilitățile infinite ale trăirii și misterului. Acordajul inedit al chitarei îi permite lui Nick Drake să obțină sonorități altfel destul de greu, dacă nu imposibil de executat. Se cunoaște predilecția lui pentru clustere (suprapuneri de note aflate una lângă alta, la ton sau semiton), iar aici avem în repetate rânduri acorduri de nonă și undecimă – deci cu elemente disonante, dar atenuate prin spațiul ce depășește octava – și doar o singură formulă cu septimă de dominantă. Toate acestea creează un mers armonic care sugerează o vagă neliniște, o stare de plutire în necunoscut, care nu devine totuși niciodată agresivă, pentru că de obicei acordul astfel format revine la varianta lui clasică, cu terță și cvintă. Vocea fragilă a artistului, pianul melodios și forma restrânsă creează o miniatură muzicală concisă, visătoare și de toată frumusețea.