Criza catolicismului contemporan

     Recentul sinod al Bisericii Catolice, convocat de Papa Francisc pentru lămurirea unor probleme legate de familie, nu a limpezit mare lucru, însă a lăsat lumii o imagine profund dezbinată a catolicismului, dezbinare care nu pare decât să se adâncească, în ciuda aparentei victorii a "conservatorilor". Confuzia între învăţătură şi ceea ce în Ortodoxie se numeşte pogorământ, adică îngăduinţa pentru anumite slăbiciuni omeneşti, fără a încălca însă dogma veşnică a Bisericii, pune mari probleme creştinismului occidental. Iar un papă gata să confunde transcendentul cu imanentul, în cea mai bună "tradiţie" a teologiei eliberării şi a comunismului cu Hristos răstignit pe seceră şi ciocan, e unealta cea mai bună pentru transformarea credinţei în mişcare socială.

     Pentru ca termenii discuţiei să fie dintru început lipsiţi de ambiguitate, se impun anumite lămuriri. Dacă vorbim dintr-o perspectivă ortodoxă, nu există niciun echivoc: învăţătura catolică este erezie. Indiferent de limbajul folosit de diplomaţia bisericească, din punct de vedere dogmatic lucrurile sunt clare. Dacă ne uităm în dicţionar, vom vedea că erezia este o „doctrină sau credinţă religioasă care ia naştere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate, şi care este condamnată de biserica respectivă”. Or din momentul în care apusenii au început să aducă inovaţii care vin în contradicţie cu cele şapte Sinoade Ecumenice (sau Concilii, cum li se spune în Occident) dinainte de schismă, pe care ei înşişi le recunosc ca fiind normative pentru Biserică şi învăţătura creştină, este evident că se abat de la „dogmele consacrate”. Adaosul „Filioque” din Crez, doctrina despre Purgatoriu, naşterea fără păcat a Maicii Domnului şi, mai târziu, infailibilitatea papală sunt, în materie dogmatică, doar câteva dintre înnoirile aduse de catolicism, care îl fac eretic faţă de învăţătura Bisericii primare, păstrată ca atare în Ortodoxie.

     Acestea fiind spuse, trebuie precizat că în duhul unei trăiri autentic creştine, un ortodox nu trebuie să accepte niciun amestec al învăţăturii catolice, nici să facă tot felul de compromisuri de tipul împreună-rugăciunii zise ecumenice, însă atitudinea lui faţă de semenii săi aparţinând romano-catolicismului trebuie să fie plină de dragostea de care a dat dovadă Însuşi Hristos în convorbirea cu femeia samarineancă. Din păcate mulţi ortodocşi confundă ataşamentul faţă de adevăr cu o duşmănie personală sau cu o intransigenţă sterilă, ce neagă cuiva aparţinând catolicismului orice posibilă calitate. De fapt, poziţia ortodoxă faţă de catolici a fost definită cel mai bine în secolul XX de Sfântul Siluan Athonitul, în dialogul cu un arhimandrit care făcea misiune printre catolici. Îl redăm în continuare:

     Stareţul l-a întrebat cum anume predica. Arhimandritul, care era încă tânăr şi lipsit de experienţă, a strigat gesticulând şi mişcându-se din tot trupul:

     -Le spun aşa: Credinţa voastră e desfrânare. Totul la voi este deformat, fals, şi nu vă veţi mântui dacă nu vă veţi căi.
     Stareţul a ascultat, şi l-a întrebat:
     -Şi spuneţi-mi, părinte arhimandrit, cred ei în Iisus Hristos, cred ei că este adevăratul Dumnezeu?
     -Da, cred.
     -Şi o cinstesc pe Maica Domnului?
     -Da, o cinstesc; dar învăţătura lor despre ea e greşită.
     -Îi cinstesc pe sfinţi?
     -Da, îi cinstesc, dar ce sfinţi mai pot fi la ei de când s-au despărţit de Biserică?
     -Au slujbe în bisericile lor, citesc cuvântul lui Dumnezeu?
     -Da, au slujbe şi biserici, dar dacă aţi putea vedea ce sunt slujbele lor faţă de ale noastre, ce răceală, ce lipsă de viaţă!
     -Părinte arhimandrit, sufletul lor ştie că fac bine crezând în Iisus Hristos, cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi, chemându-i în rugăciunile lor. Dacă le veţi spune că credinţa lor e desfrânare, nu vă vor asculta... Spuneţi oamenilor că fac bine crezând în Dumnezeu, că fac bine cinstind pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi; că fac bine mergând la biserică pentru slujbe, rugându-se acasă, citind cuvântul lui Dumnezeu, şi celelalte; dar că în cutare sau cutare punct sunt în greşeală, şi de aceea trebuie să-şi îndrepte această greşeală şi totul va fi bine. Atunci Domnul se va bucura în ei, şi aşa, cu toţii, ne vom mântui prin mila lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire; de aceea, orice predică trebuie să purceadă şi ea din iubire, şi atunci va fi mântuitoare atât pentru cel care predică, cât şi pentru cel care o ascultă. Dar dacă îi veţi osândi, sufletul poporului nu vă va asculta şi nici un bine nu va ieşi de aici.

     Deşi este dificil – şi, până la un punct, absurd – de realizat un « clasament » al ereziilor, putem spune fără teama de a greşi prea tare că, din punctul de vedere al trăirii, catolicismul este mai aproape de Ortodoxie decât protestantismul. În fond, avem şi la catolici un caracter sacramental al slujirii, o învăţătură morală, un ciclu liturgic. Oricât de deformate ar fi acestea, poartă încă în ele semnele unei evlavii care o apropie de a noastră. Poate că aşa se explică, cel puţin în parte, existenţa unor sclipiri teologice sau de trăire din care orice creştin are de învăţat : fie că vorbim despre teologi ca Hans Urs von Balthasar, despre gânditori rătăcitori ca Charles Péguy sau despre scriitori ca Georges Bernanos şi G. K. Chesterton, găsim la mulţi credincioşi catolici străluciri exemplare de viaţă şi gândire creştină. Pe de altă parte, atâta timp cât a mai avut o oarecare influenţă, catolicismul a vegeheat în Occident şi la respectarea moralei, a modului de viaţă practică creştină.

     Conflictul dintre ordinea politică şi cea religioasă are în Occident rădăcini străvechi. Dincolo de motivaţiile unui filon anticreştin, ale unei opoziţii evidente, una dintre cauzele acestei disensiuni este însăşi pretenţia monarhică a catolicismului. Dostoievski vorbeşte în repetate rânduri - cu precădere în "Fraţii Karamazov" sau "Adolescentul" - despre pretenţia de dominaţie pământească a episcopului Romei, care a pricinuit revolta ce a culminat în ateismul ucigaş al Revoluţiei Franceze. Istoricul şi teoreticianul liberalismului Pierre Manent vede în conflictul între autoritatea religioasă papală şi cea politică principala sursă a rupturii lumii occidentale de temeliile creştine.[1] Confuzia, de multe ori voită şi cu substrat politic, între transcendent şi imanent, între autoritate dogmatică şi putere pământească, a dus la contaminare reciprocă, care în cele din urmă a ajuns să ucidă lent catolicismul, chiar şi în fibra morală cu care Occidentul creştin era obişnuit până în secolul al XVIII-lea. O imagine cumplită a acestei decăderi este ilustrată în cartea "How Far Can You Go" a lui David Lodge.[2] Lodge este un scriitor britanic în dreptul căruia anumite dicţionare aşează epitetul "catolic". Însă vorbim aici despre o preocupare (aproape excesivă) pentru catolicism, lipsită de orice ataşament faţă de tradiţia autentică a acestuia şi aplecată mai degrabă spre inovaţii "reformatoare". Naraţiunea urmăreşte evoluţia unui grup de tineri catolici prinşi în tumultul anilor 1960-1970 şi care, în cele din urmă, deşi pretind că rămân fideli Bisericii, o "înnoiesc" şi ajung, în cadru pseudo-dogmatic, să facă afirmaţii de genul: "Pot să-mi imaginez circumstanţe în care aş lua în calcul posibilitatea unui avort." (...) "Nu trebuie să mai facem nici un fel de diferenţieri între evrei şi greci, sclavi şi oameni liberi, bărbaţi şi femei... homosexuali şi heterosexuali." (...) "O să facem un fel de confesiuni în capelă. În esenţă, o să stăm împreună şi-o să discutăm despre eşecurile fiecăruia şi despre problemele emoţionale pe care le avem, iar la sfârşit o să vă acord iertarea de toate păcatele." (...) "Dezvoltarea confesiunii penticostale în sânul Bisericii Catolice este cu certitudine un fenomen remarcabail." (...) (Despre diavol): "Nu, nu în existenţa sa concretă. Eu văd în diavol un fel de personificare a răului din noi toţi, a răului potenţial." Învierea e privită ca o metaforă, dogmele ca paradigme culturale schimbătoare. În ajunul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, Lodge se întreabă care va fi viitorul. Răspunsul vine abia cu 35 de ani mai târziu, însă este în direcţia imaginată de acest autor pe care orice catolic de bună credinţă nu îl poate socoti decât profund toxic.

     Primul papă ne-italian din ultimii o sută cincizeci de ani, Ioan Paul al II-lea a fost un anticomunist exemplar, iar prezenţa lui i-a făcut pe contemporani să-l considere "carismatic", însuşire ce nu mai are nicio legătură cu harismele primei epoci creştine ci se referă mai degrabă la un farmec personal. În ciuda popularităţii primelor zile, pontiful polonez s-a dovedit un conservator în sânul catolicismului. Preotul ortodox Alexander Schmemann notează în jurnalul ţinut între 1973 şi 1983 impresiile pe care i le lasă vizita lui Ioan Paul al II-lea în Statele Unite ale Americii. Primit ca o vedetă datorită căldurii umane de care dădea dovadă, papa este imediat taxat de organizaţii liberale şi de presă când îşi precizează ferm poziţia privind familia, avortul, căsătoria.[3] Fostul episcop de Cracovia poartă cu el moştenirea unei credinţe care nu se lasă alterată de tendinţele vremii, în ciuda - sau poate datorită - laturii lui umane şi profund empatice. Rămâne dubioasă, pe de altă parte, atitudinea faţă de Ortodoxie. Într-una dintre primele vizite făcute după multă vreme de un suveran pontif într-o ţară ortodoxă - România - Ioan Paul al II-lea, deşi numeşte ţara "grădină a Maicii Domnului" şi îl pomeneşte pe martirul temniţelor comuniste N. Steinhardt, nu pune clar problema schismei greco-catolice şi, în ciuda concesiilor făcute chiar de catolici la numeroasele întruniri ecumenice, rosteşte în Piaţa Izvor, în prezenţa a mii de ortodocşi şi catolici, Crezul cu adaosul eretic "Filioque" ("şi de la Fiul").

     Fostul cardinal Joseph Ratzinger, care devine, ca urmaş al lui Ioan Paul al II-lea, papa Benedict al XVI-lea, le apare celor familiarizaţi cu catolicismul ca un Wojtyla fără carismă. Benedict este un teolog profund, concret şi subtil în acelaşi timp, bun cunoscător al învăţăturii de credinţă. Cu alte cuvinte, în condiţii "normale", cel puţin pentru Occident, un papă ideal. Din perspectivă răsăriteană, se remarcă o tentă politică anti-ortodoxă, deşi, pe plan teologic, Joseph Ratzinger înţelege bine valoarea învăţăturii de credinţă a Părinţilor Răsăriteni. Cum însă Biserica Romei cedează din ce în ce mai mult presiunilor din afară, Benedict al XVI-lea, căruia i se găseşte rapid şi un trecut cu tentă nazistă, este îndepărtat rapid.

     Papa Francisc a jucat de la început o altă carte: a simplităţii (franciscane) spun unii, a populismului, acuză alţii. De la bun început, noul pontif a insistat pe caracterul sinodal al Bisericii. Or, acesta este normativ dintotdeauna în Biserica nedespărţită (ortodoxă), însă contrazis vehement de dogma (eretică) a infailibilităţii papale, formulată la Conciliul Vatican I (1869-1870), dar susţinută şi înainte în cercuri ecleziastice. Pe scurt, această învăţătură susţine că atunci când vorbeşte "ex cathedra", în probleme de învăţătură şi morală, papa este infailibil prin puterea Sfântului Duh. Curios, în ciuda declaraţiilor sonore, dogma cu pricina nu a fost pusă niciodată în discuţie de Sfântul Scaun. În acelaşi timp, Francisc reia insistent teme ale aşa-numitei "teologii a eliberării", numită de adversari "marxism creştinat", care face din creştinism o mişcare socială, implicată în lupta pentru drepturi civile şi libertăţi. Este, evident, o nouă confuzie între planul imanent şi cel transcendent, între rolul Bisericii de corabie a mântuirii şi un rol iluzoriu de luptătoare pentru egalitate socială. Imaginile cu preşedintele Barack Obama dând din cap aprobator când Francisc, de la care toată creştinătatea apuseană ar fi firesc să aştepte cuvinte despre învăţătura lui Hristos, ţinea discursuri despre "schimbările climatice", "încălzirea globală" şi altele asemenea, mai degrabă de competenţa şi ideologia unor ONG-uri stângiste, este grăitor. Dar, spun unii, poate fi şi înşelător. Săptămânalul francez Le Point îi dedică papei numărul din 8 octombrie 2015, în care îl numeşte "cel mai influent om din lume" şi lider mondial, proclamând "habemus princeps mundi" - este însă tocmai ceea ce un episcop nu trebuie să fie şi ceea ce catolicismul încearcă să fie de veacuri, dând astfel naştere unor conflicte politice de anvergură. Corespondentul la Roma al hebdomadarului sus-amintit, Dominique Dunglas, remarcă însă şi diplomaţia papală, care încearcă să câştige adepţi sau cel puţin ascultători prin declaraţii interpretabile în mai multe sensuri. "Dacă cineva e gay şi Îl caută pe Domnul, cine sunt eu să-i judec pe homosexuali?" a întrebat retoric papa, aclamat imediat de mii de activişti pentru drepturile "minorităţilor sexuale" (printre care şi autohtonul Remus Cernea, a cărui principală calitate nu este, ce-i drept, subtilitatea, complet străină caracterului său monomaniacal). Însă, după cum arată Dunglas, "pentru catehismul Bisericii, a-L căuta pe Dumnezeu înseamnă, pentru un homosexual, a practica abstinenţa". Dacă referitor la adeziunea, măcar formală, faţă de manifestări evident comunistoide, papa Francisc a lăsat loc unor mari semne de întrebare, în privinţa Ortodoxiei, ipocrizia pontificală s-a manifestat cu asupră de măsură. Francisc a propus "unirea celor două Biserici, fără nicio condiţie din partea celei catolice". Cum însă o privire sintetică în istoria bisericească arată că inovatorii, cei care au modificat învăţătura tradiţională cu inovaţii contrare Tradiţiei sunt catolicii - asta ca să nu mai vorbim despre abuzurile administrative, care românilor ortodocşi le sunt cunoscute de la naşterea cu tunurile Mariei Tereza a greco-catolicismului - , această unire "fără condiţii" din partea lor este o variantă vicleană prin care Răsăritului i s-ar băga pe gât acceptarea unor dogme străine de învăţătura lui Hristos. Cu toate acestea, dând dovadă de mult echilibru, mitropolitul ortodox rus Ilarion de Volokolamsk, într-un cuvânt adresat participanţilor la recentul sinod privind familia, se situează ferm de partea conservatorilor, chiar dacă una dintre revendicările reformiste (primirea la Împărtăşanie a celor divorţaţi) este o practică răspândită în toată Ortodoxia. Ierarhul ortodox înţelege însă că, în acest context, orice compromis duce la prăbuşirea totală. Şi cu acestea ajungem la soluţiile pe care le are în acest moment Biserica Romano-Catolică.

1. La presiunea "opiniei publice" şi a "spiritului vremurilor", catolicismul poate ceda. Invocând încă un "aggiornamento", poate renunţa la parte din învăţătura dogmatică, acceptând treptat căsătoriile homosexuale, avortul, hirotonia femeilor, etc. Este curentul cel mai vocal din Biserică şi mulţi îl socotesc pe papa Francisc susţinătorul său din umbră.[4] S-ar transforma astfel într-un fel de ONG, susţinător printre altele al unor valori la fel de volatile ca oricare altele şi, prin rezistenţa tradiţionaliştilor, s-ar pulveriza şi s-ar pierde în masa protestantă, neoprotestantă şi, în cele din urmă, agnostică. Iar Occidentul ar rămâne şi fără unul dintre ultimele repere morale care i-au marcat cultura în ultimii 2000 de ani.

2. Poate fi adoptată intransigenţa absolută. Este, într-un fel, calea cea mai consecventă. Dacă "Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi" (Evrei 13, 8), este evident că învăţătura nu poate suferi modificări de dragul adaptării la vremuri rătăcite. Răutatea timpului nu justifică pervertirea binelui. Sămânţa discordiei este astăzi mai vizibilă decât oricând în catolicism. Dincolo de conflictul cu lumea secularizată, postcreştină şi anticreştină, Biserica Romei este însă măcinată de propriile contradicţii interne. Rezistenţa pe poziţii ar duce probabil tot la disoluţie, însă ar fi măcar o ieşire onorabilă din scenă.

3. Ultima soluţie i-ar pune probabil pe jar şi pe unii dintre conservatori, şi pe reformiştii cei mai aprigi. Confruntată cu o criză fără precedent, Biserica Catolică ar putea privi în urmă, scrutându-şi nu aşa-zisele slăbiciuni retrograde, ci evoluţia de-a lungul timpului. Şi ar putea înţelege că rezistenţa împotriva duhului lui antihrist nu există decât în viaţa curată în Hristos. Ar fi momentul întoarcerii Romei la matca ortodoxă din care s-a desprins acum multă vreme. Dacă ar ceda presiunilor lumii, şi-ar trăda misiunea. Rezistând pe poziţii, ar muri în picioare. Dar revenind la Ortodoxia pe care a părăsit-o, ar redeveni, cu multe suferinţe, parte a acelei Biserici întemeiate pe mărturisirea credinţei în Hristos, pe care nici porţile iadului nu o vor birui.

---

[1] Vezi, în special, Pierre Manent, Histoire intelectuelle du libéralisme, pag. 25 et passim

[2] În varianta românească Cât să-ntindem coarda?, traducere din limba engleză şi note de Radu Pavel Gheo, Polirom 2011

[3] Biografia unui destin misionar, Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), traducere, studiu introductiv şi comentarii de Felicia Furdui, Reîntregirea, Alba Iulia 2004

[4] Pentru vocile care insistă pe "necesitatea" schimbărilor de acest fel în Biserica Catolică, vezi, de pildă, Evelyn Finger, Die Angstmacher, în Die Zeit, nr. 41, 8 octombrie 2015; pentru vocile care văd în Francisc un susţinător al reformei dogmatice, vezi Rod Dreher, The Synod Ends, Deo Gratias (http://www.theamericanconservative.com/dreher/the-synod-ends-deo-gratias/) sau Patrick J. Buchanan, The Pope's Perilous Course (http://www.theamericanconservative.com/buchanan/the-popes-perilous-course/) în The American Conservative

UPDATE
Pentru cei interesaţi, iată mai jos un scurt film despre poziţia unei părţi însemnate din Biserica Catolică faţă de ultimele evoluţii.