Trutin

        Războiul ca imagine a ratării. Eșec existențial, risipirea iluziei unei păci exterioare măcinate pe dinăuntru de lepra unei civilizații prăbușite. Monahul basarabean Savatie Baștovoi spunea la un moment dat că în creștin coexistă și se luptă până la sfârșitul vieții omul vechi – corupt, pătimaș, rob al păcatului – cu cel nou, eliberat în Hristos. Într-o anumită măsură, cred că această luptă se poate observa și la nivelul familiilor, comunităților, neamurilor. Și, în acest moment al istoriei, Putin a ales să pună Rusia sub semnul omului vechi. La nivel profund, acest război este unul dintre cele mai mari eșecuri ale Rusiei, indiferent de deznodământul de pe câmpul de luptă.

 

     Pe de altă parte, opoziția lumii occidentale seamănă tot mai mult cu o cetate clădită pe nisip. Dezrădăcinarea practicată sistematic de decenii, îmbinare de relativizare a valorilor, ofensivă ideologică împotriva tradițiilor unificatoare, îndeosebi a creștinismului, laxism moral transformat în ridicarea, întâi a slăbiciunilor, apoi a imoralității celei mai deșănțate la rang de virtute au transformat cultura noastră în vorbă goală. De aceea reacțiile de astăzi, la o primă vedere foarte vehemente, sunt semnul unei confuzii vecine cu debandada.

     Agresiunea lui Putin este un eșec tocmai pentru că Rusia ar fi avut, în alte condiții, șansa de a fi unul dintre principalii actori ai redresării Europei. Pentru că Rusia face parte fără îndoială din cultura europeană. O vizită la Ermitaj sau la galeria moscovită Tretiakovskaia, o privire aruncată marii literaturi ruse, inevitabilă atunci când vorbim despre cultura europeană a ultimelor secole, amintirea unui Paris muzical subjugat de Stravinski sau de coregrafiile lui Diaghilev, cuvântul profetic al lui Soljenițân (în fața căruia marii lui adversari europeni, aserviți, de altfel, Moscovei staliniste, ca Jean-Paul Sartre, par niște pigmei triști), iată doar câteva semne ale prezenței de netăgăduit a Rusiei în Europa spiritului. Eforturile adesea excesive ale lui Petru cel Mare de a sincroniza Rusia cu civilizația occidentală au condus la o însușire desăvârșită a formelor acesteia (este suficient să vezi catedrala Sfântul Isaac din Sankt Petersburg, cu nimic mai prejos în măreție și strălucire arhitecturală decât orice mare clădire de acest fel din Occident) și au dus în același timp la o îndepărtare de rădăcinile spirituale ale Rusiei profunde. Viața mănăstirească, după cum ne spun scrierile de căpătâi ale Ortodoxiei ruse, cunoscuse o răcire, o cădere în formalism și cultivarea aproape exclusivă a virtuților exterioare. Renașterea a venit prin ucenicii Sfântului Paisie cel Mare de la Neamț, monah de origine ucraineană stabilit în Moldova după o ucenicie la Muntele Athos. Unii dintre cei care au învățat de la el „meșteșugul mântuirii” au plecat în Rusia, unde au revigorat viața duhovnicească, tradiția neîntreruptă de stareți de la mănăstirea Optina fiind unul dintre exemplele cele mai strălucite. Ortodoxia renăscută nu a luptat împotriva formelor culturale noi decât în măsura în care deveneau excesive, ci, așa cum a făcut totdeauna „aluatul creștin”, a știut să îmbrace și în noile forme de expresie adevărul veșnic. Persecutați cu sălbăticie de comuniști, cu o Biserică dezbinată timp de decenii, creștinii ruși au menținut în conștiința neamului lor o învățătură despre Hristos necontaminată de rătăcirile tot mai insistente în lume. Ca toate popoarele contemporane, rușii sunt măcinați de vicii și rătăciri, însă fermentul creștin îi face să nu-și uite cu totul rădăcinile. Rusia nu s-a lepădat cu totul de unul dintre elementele constitutive ale culturii europene, de pilonul care ar mai putea să o țină în picioare. Și cu acest ferment ar fi putut să fie în avangarda redresării unei lumi europene care seamănă tot mai mult cu Roma lui Nero și Caligula și cu Babilonul. Însă în locul Sfinților Serafim de Sarov sau Teofan Zăvorâtul, al acestor minunate exemple contemporane de umanitate plenară care sunt Sfinții Siluan Athonitul și Sofronie Saharov, în locul unei Rusii fără îndoială puternice și libere, dar izvor de mântuire pentru alte popoare, pe care o visa Soljenițân, Putin a ales să urmeze exemplul și calea lui Iosif Visarionovici Djugașvili, mai cunoscut omenirii pe care a batjocorit-o timp de decenii sub numele de Stalin.

 

*

 

     Ucrainenii și rușii sunt, fără îndoială, legați prin sânge, cultură și istorie. Există aici două puncte de vedere, ambele cu argumente valide: că ar fi două popoare gemene, așa cum le numește un recent studiu realizat în Franța, sau că ar fi două ramuri ale aceluiași popor. În tot cazul, de-a lungul unei istorii zbuciumate, au mers aproape mereu alături, cu delimitări adesea fluide. Într-un context firesc – dar ce este firesc în mersul strâmb al omenirii? – ar fi rămas probabil împreună până la capăt. Unul dintre momentele definitorii ale unei rupturi care astăzi cunoaște probabil apogeul a fost Marea Foamente din anii 1932-1933. În 1929, Stalin începuse procesul numit colectivizare, adică desființarea proprietății private în zonele rurale, confiscarea pământurilor și a animalelor de la un anumit număr în sus și trecerea lor în proprietatea „poporului”, în fapt a statului comunist, în vederea administrării centralizate. Nu vom insista asupra dezastrului economic produs de această măsură (pe care au cunoscut-o ulterior toate țările comuniste – în România unul dintre cei mai aprigi executanți, care nu a ezitat să tragă personal cu pistolul în țăranii care se opuneau, avea să fie un tânăr cvasi-analfabet promovat general de comuniștii instalați la putere de Armata Roșie, pe numele lui Nicolae Ceaușescu). Cert este că a cunoscut peste tot opoziția țăranilor, ducând la deportări atât între cei mai înstăriți, vânați cu predilecție de comuniști, numiți în Uniunea Sovietică „kulaci” (la noi, mai târziu, chiaburi), cât și a celor mai săraci, care se împotriveau confiscării peticului lor de pământ. Persecuția comunistă a atins un apogeu al cruzimii în Ucraina, unde refuzul colectivizării a fost deosebit de pronunțat, iar măsurile de represiune luate de Stalin pe fondul unei crize deja existente au dus la confiscarea întregului avut al țăranilor, la interdicția de a părăsi teritoriul Ucrainei pentru a-și procura hrană, la execuții și mai ales la o criză alimentară în urma căreia au murit cel puțin cinci milioane de oameni, printre care nenumărați copii. Marea Foamete, „Holodomor”, una dintre cele mai cumplite crime săvârșite în secolul al XX-lea, a dus la un resentiment mocnit al multor ucraineni față de puterea centrală, față de Moscova. Una dintre cele mai evidente manifestări ale acestuia a fost că în multe zone din Ucraina, în timpul operațiunilor ofensive ale Germaniei naziste, cei din trupele Wehrmachtului au fost primiți cu brațele deschise, ca eliberatori.

     Stalin a murit, istoria a mers mai departe cum știm, colosul cu picioare de lut numit URSS a căzut în cele din urmă, cum era firesc, iar Ucraina a devenit stat independent. În ciuda unui naționalism ucrainean născând și uneori artificial (subtitrarea filmelor rusești în limba ucraineană este parte a acestui exercițiu, în mare parte de imagine, în condițiile în care mai toți ucrainenii vorbeau rusă, nu însă și... ucraineană), acesta s-a manifestat mai ales împotriva altor națiuni de pe teritoriul noului stat (românii au avut aici de suferit mai mult decât alții), relația cu Federația Rusă rămânând cât se poate de cordială. (În 2004, la unele puncte de frontieră terestră, vameșii ruși se aflau la zeci de kilometri de omologii lor ucraineni, tocmai pentru că relațiile erau atât de bune încât nu era nevoie de o delimitare strictă atunci când se efectuau controalele). Jocurile geopolitice, dublate de o corupție catastrofală, au făcut să se ajungă la o confruntare pe plan local între marionetele Moscovei și oamenii politici (de multe ori la fel de corupți) sprijiniți de Occident. Restul se cunoaște. Și este evident că în aceste confruntări politice nu există bine și rău la nivel absolut. De aici până la amenințări, bombe, sânge și cotropire, distanța este însă mare. Atât de mare încât războiul declanșat de Putin îi dezbină mai tare pe ruși de ucraineni (încă apropiați, chiar cu sentimente frățești, la nivelul omului de rând) și oferă legitimitate incontestabilă lucrului pe care autocratul de la Kremlin îl contestă fățiș zilele acestea, anume statalității Ucrainei. În numele unei proclamate frății, Putin își măcelărește frații...

 

*

 

     Răspunsul Occidentului este foarte vehement retoric, deși șovăielnic când vine vorba despre practică. În cele din urmă însă, sancțiunile economice capătă un avânt fără precedent și se speră că efectele vor fi rapide. Într-adevăr, este una dintre puținele noastre speranțe. Pentru că pe termen lung, lucrurile riscă să capete o întorsătură dramatică, dat fiind că, la nivel mare, confruntarea este între un irațional total scăpat de sub control și o civilizație debilă. Prima temere este că psihologia tiranului rus nu are nicio legătură cu ceea ce suntem obișnuiți să vedem în alte cazuri. Stalin, despre care am făcut mai devreme vorbire, nu avea nici urmă de compasiune pentru cei peste care stăpânea. Suferința lui nu-i provoca nicio emoție, nicio mustrare de conștiință. În al Doilea Război Mondial, atât în perioada cât a fost aliat cu Hitler (când a invadat Finlanda), cât și după ce au devenit adversari, Stalin și-a ucis ofițerii și soldații cu o frenezie aproape egală cu a celor împotriva cărora luptau. Soldatul sovietic nu avea voie să se retragă, iar dacă scăpa din lupte crâncene, era acuzat de trădare și condamnat. Bătălia pentru Harkov (iată, iarăși Ucraina) este unul dintre cele mai semnificative evenimente de acest fel. Soldații Armatei Roșii erau uciși când înaintau de dușmanii din Wehrmacht, iar când încercau să se retragă îi așteptau plutoanele de execuție ale patriei. În cele din urmă germanii au fost obligați să se retragă, însă trupele sovietice au suferit pierderi catastrofale. Lui Stalin nu i-ar fi păsat nici dacă ar fi fost decimate complet, atâta timp cât obiectivul pe termen scurt era împlinit. De altfel, după război, o mulțime de prizonieri sovietici eliberați au luat direct drumurile Gulagului.

      Nici Putin nu pare mai interesat de dorințele și suferința propriului popor. Pe de altă parte, sancțiunile economice se pot dovedi eficiente, însă, pe termen mediu, este evident că de pe urma lor va suferi și Occidentul. Este suficient să ne gândim la dependența de petrolul și gazul rusesc a Germaniei, rod al unei politici iresponsabile duse de decenii bune și care pune în situație de risc întregul continent european. Deocamdată reacția populației este covârșitoare și unanimă – și este firesc să fie așa. Doar că dacă omul obișnuit din Occident va vedea că i se cer sacrificii, că pentru a-l opri pe invadatorul din Răsărit trebuie să sufere un pic, entuziasmul ar putea să i se șubrezească serios. Iar acesta este rezultatul direct al subminării valorilor europene la care asistăm de atâta vreme. Omul este dispus să sufere pentru credința lui, pentru convingeri, pentru ce socotește a fi mai bun și dincolo de confortul imediat. Pentru credința strămoșilor, pentru bucata lui de pământ. Toate acestea au fost evacuate din conștiința Occidentului, prin haos cultural și decrete politice venite de sus. Credință nu mai avem, pentru că, nu-i așa, suntem multiculturali și totul este relativ. În patrie nu mai credem, este un concept desuet și opresiv. „Nu există o cultură franceză”, decreta acum câțiva ani președintele francez Emmanuel Macron. Și atunci, pentru ce să suferi? Pentru pseudo-valorile unei lumi care a decretat cultul confortului și generalizarea desfrâului? Șeful serviciilor secrete britanice a scris acum câteva zile pe Twitter că ce ne deosebește cel mai tare de Putin sunt „drepturile LGBT”. Iată care ar fi, după unii, fundamentul libertății noastre europene. Vă închipuiți însă populația dispusă să sufere ca să ne putem împreuna în toate felurile imaginabile cu aprobare (și sprijin) de la stat? Credeți că lumea căzută în admirația unei biete fetițe chiulangioaice și purtate ca o relicvă prin toată lumea ar fi dispusă să rabde de foame pentru „lupta” ei cu schimbările climatice? Sau vă gândiți că merită să mori pentru a putea să ucizi în continuare zeci de milioane de copii nenăscuți? Dinspre Răsărit se ridică umbra unui tiran brutal, venit din negura unor vremuri tulburi ale răpirii, sângelui și violenței, pulsiunile străvechi și mocninde ale vremurilor când poporul nu primise încă lumina creștinismului. Îi poate ține piept lumea cealaltă în numele descompunerii morale care a prăbușit atâtea imperii? O singură valoare pare să ne fi rămas, una în numele căreia poate și omul contemporan să facă sacrificii. Libertatea. Fie ea și acea relativă libertate politică, pe care noi, est-europenii, ar trebui să știm să o prețuim cum se cuvine, după zecile de ani de asuprire comunistă. Dar vântul istoriei ne aduce, amenințător, dinspre celălalt capăt al lumii, o șoaptă sinistră: care libertate?

 

*

 

La începutul acestui an, în ceea ce ar trebui să fie, măcar din punct de vedere ideatic, celălalt capăt al lumii, într-un „bastion al libertății”, libertatea are cătușe la mâini. Presa de prim-plan din Europa și, într-o anumită măsură, din America, se face vinovată de o tăcere complice și manipulatoare. Luați ca exemplu canalele de informații românești. G4 Media, Libertatea, Adevărul, Antena 3, Digi 24 sau atâtea altele – la alegere! Uitați-vă unde, cât și cum au scris, respectiv vorbit despre convoiul libertății din Canada. Și veți vedea un caz clasic de mușamalizare. Nu vorbim aici despre un colț ascuns de lume sau despre un eveniment greu de interpretat, despre o criză politică dubioasă pritocită în camerele ascunse ale cine știe cărui serviciu de informații. Nu: ci despre sute de mii de oameni care au protestat timp de o lună și mai bine într-una dintre marile capitale ale lumii libere și au fost reprimați în stilul binecunoscut al regimurilor totalitare, La Ottawa, cetățeni din toată imensitatea Canadei s-au solidarizat cu un protest inițiat de șoferii de camioane împotriva abuzurilor făcute în numele sănătății publice de un regim pentru care pluralismul a devenit simplu exercițiu retoric.

     În paranteză fie spus, se spune că uneori marile evenimente fac oamenii mari: în „societatea spectacolului”, doi actori ajung șefi de stat. Unul, Volodimir Zelenski, rămâne neclintit în capitala asediată, deși americanii, știindu-l țintă a serviciilor secrete rusești, s-au oferit să-l evacueze. Altul, Justin Trudeau, se ascunde într-un bunker din fața unor demonstranți pașnici.

     Și, de acolo, coordonează represiunea. Stare de urgență. Oameni călcați în picioare de caii poliției sau bătuți sălbatic, deși merg de bunăvoie să se predea forțelor de ordine. Conturile bancare ale participanților și susținătorilor, blocate. Mai mult, ca o măsură ulterioară, cei care au postat filmări cu evenimentele sunt somați de autorități să aleagă între ștergerea lor și, iarăși, blocarea accesului la conturile din bănci. Violență polițienească în sprijinul unei încălcări fățișe a dreptului la liberă exprimare și a proprietății private, două dintre fundamentele libertății în numele căreia îl condamnăm – pe bună dreptate! – pe Putin. Însă tăpălagii și tudorpopeștii din toată lumea sunt demult maeștri ai dublei msuri. Și, prin aceasta, gropari mărunți ai civilizației europene.

     Atunci când Justin Trudeau îi numește pe cei care i se opun „rasiști” și „extremiști”, gândul ne fuge la „elementele fasciste și legionare” ale lui Ceaușescu din decembrie 1989, la aceiași „fasciști” evocați de Iliescu în iunie 1990, dar și la „denazificarea” Ucrainei despre care vorbește Putin. Asemănarea este profundă: într-o parte avem un produs al serviciilor secrete sovietice, în cealaltă vlăstarul unei familii care îl frecventa pe marele aliat comunist de pe continentul american, Fidel Castro. Relativismul impus prin lege al corectitudinii politice din Occident are aceleași rădăcini ideologice cu autoritarismul lui Putin. Fiara liberticidă va fi având multe capete, însă două sunt astăzi mai vizibile. Îi putem spune, de aceea, Trutin.

 

*

 

     Repet, într-o primă fază sperăm că războiul-fulger economic împotriva invadatorului va avea repede succesul scontat. Va fi o victorie de etapă. Însă după aceea trebuie să ne forțăm să rămânem cu ochii deschiși și să vedem că propaganda soft care justifică abuzurile prin formule bombastice ale unora ca Trudeau (care nu este decât un vârf de lance) este la fel de nocivă, măcar pe termen lung, ca intoxicările canalelor de propagandă rusești. Oamenii vin și pleacă, oricât de puternici sau de malefici ar fi la un moment dat. Însă duhurile care îi animă duc războiul mai departe. Și dacă ne sprijinim pe nisipul și mocirla promiscuității, a minciunii, a relativizării adevărului, ne vom prăbuși, iar „căderea noastră va fi mare”. Suntem, deci, chemați să ne schimbăm mintea și inima. Pacea înseamnă mult mai mult decât tăcerea armelor, iar libertatea nu există în afara Adevărului. „Dobândește pacea (înăuntrul tău) și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Timpurile, chiar grele fiind, pot face din noi oamenii mari care suntem chemați să fim. Niciodată singuri. Un virus a ucis o mulțime dintre noi, apoi, folosit în chip mârșav de oameni puternici și corupți, i-a dezbinat pe cei rămași. Ce dovadă mai mare a slăbiciunii și nestatorniciei omenești? Nu este, deci, vremea politicilor ambițioase, ci a căinței adânci, a schimbării personale, a curajului lăuntric care nu face doar din actorași luptători eroici, ci și din păcătoși sfinți. Este drumul anevoios al fiecăruia dintre noi, care cere o revenire de la marea politică la conștiința personală. Îi avem mereu în fața ochilor pe marii vinovați politici și am uitat să privim la „micile” noastre complicități, la minciunile pe care le-am înghițit, la lipsa de compasiune, la logica fratricidă care răspunde la ură cu ură, pe scurt, la refuzul oricărei jertfe.

     Suntem muribunzi. Și ca oameni, și ca civilizație. Este vremea să ne întoarcem la Cruce, ca să fim părtași Învierii. Fără Cel Răstignit vom cădea, dacă nu azi, mâine, sub loviturile vreunui sinistru Trutin, abătut dinspre pustiurile întunericului peste țările și orașele noastre pustiite de ultimele urme ale nobleții omenești.

 

Câteva gânduri la şase ani de la Colectiv

 

Au trecut şase ani şi peste Colectiv se aşterne colbul sau, dacă vreţi, cenuşa uitării. Într-un fel este firesc, veţi spune, alte şi alte tragedii se ivesc în vieţile noastre şi uzura implacabilă a traiului de zi cu zi lasă prea puţin loc amintirii. Procesul se tot amână. Proces în care, în tot cazul, sunt cercetaţi doar unii dintre cei responsabili, cei direct implicaţi, fără a se analiza cauzele mai profunde ale tragediei care doar a început pe 30 octombrie 2015. Doar în bisericile mult-hulite de unii dintre cei care au profitat abil de suferinţa unora cu care nu aveau nimic în comun se mai rostesc astăzi, în această Sâmbătă a Morţilor, ca la fiecare pomenire, cu aceeaşi simţire prezentă, numele celor plecaţi în acea cumplită noapte şi în perioada următoare către veşnicie. Iar noi – eu, cel dintâi – tot nu am pus început bun vieţii noastre. În singurătate şi tăcere, supravieţuitorii – noi toţi – care au murit doar un pic odată cu prietenii, apropiaţii, cunoscuţii şi semenii lor, fug cu gândul alături de Vlad Ţelea, de Alex Pascu, de Adi Rugină, de Nelu Tilie, de...

 

Amintirea în sine nu salvează pe nimeni. Însă memoria poate fi instrument prin care să ne rugăm pentru cei plecaţi şi să nu ne risipim, să tindem către cei care putem şi suntem chemaţi să fim. Propaganda fură startul şi o parte dintre cei care vorbesc şi scriu astăzi despre Colectiv o fac pentru a-şi găsi argumente în favoarea teoriilor lor politice. Datoria mea şi a noastră este să spunem povestea mai departe, aşa cum am trăit-o şi am simţit-o. Este o poveste care trebuie să rămână vie prin noi, nu prin relatările oficiale. Copiii de peste 20 de ani care vor căuta să afle ceva despre ce a fost atunci au toate şansele să dea peste mult-lăudatul film care şi-a dat (însuşit?) numele clubului şi al tragediei sale. Nu, voi, cei ce nu ştiţi încă ce a fost acolo, Colectiv este o poveste despre Goodbye to Gravity şi despre prietenie, despre nişte puşti şi nişte nu tocmai puşti care şi-au pierdut viaţa, despre alţii care şi-au dat-o de bunăvoie pentru a-i scoate din flăcări pe semenii lor, nu despre Cătălin Tolontan şi Vlad Voiculescu...

 

Au trecut doar şase ani şi, totuşi, cei care ne spuneau atunci că avem toate condiţiile la noi – poate nu din rea intenţie – şi se făceau astfel părtaşi la suferinţele crunte îndurate de zeci de răniţi în spitale, cei pe care i-am fi vrut traşi la răspundere, ne dictează astăzi autoritar măsurile sine quibus non pentru a ne proteja... sănătatea. Şi mulţi dintre cei care pe atunci îi huleau insistă astăzi să-i ascultăm ca pe... Dumnezeul în care nu mai cred. „The Day We Die” s-a prelungit timp de şase ani, căci murim în continuare de nepăsare şi uitare, indiferent cât de sănătoasă ne este carcasa. Privim în urmă şi vedem cum „the evil that men do lives on and on”. Şi arareori ne mai târâm „Back To Life”, într-o speranţă difuză. Pentru ei, cei care au rămas în urmă şi pentru noi, împreună cu ei. Viaţa lor pierdută nu poate dobândi sens decât dacă renunţăm şi noi la viaţa noastră mincinoasă şi stricată. Şi „dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El.”

Mulţumim din inimă!

 

     În copilărie mi-am petrecut câteva vacanţe alături de părinţii mei şi de un grup de prieteni ai lor în vila de la munte a unuia dintre ei. Era perioada în care, sub oblăduirea „genialului cârmaci” Ceauşescu, curentul electric se tăia uneori şi de câteva ori pe zi... sau pe noapte. De fiecare dată când se întâmpla aşa, grupul sus-pomenit se strângea într-una dintre camere şi cânta din toţi plămânii „Mulţumim din inimă partidului!”

 

      Iubesc Bucureştii, cred că v-am mai spus, nu?

 

     De ani de zile mă tot gândeam că, de când am deschis ochii către lume şi către oraşul meu, numai de primari „unul şi unul” am avut parte. În 1990, oraşul cenuşiu a început să se coloreze şi să se înveselească un pic, dar a căpătat repede un aer de bazar oriental. Şi, de atunci, edili incapabili sau pur şi simplu cu alte interese s-au succedat şi l-au batjocorit în fel şi chip. De treizeci de ani, niciun primar mai acătării. Vorbe mari, bani grei, realizări mici. Ici un pod, colo o renovare, înlăturarea chioşcurilor care ajunseseră să sufoce centrul – dar şi aceasta fără discernământ, condamnând laolaltă buticuri şi mici librării sau puncte de distribuire a presei – o piaţă reamenajată (Obor, poate una dintre marile reuşite ale perioadei post-1989, o excepţie care confirmă regula, dar tot nu înclină balanţa în favoarea primarului respectiv). Nimic sistematic. Şi nici „organic”, cum ne place să spunem astăzi. Câte un mizilic, la plesneală, în ansamblul tot mai jalnic.

     La ultimele alegeri locale, o candidată spunea că ea se inspiră din frumoasele înfăptuiri ale lui Andrei Chiliman din sectorul 1. M-am tot întrebat dacă se referă la monstrul de lângă catedrala catolică Sfântul Iosif sau la Piaţa Amzei, distrusă complet, desfiinţată de pomenitul primar – altfel om de cultură, din familie cu tradiţie, ceea ce arată că nu numai specialiştii în „almanahe” fărâmiţează capitala.

     Toate acestea ar fi trebuit să se sfârşească. La sectorul 1 a venit o primăriţă cu viziune nouă – altă generaţie, altă mentalitate. Primele rezultate? Pute! Crunt! În toiul verii. Firma de salubritate ar fi de vină, a încheiat cu vechii primari un contract ilegal. Cât se poate de verosimil. Dar primarii trebuie să fie... primari.

     Doamna Clotilde Armand pare să nu fi înţeles că nu este reprezentantul DNA sau al Ministerului Justiţiei în teritoriu, nici al Ministerului Public sau al Poliţiei Capitalei. Rolul dumneaei nu este în primul rând să facă dreptate. Nu are a sluji în primul rând cauza anticorupţiei, ci pe cetăţenii a căror bucată de pământ o administrează. Dacă ai un copil în grijă şi observi că şcoala la care este înscris face tot felul de matrapazlâcuri, îi cauţi o altă şcoală şi apoi, desigur, te poţi duce la judecată cu cea veche, pentru dreptate şi pentru pagubele financiare. Nu laşi însă copilul în stradă refuzând să plăteşti, pentru că, până apuci tu să faci dreptate, s-ar putea să ajungă la spital, la închisoare sau chiar mai rău.

 

     Este iulie. Este, ca de obicei, caniculă. Coşurile de gunoi stradale se revarsă, mirosuri fetide intră în case şi apartamente, şoarecii se înmulţesc în voie, infecţiile se propagă. Noroc că nu suntem pe la munte, altfel ne trezeam cu urşi în parcare la Universitate. Sunt zone din sectorul 1 unde nivelul poluării – provocate de tot felul de deşeuri încălzite de soarele estival – a crescut peste limita medie. Pe doamna Armand o copleşeşte foarte probabil nostalgia. Atmosfera îi aminteşte pesemne de un cântec din anii 1960 al conaţionalului dumneaei, Pierre Perret, unde un copil povesteşte despre minunatele tabere în care „tuşim un pic pentru că înghiţim / fumul uzinei de alături / dar mergem să ne jucăm în faţă / la groapa municipală de gunoi”[1]. Dar noi nu mai trebuie să luăm trenul până în tabără pentru a ne bucura toate acestea, le avem chiar aici, în sectorul 1 al capitalei. Permanent vacation, ce sa mai!

     Pe viitor, va fi probabil bine. Justiţia va triumfa, răufăcătorii vor fi puşi să plătească, adevărul va înflori. Între timp, în timp ce doamna primar se joacă de-a Zorro (ehei, alte nostalgii, ce chipeş era Alain Delon în rolul principal!), câte un bătrân îşi trăieşte anii senectuţii sufocat de mirosul de alimente putrezite, un copil obişnuit să se joace pe stradă face cunoştinţă cu şobolanii, iar îndrăgostiţii îşi şoptesc prin parcurile sectorului unu dulci nimicuri în decorul cutiilor de carton, al florilor uscate şi al cojilor de ouă. Iar eu trec prin dreptul tuturor acestora şi mă opresc din când în când doar ca să-mi scot pălăria imaginară şi să spun tare şi răspicat: Merci, Clotilde!

 

---

[1] Pierre Perret, Les jolies colonies de vacances

Călin Torsan, "Totul numai pentru tata"

 

Am crescut cu povești. Omul cel mai pitoresc pe care l-am iubit vreodată și, în același timp, cel mai cu picioarele pe pământ, bunicul meu, a fost el însuși o poveste. Nu mi-a citit niciodată vreun basm sau vreo snoavă: mi le-a spus pe toate, prin viu grai, de nenumărate ori. Și s-a îngrijit să citesc singur ce vreau, învățându-mă să deslușesc literele încă de când aveam trei ani.

     Când eram mic, printre altele, mi-a căzut în mână o carte pentru copii în franceză, "Pollux et le chat bleu". Îmbinarea de enigmă polițistă și povestire copilărească mi-a rămas multă vreme în minte. Nu am citit vreo alta asemenea. Iar când am început să scriu la rândul meu, mi-am spus că dacă mă voi apuca vreodată de un roman – nu s-a întâmplat și nu știu dacă se va întâmpla vreodată – , trebuie să aibă legătură cu lumea mea, cu cea de acum cel mult douăzeci de ani, cu orașul meu, cu oameni de felul celor pe care îi întâlnesc în fiecare zi.

 

*

 

     Câinele Pollux și viața la oraș din România s-au întâlnit și s-au contopit la lectura romanului "Totul numai pentru tata". Copilăria la bloc și misterul de la miezul nopții. Viața cotidiană, anostul citadin și gingășia care ne face oameni, indiferent de pustiul în care trăim. Accidentele tragice transformate în banal și gesturile banale care sfințesc copilăria, viața, și transformă atașamentele firești în iubiri. Călin Torsan scrie aici o poveste gata să fascineze orice copil – pentru că țese o intrigă la care visează toți, din materialul cotidianului – și să-i readucă oricărui adult o clipă de copilărie. Echilibrul scriiturii se apropie de desăvârșire. O ciocolată mâncată seara, împotriva sfatului părinților, deschide ușa către pericolul suprem – moartea – dar și spre unicul lui antidot, dragostea. Viața școlarilor – mai buni, mai răi, mai chiulangii, plictisiți de stereotipuri educaționale și captivați de amestecul de autoritate și vocație – se mișcă aici în paralel cu planul lumii interlope, lume ridicolă dar nu mai puțin ucigătoare. Peste toate, ca în orice operă de artă adevărată, judecata este suspendată, impulsul moralizator abandonat sau lăsat, ca semn al libertății, în seama cititorului. Scenele simple, descrise frust, sunt luminate din când în când de poezie, de un firesc copleșitor, tocmai prin aceea că, spre deosebire de o prefață găunoasă pe care personajul principal – un copil, de fapt eu și tu – o citește cu dezgust, nu este defel construită, ci se ițește ca o concluzie a cotidianului care, o știm dintotdeauna și poate mai bine de la Eliade încoace, ascunde în tina sa luciri aurii. "Acea gălușcă fierbinte zămislită din lumină, pe care bucuria o ascunde ghidușă în suflete", afecțiune, sau "sorocul când" (leul îmbătrânit) "bine face dacă o va apuca singur prin savană, încercând să descopere culcușul unde odihnește soarele ruginit", iată două asemenea momente. Îmi notasem și altele, dar cred că e păcat să fie citite într-o mizerabilă cronică și prefer să vă las să le găsiți la locul lor.

     Există un moment unde narațiunea trenează vag (discuția la înghețată a celor doi copii). Pe de altă parte, punctul de tensiune maximă este parcă atenuat într-un intermezzo baroc despre cunoaștere, superba modulație în același timp morală (dar nu moralizatoare) și măiastră despre lumea oglinzilor. Și toate acestea "numai pentru tata".

 

 

*

Tudoran a fost, mi s-a povestit, cel mai bun elev al bunicului meu – un profesor desăvârșit. Tot Tudoran îl cheamă și pe un justițiar modern care apare spre finalul cărții. Și este exact ca cel despre care știu doar din auzite: minunat, dar poate prea corect în calea bucuriilor unui copil neastâmpărat, dar bun (cum aveam lipsa de smerenie să mă consider). "Totul numai pentru tata" este noua carte a copilăriei mele. Abia aștept să o dau copiilor din preajma mea. Știu că lor nu le prea place să plângă. Dar mie mi-a plăcut tare mult că am făcut-o la sfârșitul ei.

A fi moderat

      Nu mai trebuie să insistăm, „ştirea zilei” în politica românească este intrarea în Parlament a Alianţei pentru Unirea Românilor, pe scurt, AUR. Este – ca să nu spun mai mult – de-a dreptul amuzant să vezi cum o presă care s-a obstinat să-i ignore şi să-i boicoteze pe reprezentanţii acestui partid, care nu apărea nici măcar în majoritatea sondajelor şi pe care până şi un exit poll – Realitatea Plus – îl situa la 3%, revarsă acum articole peste articole, opinii peste opinii, analize peste analize, care de care mai pertinente sau, unele... impertinente. Nu este timpul şi locul să discutăm aici despre program şi despre oamenii din acest partid, mai ales că oricine are curiozităţi poate merge la sursă, desigur, dacă reuşeşte să răzbească prin desişul de experţi şi să ajungă la cuvintele reprezentanţilor AUR.

     Cred că, cel puţin în clipa de faţă, mult mai simptomatică pentru societatea noastră decât ascensiunea însăşi a partidului este reacţia pe care a provocat-o. În fond, mersul lucrurilor nu este atât de ieşit din comun. România este una dintre ţările care nu au avut o mişcare politică de dreapta coerentă, iar asta nu de ieri, de azi. Nu vorbim aici despre pseudo-naţionalisme de tipul PRM, hrănite din ambiţiile unor foşti securişti şi cu o abordare cât se poate de etatistă (socialistă) şi centralizatoare în privinţa economiei (şi, deci, indirect, a libertăţii), nici despre grupuscule de agitatori xenofobe, însă nici despre aşa-numite partide de centru-dreapta, cu o viziune oscilând între un liberalism timid şi mai degrabă oligarhic şi o supunere absolută faţă de normele – nivelatoare, uniformizante, deci, iarăşi, cât se poate de centralist-socialiste – ale corectitudinii politice. Căci, pentru a rezuma foarte simplificator, însă util pentru a avea un punct de pornire, o dreaptă autentică se sprijină pe trei piloni: credinţă (tradiţie), familie, proprietate privată. De ceva vreme încoace, aceste repere a încercat să le recupereze Partidul Mişcarea Populară (PMP) şi pare destul de limpede că aici erau câţiva oameni ataşaţi cu adevăraţi de ele. Însă prea desele piruete ale liderului de facto, Traian Băsescu – ba adept al unui suprastat european, ba mare patriot, ba susţinător al libertăţii religioase, ba adept al toleranţei ca dictat, etc. – i-au şubrezit pas cu pas credibilitatea, ceea ce a dus la situaţia paradoxală a ieşirii din Parlament tocmai în momentul în care PMP părea să-şi asume în sfârşit până la capăt rolul de contrapondere la „fraţii-duşmani” de stânga, PSD şi USR, prea puţin deranjaţi de ciorba diluată ideologic a PNL.

     Aşadar, a apărut o entitate politică ce şi-a asumat explicit valorile conservatorismului, atât teoretic cât şi practic, prin exprimarea dezideratului naţional al unităţii între românii de pe cele două maluri ale Prutului. Desigur, timpul va evidenţia şi punctele şubrede, atât în ceea ce priveşte exprimarea doctrinară cât şi „materialul uman”, dar, să nu ne lăsăm înşelaţi: ceea ce îi deranjează pe mai toţi „liderii de opinie” de la noi, şocaţi că realitatea politică arată altfel decât o desenează cu grijă bula Hotnews – G4Media şi alţii eiusdem farinae este însăşi aderenţa unor idei care, de fapt, sunt bine reprezentate de-a lungul istoriei în orice democraţie solidă. De aici potopul de insulte şi invective: de la clasicele acuzaţii de afiliere moscovită (de preferat de-a dreptul dughinistă), neo-legionarism, nazism pe faţă, trecând prin contestarea oricărei legitimităţi (votanţii nu ar fi ştiut pe ce pun ştampila, de fapt) şi până la asocierea cu tot ce detestă mai tare unul sau altul, în funcţie de propriile convingeri ideologice (dacă cel mai adesea citim despre o aşa-zisă apropiere între cei de la AUR şi PSD, nu lipsesc nici comentarii care îi numesc masoni, sorosişti sau „porci capitalişti sub mască naţionalistă, de aceeaşi teapă cu PNL şi USR” – sic!) Deodată fanaticii diversităţii cântă la unison melodia neputinţei de a accepta... altceva decât propriile valori.

     Multe reacţii sunt penibile, însă, cel puţin până acum, pe primul loc se situează la mare distanţă Uniunea Scriitorilor, care a găsit de cuviinţă să-l excludă pe Sorin Lavric pentru delict de opinie. Nu discutăm aici despre justeţea aprecierii morale la adresa cuvintelor scriitorului – dintre care, cel puţin o parte se regăsesc într-o scriere eseistică, nu într-o luare de cuvânt publică, care să traseze orientarea politică a celui în cauză. Ci faptul că cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, unii dintre ei mândri nevoie mare de rezistenţa lor (prin cultură, se înţelege!) anticomunistă, reinstaurează fără să clipească dictatul asupra conştiinţei. Mare noroc are, de pildă, Charles Bukowski, că nu s-a născut pe plaiuri mioritice, ca să fie pus imediat pe lista neagră pentru misoginism şi cine ştie ce alte păcate. Cât despre Shakespeare, cu al său „frailty, thy name is woman”, ar trebui şters pesemne din istoria literaturii, dacă ar fi după preşedintele USR (sic!). Ce să mai vorbim despre Céline, autorul unor sentinţe cu adevărat nedrepte şi revoltătoare despre evrei, care nu-i diminuează cu nimic valoarea literară, nici nu împiedică publicarea lui în prestigioasa Bibliothèque de la Pléiade. Or fi având francezii înclinaţii socialiste, dar le-ar trebui oameni de la noi ca să le arate calea cea dreaptă a alinierii literaturii la binele poporului, pe care par s-o fi învăţat foarte bine de la ilustrul lor predecesor Mihai Beniuc.

    

     Unul dintre aspectele interesante ale acestei discuţii omniprezente se leagă de reacţia unor intelectuali, conservatori la rândul lor. Nici aici nu vreau să intru în prea multe detalii, ci să mă opresc, pentru că îl socotesc reprezentativ, asupra unui interviu acordat de Teodor Baconschi site-ului Hotnews. Fostul ministru de externe nu este nici el entuziasmat de ascensiunea AUR şi încearcă să lămurească de ce noua forţă politică nu este autentic-conservatoare. O face pe un ton măsurat, fără a diaboliza, deşi preia multe dintre acuzaţiile devenite monedă curentă pe piaţă: „filetism etnocratic”, „neolegionarism”, etc. Partea de substanţă a interviului amintit este cea în care domnul Baconschi explică ce înţelege domnia sa printr-o forţă autentic conservatoare. Şi aici apare expresia care mi-a provocat stupoarea. Cei care formează respectiva mişcare ar trebui, spune domnul Baconschi, să fie „creştini moderaţi”.

     În absenţa culturii teologice a domnului Baconschi, mărturisesc că, din lecturile şi experienţa mea, această categorie mi-a scăpat cu totul. Din câte înţelesesem eu până acum, creştin ori eşti, ori nu eşti. Există o – obligatorie – creştere duhovnicească şi, judecând existenţial, până la urmă creştin „autentic” nu este decât sfântul, însă în punctul de pornire, mărturisirea trebuie să fie deplină. Aşa cum se spune de atâtea ori în slujbele Bisericii, „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Dăruire totală, absolutism existenţial. Mă întreb ce loc are aici moderaţia. Oare acei creştini moderaţi au un Crez mai special al lor? Spun „Cam cred întru unul Dumnezeu”? Sau „Cred, într-o anumită măsură, întru unul Dumnezeu”? Ar trebui oare, pentru a-i integra pe aceşti creştini moderaţi, ca la sfârşitul mărturisirii de credinţă să se facă o pauză ca să-şi poate exprima... moderaţia? Ceva de genul „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie... în principiu”? Sau poate că vorbind despre creştini moderaţi, teologul se referea tocmai la nivelul de înaintare duhovnicească pomenit mai sus. De treapta scării virtuţilor pe care se află. Sigur că cei ajunşi la contemplaţie nu fac politică, dar oare de la ce nivel în sus ar trebui trimişi frumuşel la mănăstire, ca să nu strice echilibrul moderaţiei şi să transforme o mişcare autentic conservatoare în... ce anume? Într-o ceată de sfinţi, invariabil extremişti?

     Cred că poziţia lui Teodor Baconschi se încadrează perfect într-un curent de gândire pe care îl defineşte titlul unei rubrici semnate în Dilema veche de Andrei Pleşu: „nici aşa, nici altminteri”. O implicare „căldicea”, care nici nu se leapădă furibund de „lumea veche”, dar nici nu vrea s-o lezeze prea tare pe cea nouă. Fără îndoială, rolul moderaţiei în toate cele ale vieţii acesteia este de netăgăduit. „Măsura este bună în toate”, ne învaţă Sfântul Ambrozie de la Optina, în consonanţă cu toţi Părinţii dinaintea lui şi de după el. Însă când măsura se transformă în compromis, sub masca acestei moderaţii se poate ascunde o periculoasă cădere. Iar lipsa de îndrăzneală nu este nici ea semn al unei bune aşezări, căci Hristos Însuşi ne spune: „Îndrăzniţi!” Nu vreau însă să intru în subtilităţi teologice care mă depăşesc. În unele lucruri se poate vorbi de moderaţie, nu şi în relaţia cu absolutul, nu şi în iubire (curată). Prudenţa este recomandată cel mai adesea, dar nu trebuie confundată cu lipsa curajului. Spre sfârşitul interviului despre care vorbim, domnul Baconschi ne spune că nu este realist să vorbim acum despre unirea cu Basarabia, pentru că Moscova nu vrea şi Uniunea Europeană se codeşte. Din fericire, la începutul secolului trecut, au existat oameni politici care au avut curajul să înfrunte şi opoziţia Moscovei sau a Londrei, şi indiferenţa altora, şi toate şicanele unora mult mai puternici decât noi şi să clădească, pas cu pas, Marea Unire de la 1918. Sigur că procesul nu s-a realizat dintr-odată şi mulţi dintre patrioţii români din Transilvania sau Basarabia (aş spune naţionalişti, dar mi-e teamă să nu cumva să fiu acuzat de filetism etnocratic) au gândit ei înşişi la început libertatea în cadrele unui federalism care să respecte autonomia diferitelor neamuri. De aceea, poate, cu timpul, chiar Teodor Baconschi va trece de la viziunea interconectării energetice şi economice la una mai concretă şi mai – vai! – radicală.

     Dacă AUR va reuşi să aibă o contribuţie la realizarea unităţii naţionale şi a unei societăţi în care valorile conservatoare să îşi găsească exprimarea firească, nu poate nimeni să spună astăzi. Putem doar să fim sceptici sau încrezători. Limpede este că, cel puţin uneori, limbajului diplomatic grijuliu să nu lezeze pe nimeni – şi mai ales pe preaputernicii lumii – trebuie să-i lase locul poziţiile tranşante, cu condiţia să nu izvorască din ura faţă de alţii şi din îndreptăţirea de sine, ci dintr-un cuget de slujire, dintr-un loc în care vrăjmaşii – cât se poate de reali! – nu sunt decât subiectele unei iubiri rănite.

Samarineanul milostiv şi duşmanii credinţei

 Lectura cea mai frecventă a frumoasei Pilde a Samarineanului Milostiv ne învaţă că acesta este Însuşi Hristos, Cel care ne vindecă de căderea noastră, de starea nenorocită în care ne-a adus păcatul. Această interpretare, consfinţită de numeroşi Sfinţi Părinţi şi exegeţi, ar trebui să ne facă să acordăm o atenţie deosebită îndemnului rostit la finalul pildei: „Mergi şi fă şi tu asemenea”. Este o chemare directă la asemănarea cu Hristos, la efortul nostru personal de a merge, în El, pe calea pe care ne-a deschis-o şi care este, în cele din urmă, a îndumnezeirii. S-a vorbit adesea, şi pe bună dreptate, de aplicarea practică a acestei parabole prin milostenia materială sau sufletească, ce poate îmbrăca diferite forme, de la un ban până la o vorbă bună spusă unui seamăn deznădăjduit şi însingurat. Pe lângă acestea, cred că există pentru noi, mai ales în zilele noastre, şi un alt mod de a ne manifesta această milă şi de a „face asemenea”, urmând pe Hristos. Un mod în care, pe lângă compasiune, ne punem la lucru şi o altă însuşire despre care N. Steinhardt ne învaţă că este foarte apreciată de Domnul, deşteptăciunea – sau iscusinţa şi, de ce nu, un pic de diplomaţie, de înţelepciune ca a şerpilor, dublată, insist, de blândeţea porumbelului.

Omul „căzut între tâlhari” poate fi şi „celălalt”, adică cel din altă tabără decât a noastră, a credincioşilor. Cel rătăcit, ieşit din Biserică – dacă a fost vreodată în ea –, duşman al credinţei şi susţinător al tuturor urâciunilor şi neroziilor de care s-a umplut astăzi, parcă mai mult decât oricând, lumea. Dacă îndeobşte suntem de acord că unul ca acesta gândeşte şi lucrează sub înrâurirea diavolilor, adică a „tâlharilor” care vor să-i răpească mântuirea şi astfel însăşi umanitatea, prea rar ne gândim însă că aceasta este o minunată ocazie pentru noi de a fi samarineni milostivi, de a ne asemăna, adică, lui Hristos. Dimpotrivă, atitudinea noastră este foarte lumească şi mergem mai degrabă pe logica aceluia, asemănându-ne prin aceasta cu el. Unui asemenea om îi declarăm război. În numele credinţei, al mântuirii, al lui Hristos, dar, cu toate acestea: război. Îl urâm sau măcar îl dispreţuim, îl jignim în fel şi chip şi, eventual, dacă ni se dă ocazia, îl şi lovim. Preotul şi levitul pot fi slujitorii altarului care, de nu-i condamnă, îi ignoră pe asemenea duşmani ai credinţei, dar putem fi şi noi, „preoţia universală” creştină, căci şi noi avem rolul de a sluji lumea (diaconie) şi de a o sfinţi în legătură cu sfinţenia lui Hristos pe care o primim în noi (preoţie). Şi mulţi dintre noi sunt dispuşi să se nevoiască spre a-i sluji pe alţii, dar nu şi pe aceştia, duşmanii dreptei învăţături. Ei nu sunt „de-ai noştri”, drept pentru care nu ne interesează dacă trăiesc sau mor – deşi uneori ne spunem că poate ar fi mai bine să moară – nu ne apropiem de ei, nici nu ne trece prin gând să le oblojim rănile, ba nici nu le mai percepem ca pe nişte răni care să ne trezească mila, iar dacă e să ne atingem de ele, în cel mai bun caz o facem ca să le dăm cu piciorul. Dar „a face asemenea” cu Samarineanul-Hristos tocmai aceasta înseamnă, a-i lua şi pe ei în sarcina noastră. Pentru că, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, „Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că pentru noi Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani, 5, 8), ba chiar, ne spune un pic mai încolo, „vrăjmaşi” (5, 10).

Bine-bine, ne vom spune, toate acestea sună foarte frumos în teorie, dar cum să-l ajuţi pe om dacă nu vrea? Cum să-i arăţi adevărul dacă el nici nu crede în adevăr? Ei bine, aici intervine deşteptăciunea despre care vorbeam mai devreme. Milostenia nu este lucru simplu sau nu întotdeauna: ai scos o bancnotă, i-ai dat-o săracului, i-ai dus o farfurie cu mâncare caldă şi gata, ai conştiinţa împăcată. Desigur că şi acestea sunt foarte lăudabile, dar uneori milostenia e nevoinţă, a-l ajuta pe celălalt cere efort, ba, uneori, chiar moarte – „şi încă moarte de cruce”, am putea adăuga, dacă ne întoarcem mereu cu gândul la faptul că modelul Samarineanului este Hristos. Poate fi o muncă de o viaţă să încerci să răspunzi cu dragoste la ură, dar asta este noutatea absolută a creştinismului. Pe celelalte „le fac şi vameşii”. Poate fi chinuitor, sfâşietor şi descurajator să cauţi mereu noi căi, să-ţi storci mintea şi inima, să-ţi calci în picioare orgoliul şi chiar pe tine însuţi, ca să revii mereu la cel care te întâmpină cu ocări şi râsete batjocoritoare. Dar Hristos şi slujitorii Lui au găsit adesea moduri de a-i aduce înapoi la Dumnezeu şi pe cei mai înrăiţi vrăjmaşi. Inteligenţa şi diplomaţia nu-şi găsesc împlinirea decât când se sprijină pe dragoste, iar dragostea înseamnă adesea sânge, chiar şi când este sânge spiritual, ca în cuvântul Sfântului Siluan Athonitul: „A te ruga pentru oameni înseamnă a-ţi vărsa sângele.” Şi, iată, chiar şi acesta este un ajutor pentru vrăjmaşul căzut între tâlharii care îi insuflă necredinţă şi ură faţă de Biserică. Rugăciunea dureroasă şi insistentă pentru el, chiar dacă nu avem nicio siguranţă că se va îndrepta. Nădăjduim şi ne nevoim – pentru că, în fond, nici în Pilda evanghelică nu ni se spune clar ce s-a mai întâmplat după aceea cu omul ridicat de jos de cel milostiv. Sfinţii mijlocesc pentru noi, adică sunt gata să umple cu rugăciunea lor lipsurile noastre, să-i dea „Gazdei”, lui Dumnezeu, tot ce nu putem da noi pentru propria mântuire. Iar sfinţenia, să nu uităm, este chemarea fiecărui creştin. Spuneam, nu este uşor, nici nu se face repede. Dar prin efortul constant de a nu-l vedea în celălalt pe inamicul care trebuie nimicit, ci ca pe un biet drumeţ căzut între tâlhari, vom fi şi noi mai asemănători cu Blândul Iisus şi vom observa, susţinuţi de harul Lui, cum rugându-ne pentru vindecarea celuilalt, ne izbăvim şi noi de tâlharii mândriei şi neiubirii care de atâtea ori ne lasă „abia vii”.

Biruinţa târzie a lui Ion Iliescu

 

Este un triumf melancolic, venit la crepusculul vieţii, când, vrând-nevrând, zădărnicia puterii lumeşti se arată în toată plenitudinea ei în faţa implacabilei morţi. Putem vedea faptele istorice într-un context mai amplu doar dacă nu suntem în mijlocul lor, forţe active a căror energie se epuizează în făptuire fără să mai lase loc contemplării. Ion Iliescu este astăzi iarăşi învingător, învingătorul oricărui spirit potrivnic, învingătorul nebunilor care au îndrăznit să viseze altceva, învingătorul României. Dar imaginea acestui triumf este una de sfârşit de epocă, în care, precum « Princepele » lui Eugen Barbu, biruitorul vede stingându-se în sine lumea care l-a creat în timp ce el se credea pe sine creator, o ultimă imagine a splendorii deşarte într-un apus de soare vestitor al sfârşitului. Lui Ion Iliescu nu-i mai pasă că a învins. Poate că nici nu ştie. Doar peste cei rămaşi, timpurile noi se aştern ca o pâclă.

 

     Astăzi am aflat, fără îndoială, mai multe despre istoria şi apartenenţele celor din cercul lui Ion Iliescu decât în 1990. Dar chiar şi în « nopţile pline de groază » din decembrie 1989, mulţi au ştiut cine era Ion Iliescu. Au ştiut şi au acceptat. Generaţia părinţilor noştri, care trăise practic doar în comunism, nu mai spera. Ceauşescu era bătrân şi bolnav, şi totuşi oprimarea conştiinţelor durase atât de mult, mizeria morală şi materială deveniseră atât de apăsătoare în ultimii ani, încât ideea de viaţă reprezentată de bătrânul tiran părea de neclintit. Singura palidă consolare despre care se murmura în multe case era că Nicuşor, urmaşul neoficial, avea să fie mai omenos. Sistemul era veşnic, dar poate tinereţea avea să-l facă un pic mai respirabil. Şi, deodată, s-a produs ruptura.

     Ion Iliescu nu a fost niciodată un adversar al sistemului comunist. L-a slujit cu devotament şi doar neînţelegerile de ordin personal cu cuplul din fruntea ţării au făcut să fie marginalizat, fără a dispărea niciodată cu totul din aparatul politic sau măcar din proximitatea lui. Însă această adversitate personală făcea din el o rază de speranţă pentru cei care nu mai aveau deloc speranţă. Până şi unul dintre cei mai mari şi mai pătimitori dizidenţi, minunat poet al închisorilor comuniste, şi-a amintit de el în focul lui decembrie 1989. Ştia şi acela, pe propria piele, aşa cum ştiau din auzite cei mai mulţi oameni trecuţi de 40 de ani şi care se interesau cât de vag de actualitatea zilei, că au de-a face cu un vechi comunist. Dar nu era Ceauşescu. Nici măcar Nicuşor. Ion Iliescu era un Nicuşor Ceauşescu mai bun, un om cu convingeri comuniste dar dispus la compromis în numele acelei « Realpolitik » care făcuse posibilă înţelegerea dintre Gorbaciov şi liderii lumii occidentale şi jucase rolul esenţial în smulgerea Cortinei de Fier, care părea să se mai ţină, firavă, doar în ultimul bastion european post-stalinist, România.

     Restul îl cunoaşte oricine a trăit pe viu sau şi-a aruncat o privire peste istoria acelor ani, aşa cum s-a reflectat în presă, interviuri, filme şi cărţi. Ion Iliescu nu era Ceauşescu, desigur, dar nici măcar pe jumătate atât de dizident cum şi-l imaginau, cu o speranţă născută din deznădejde, unii. Cupa Mondială de fotbal din Italia, agitaţia pestriţă, murdară, zgomotoasă şi totuşi nu lipsită de o anumită inocenţă caracteristică fiecărui nou început, adulmecarea libertăţii, muzica nouă, călătoriile şi atâtea altele nu pot şterge talpa ucigaşă care s-a pus pe faţa României: mineriada. Am văzut-o şi eu, prin ochi de copil (aveam 11 ani, nouă luni şi două zile), în forma ei cea mai directă. De pe fereastra locuinţei mele, am privit printre lacrimi cum minerii măcelăreau cu bâte, pumni şi ce mai aveau la îndemână, un tânăr ale cărui singure vini erau vârsta şi, poate, o pereche de blugi. Am încercat să uităm şi, poate, pentru o vreme, am şi reuşit. Şi eu, şi România tânără. La început de viaţă nouă, treci mai uşor prin traume şi energia vitală copleşeşte durerile. Unii, cu 15-20 de ani mai mari, nu au mai putut răbda. Ţara care avusese cu câteva luni în urmă un duşman comun era dezbinată de conducători machiavelici, iar libertăţii i se răspundea cu moarte. Dacă la revoluţie se strigase „Vom muri şi vom fi liberi”, noua conducere a ţării ne arăta că schimbarea avea să se fie anevoioasă, că ea avea să i se opună şi să ceară ca preţ de schimb până şi vieţile noastre. Unii dintre cei mai buni oameni din ţară au plecat. Şi noua Românie pe care o visam a început să se prăbuşească sub apăsarea nălucii celei vechi.

     Au urmat anii dezbinării, „anii urii”, ca să-l cităm pe Horia-Roman Patapievici. Şi ura nu a venit doar dintr-o parte, ci a devenit limbajul comun al politicii şi, prin ricoşeu, al întregii vieţi publice româneşti. Indiferent de partea cui erai, îndemnuri la ură îţi răsunau în urechi. 1996 a părut să aducă o schimbare, dar au urmat trădări peste trădări, compromisuri peste compromisuri. Şi cei rămaşi aici, şi cei plecaţi care încă mai priveau spre România au făcut pas după pas spre deznădejde, iar peste conştiinţe s-a aşternut o zgură groasă. Ion Iliescu era stăpânul unei Românii croite după chipul lui – sau după al tendinţei istorice căreia el îi împrumutase chipul.

     Paradoxal, dintr-un anumit punct de vedere, în 1992, când îşi începea al doilea mandat, personajul istoric Ion Iliescu îşi trăise deja apogeul. Avea să mai stea la putere – cu o aparentă paranteză – încă paisprezece ani, însă îşi încheiase grosul operei, restul nefiind decât o menţinere în viaţă a edificiului clădit în primii ani de după Ceauşescu. Însă din inima tumultului în care clocoteau dezamăgiri şi vieţi irosite, în acea vară a lui 1990, din însuşi miezul primei şi celei mai tragice mineriade, se ridica deja altcineva, un nou centru de putere, care avea să-şi dăltuiască personalitatea publică pe măsura vremurilor noi. În timp ce rezistenţa anticomunistă non-violentă din Piaţa Universităţii era călcată în picioare, un ziarist vehement, cu verb acid şi tendinţe de înfierare proletară – neschimbate până astăzi – condamna manifestanţii în articole scânteietoare, acei manifestanţi pe care nu s-a sfiit să-i numească nici după 15 ani, „adunătură de derbedei”. Se numea Cristian Tudor Popescu şi scria la „Adevărul”, publicaţie care susţinea cu o inflexibilitate demnă de cauze mai bune Frontul Salvării Naţionale şi pe Ion Iliescu, deşi nu era ziarul oficial al partidului, rolul acesta revenindu-i cotidianului „Azi”. Desigur, Cristian Tudor Popescu nu aducea minerilor elogiile deşănţate ale unor confraţi, deşi susţinea sus şi tare că pe 13 iunie existase o încercare de lovitură de stat şi că reacţia celor care au scăldat în următoarele două zile Bucureştiul în sânge erau exagerate, grave, dar inevitabile, ca răspuns la „provocări”. Ziaristul despre care vorbim este un om inteligent şi a ştiut să îmbrace în cuvinte meşteşugite susţinerea unui regim criminal, să-şi lase portiţe de ieşire, pentru ca, eventual, la un moment dat, să poată fi socotit dizident aşa cum fusese şi Iliescu faţă de regimul ceauşist. Dar a spus-o atunci şi a repetat-o inclusiv în documentarul marca Recorder „30 de ani de democraţie”: în 1990 l-a votat pe Ion Iliescu, pentru că „era singura soluţie”. O soluţie la a cărei perpetuare, în forme noi, lucrează şi astăzi.

 

     În contextul anului 2020, puterea este mult mai fluidă decât odinioară. Presa s-a aservit şi a primit în schimb dreptul de a participa la bal. Justiţia este politică, Parlamentul oferă subiecte tabloidelor, guvernanţii vorbesc ca nişte ziarişti de opinie. Aşa se face că a fi „om de presă” înseamnă a te bucura de o bucăţică de putere. Iar Cristian Tudor Popescu, în calitatea lui de judecător suprem al oricăror fapte din România şi de aiurea, a ajuns la putere. Probabil că acesta a fost motorul său principal – lucru care-l aseamănă nespus cu Ion Iliescu: nu îi motivează averile, tunurile financiare, viaţa de lux. Ei sunt „săraci şi cinstiţi” (cu însemnătatea relativă pe care au dobândit-o, în limbajul nostru desfigurat, aceste noţiuni). Şi creionează prin influenţa lor chipul României de astăzi.

     Ca şi în cazul lui Ion Iliescu, cei mai mulţi oameni nu ignoră trecutul lui Cristian Tudor Popescu, pe care acesta nu încearcă, de altfel, să-l ascundă, ci doar să-l „cosmetizeze”, după chipul fostului preşedinte. Dar sunt gata să-l treacă cu vederea, aşa cum au făcut şi în 1989. Atunci, se întâmpla pentru că, după cum am spus, duşmanul era comun. Iliescu nu era Ceauşescu, măcar de asta putea fi acceptat, lucru care şi-a pus amprenta asupra mai tuturor alegerilor noastre din acea vreme şi până azi: calitatea celor pentru care ne luptăm în alegeri – uneori singura lor calitate – este că nu sunt... celălalt. În opinia publică, în schimb, suntem gata să uităm trecutul cuiva când acela se manifestă hotărât de partea „binelui”. „Bine” care astăzi este dogma îngustă a unei corectitudini politice care dezbină până la sânge în numele unei aşa-numite toleranţe, al unei aşa-numite co-existenţe. Cristian Tudor Popescu, nefiind nici dogmatic, nici stupid, a mai avut mici „scăpări”, dar s-a fofilat abil şi a ajuns „acolo”: o voce publică respectată, un arbitru temut, o conştiinţă vie a societăţii. Este cultivat, cinefil, iubitor avizat de tenis. Nicio legătură cu „gospodinele” isterice care le sărutau minerilor mâinile însângerate. Şi totuşi, în spatele intransigenţei se ascunde aceeaşi voinţă de putere ca cea pe care Ion Iliescu o acoperea cu zâmbetul său contagios. Om de lume, Cristian Tudor Popescu şi-a câştigat dreptul de a fi ascultat, pentru că, deşi dificil, când a fost cu adevărat nevoie, s-a pus de partea binelui. Adică a Puterii.

 

     Cristi Puiu este – sau încearcă să fie, căci vorbim aici despre o luptă care nu se sfârşeşte decât în Împărăţie – un om liber. Cu întrebările, nereuşitele, îndoielile şi greşelile lui. Un artist în adevăratul sens al cuvântului, adică un om. Căci clădirea edificiului uman spre a ajunge la înălţimea ameţitoare către care îl cheamă ieşirea din neant nu este decât suprema operă de artă. Cristi Puiu este – o spun nu doar eu, ci tot felul de cinefili din toată lumea, inclusiv, nu că acesta ar fi un criteriu sine qua non, cei din juriul Festivalului de la Cannes – un mare regizor român. Iar pelicula pe care tocmai a lansat-o, „Malmkrog”, este un film cum nu s-a mai făcut niciodată la noi şi cum rar întâlneşti în cinematografie în general. Lansarea, întârziată din cauza pandemiei, a fost umbrită, aflăm de prin presă, de scandalul din jurul declaraţiilor regizorului de la TIFF. Dar nu este adevărat. O furtună de vorbe nu poate umbri o asemenea lansare. Umbreşte, în schimb, ţara în care trăim. Este aceeaşi umbră care se ascundea cândva în spatele zâmbetului lui Ion Iliescu.

     Cristi Puiu nu este un aşa-zis negaţionist. Nu are nicio legătură cu agitaţii susţinători ai diferitelor teorii ale conspiraţiei, nici cu agitatorii lăudaţi de Sputnik. Nu este sub nicio formă pe aceeaşi linie ca cei care scriu pe anumite site-uri de „ştiri active” şi care îi fac un imens deserviciu lăudându-l astăzi (pentru a şi-l însuşi) pe aceeaşi pagină pe care altădată sunt promovaţi Adrian Severin, Ninel Peia, Viorica Dăncilă şi alţii asemenea. Este suficient, pentru a înţelege cât de mare este distanţa între ei, să spunem că în timp ce, chiar în recenta declaraţie, regizorul se înclină în faţa libertăţii câştigate în decembrie 1989, reprezentanţi de vârf ai respectivelor pagini socotesc că atunci ne-am pierdut independenţa.

     Regizorul nu a spus la lansarea celui mai recent film al domniei sale că ar trebui să nu purtăm mască. Nu a negat existenţa pandemiei de Covid, nu a chemat lumea la demonstraţii în Piaţa Victoriei. Cristi Puiu a acuzat tonul pe care ne vorbesc mai-marii noştri, care „ne tratează ca pe nişte vite” tocmai în clipa în care ar trebui să ne fie mai aproape. Se referea, cred, la acele „staţi acasă” şi „nu voi ezita să declar din nou starea de urgenţă” spuse cu expresia profesorului copleşit de zarva din clasa de copii imbecili şi retardaţi. A spus-o răspicat: „Da, există această problemă, există o epidemie, există un virus, dar tonul autorităţilor statului este inacceptabil” (sublinierea mea). Nu a spus că trebuie să luăm în glumă virusul, ci că ar fi bine să ne fie teamă de alte lucruri, mult mai grave. Poate de acea „nesimţire sufletească”, de care spune o mare voce (smerită) a României contemporane că trebuie să ne vindecăm.

     Dar chiar şi aşa, pentru paznicii noii conformităţi, asemenea afirmaţii sunt inacceptabile. Deşi se declară site de ştiri, Hotnews îşi asumă rolul de trompetă a gândirii corecte şi adoptă titluri de tabloid, în care declaraţiile lui Cristi Puiu devin „halucinante”. Dictatura părerii unice revine insinuant: dacă spui altceva nu mai eşti adversar politic sau ideologic, nu eşti nici măcar un om care gândeşte altfel, ci un atentator la binele general, un adevărat „duşman al poporului”. Adevărul proclamat pe canale oficiale a revenit, cu faţă umană şi bază zisă ştiinţifică (dar nu era, oare, şi socialismul tot „ştiinţific”?). Cristian Tudor Popescu taxează prompt abaterile de la dogmă: „Dl. Puiu (...) a făcut o măgărie agitatorică menită să-i promoveze filmul. (...) Cu cât o să iasă mai mult scandal, cu atât poate se mai duce cineva să vadă filmul ăsta de 3 ore şi 20 de minute.” Distinsul jurnalist este şi cinefil, de aceea impostura spuselor domniei sale este cu atât mai mare. Cristian Tudor Popescu ştie bine că filmele lui Cristi Puiu nu sunt nici „Last Action Hero”, nici „Die Hard” şi nici măcar „Pe aripile vântului”. Niciun „agitat” nu se duce să vadă trei ore şi ceva de dialog filozofic despre Antihrist pus în scenă cu cele mai subtile şi de aceea mai lipsite de artificii mijloace cinematografice doar de dragul unor declaraţii. Dar rebelul trebuie înfierat, este preţul păstrării influenţei jurnalistice, este preţul puterii, Cei care îl aplaudă şi îl aprobă pe Cristi Puiu sunt „hominizi cretini sau ticăloşi”, aşa cum, în 1990, cei care nu credeau în varianta oficială a regimului Iliescu – că în 13 iunie se încercase o lovitură de stat – erau, în cuvintele aceluiaşi jurnalist, fie cretini, fie candizi.

    

     Gândirea unică îşi cere din nou drepturile. Iar triumful târziu al lui Ion Iliescu aici este: mulţi dintre cei care în 1990 i se opuneau, fie făcând aici opoziţie, fie fugind, astăzi au ajuns să-l aplaude pe Cristian Tudor Popescu şi să-l hulească pe Cristi Puiu. Regizorul este stigmatizat în cor de cei care se vor rezistenţi pentru libertate. Mijloacele şi repertoriul sunt aceleaşi: ploaie de injurii, contestarea valorii artistice (amintiţi-vă ce spunea Corneliu Vadim Tudor despre Ana Blandiana, de pildă) şi stigmatizarea. Ceauşescu spunea că demonstranţii de la Timişoara sunt elemente fasciste şi legionare. La fel spunea şi Ion Iliescu despre cei din Piaţa Universităţii. Astăzi, dacă nu te aliniezi părerii dominante, eşti pesedist sau vândut ruşilor. Nu ţi se oferă alternativă, pentru că, la fel ca altădată comuniştii, astăzi corecţii politic au uzurpat dictonul hristic şi îl repetă în cel mai pur sens leninist: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Şi poate că nu este decât o ironie subtilă – a istoriei? a artei? a adevărului? – că „Malmkrog” înfăţişează o oază de căutări autentice în cadrul istoric al răsturnării firescului pe care stătea să o aducă marea revoluţie bolşevică.

 

     Astăzi, Ion Iliescu nu mai este băgat în seamă nici în PSD. Dar când foştii duşmani îşi dau mâna cu prietenii dintotdeauna, „oameni de bine” uniţi de idealul unicului lor adevăr politic şi ideologic, Ion Iliescu a învins, încă odată, România. Apăsat de povara anilor, poate că nu înţelege acest lucru sau, chiar dacă îl înţelege, nu-i mai pasă. Doar peste noi apasă acelaşi întuneric greu ca acum 30 de ani.