Agitaţie socio-politică în Bucureşti

UPDATE: După trei zile, experimentul a luat sfârşit. Iată concluziile.

La îndemnul unui ieromonah-scriitor, m-am apucat să-l recitesc pe Caragiale. Pentru că în vremurile noastre, când pe adevărul absolut au exclusivitate purtătorii de opinie şi bloggerii, unui călugăr nu-i rămâne decât să ne trimită, cuminte, la nenea Iancu. Şi tot răsfoind eu, am găsit un text care mi s-a părut a oglindi situaţii foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre. Aşa că m-am hotărât să-l public, fără să indic autorul, scoţând din el expresii ieşite din uz, ca „apelpisiţi” şi schimbând puţinele pasaje care ar fi dat de înţeles că cele descrise se petreceau acum mai bine de o sută de ani. Schimbările au fost minime. Am înlocuit gazetele cu site-urile, berăria cu barul, legea monopolului pe alcool cu măsurile de austeritate. Intenţia mea a fost să fac un experiment: să văd cum ar reacţiona publicul de astăzi la un asemenea text. Un amic comentator, plin de zel şi iscusit foarte în ştiinţa întrebuinţării motorului de căutare „Google”, a dat să-mi zădărnicească planul şi, vrând să împărtăşească şi cu alţii darul sădit în el din fire, a scos totul la iveală. Iar vocea lui răzbătătoare a răsunat ca un strigăt al raţiunii în întunericul ignoranţei: „Plagiat!” Curat plagiat, coane Marinică!
Cu toate acestea, lumea lui Caragiale nu s-a estompat din comentarii. Unii au râs, alţii ne-au avertizat împotriva unui viitor sumbru. „Un om de bine”, care – cum altfel? – primeşte să semneze dacă-i anonim, probabil simplu calomniator, ca atâţia din vremea lui Caragiale şi de acum, dar care, după numele şi locurile pe care le cunoaşte, ar putea fi şi unul dintre cei care s-au mâniat pe critica făcută de aici apucăturilor lor pidosnice, încearcă să mă facă în fel şi chip. Caragialesc i se răspunde: „Amice, eşti idiot.” Dar nota doi, primită ceva mai jos de la alt participant la dezbatere, îl lasă repetent pe omul nostru „de bine”, aruncându-l din cafenelele politice în mijlocul altor schiţe. Pentru că, nu-i aşa, omul nici nu avea nevoie să semneze, doar l-am recunoscut cu toţii pe domnul Goe.
Şi de aici ajungem la altceva. Multe s-au schimbat, dar parcă mai multe au rămas la fel ca pe vremea lui Caragiale. Însă nu mai trăim doar în Bucureştii populaţi de „Mitici” şi de „domnul X”. Nu, bravi concetăţeni! Domnul Goe s-a făcut mare şi el este noul personaj principal al urbei noastre: căutaţi-l cu un ochi atent, la putere şi în fruntea opoziţiei, în comentarii şi pe bloguri, în gazete şi la televiziuni. Iar dacă vă apucă lehamitea, nu vă grăbiţi să disperaţi sau să daţi bir cu fugiţii. Mergeţi frumuşel până la noua Piaţă Obor, luaţi un mic şi un must sau o bere „Azuga” şi închinaţi în cinstea lui nenea Iancu, chibiţul care ne face cu ochiul peste veac. Pentru că există între comentarii o întrebare-concluzie care e demnă de orice noapte furtunoasă: „Plagiat unde? Pe blog sau în mitingurile de pe străzi?”

(Textul original, publicat în 1900, se găseşte, printre altele, la acest link: http://www.globusz.com/ebooks/Caragiale/00000035.htm ).

E o zi posomorâtă de toamnă. Pe străzile principale este o mişcare febrilă neobişnuită. Mulţimea circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la răspântii, unde discută fierbinte; toata lumea e cuprinsă de nervozitate... Miroase în aer, nu după expresia clasică, a praf de puşcă – din nenorocire, moravurile poporului nostru sunt mai blânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar. Miroase a... ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? E plănuită o mare manifestaţie populară contra guvernului, care vrea să treacă prin camere la repezeală niscai măsuri de austeritate! De când ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă.
Drept să spun să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă am aflat că guvernul este hotărât să reprime cu toată energia mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig; şi afară de asta, te pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua... Cine ştie dacă nimeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere cu mine; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu înţelege mândria eroismului civic, trebuie ori să discute cu oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine, să n-aibă nici o părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, când mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să superi pe oricine are una. E mai bine aşadar să mă retrag discret într-un colţ
Şi să tac. Intru într-un bar şi aştept să se realizeze conexiunea la net. Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la manifestaţie.
E lume destulă şi-n bar. Un cunoscut mi se aşează alături.
– Ei! ce zici?
– Ce să zic?? răspund eu... Bine!
– Cum bine? Asta e bine?
– De! ?zic? Ştiu şi eu?
– Cum, ştiu şi eu? Dacă tu, care te pretinzi...
– Ba – zic – mă iartă, nu mă pretind deloc.
– Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă unul ca tine stă indiferent şi nu se interesează, atunci să-mi dai voie să-ţi spun...
– Nene, zic eu...
– Ce, nene?... Aoleu! vai de biată ţara asta! O să ajungă rău, domnule! o să ajungă rău! Fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde, şi sunt oameni, mă-nţelegi, care ar meritá...
Şi omul meu ridică tonul aşa de tare, încât toată lumea dimprejur îşi întoarce privirile către masa noastră... Eu aplec ochii şi cu tonul foarte blajin:
– Să mă crezi că şi pe mine... El, ridicând tonul şi mai sus:
– Ce, şi pe tine?... Când vine, mă-nţelegi, un guvern ca bandiţii, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o apărare, fiindcă tăcem toţi, şi eu şi tu şi ăştia (arată pe cei de la mesele apropiate) ca nişte laşi, fără nimic sfânt, mă-nţelegi! fireşte că o să-şi bată joc de poporul întreg... A! dar nu mai merge! Poţi tu să zâmbeşti şi să ridici din umeri, parc-ai fi străin, nu...
– Da' nu ridic din umeri, domnule! nu zâmbesc, domnule!
– Nota! strigă omul meu foarte supărat... Chelnerul n-aude.
– Lasă – zic – plătesc eu...
– Mersi! Las' că avem şi noi cu ce plăti atâta lucru!... Nu ne-a jupuit până acum de tot guvernul bandiţilor voştri!
– Al meu! guvernul meu?...
– Las' că ştim noi... Nota!!! surdule! Plăteşte şi pleacă foarte necăjit.
Nu se mai face conexiunea... N-apuc să-mi aduc aminte de net, şi iată o altă cunoştinţă se apropie şi-mi cere să-i permit să stea lângă mine.
– Ei?
– Ei? repet eu.
– Îţi place ce fac mizerabilii?
– Care mizerabili?
– Ei, care mizerabili! derbedeii! bandiţii, care socotesc că dacă se strâng două-trei sute, beţi, gata de scandal... Oameni disperaţi, domnule, care pentru o bere omoară pe tat-său. Dar astă dată li s-a-nfundat... Auzi tu!... Fără milă o să-i bată, fără milă !
– De, nene! zic eu...
– Dar adică voi ce vreţi? Adică, cum o ieşi e ceată de desculţi, de haimanale de-ale voastre pe stradă cu bâta, guvernul...
– Iartă-mă, zic; înţeleg să le combaţi pe haimanale, dar să susţii că sunt ale mele...
– Ce să te iert!... Voi, oamenii inteligenţi, sunteţi de vină, fiindcă staţi indiferenţi. Ia să fi mers tu cu mine şi cu dumnealor toţi (arată pe cei de la celelalte mese dimprejur), să fi mers să facem şi noi o manifestaţie... Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, şi-n berării, şi-n cluburi; şi lăsăm pe toţi paraziţii, care ard să pună iar mâna pe joburi uşoare, să-şi facă de cap şi să răstoarne sub felurite pretexte...
– Nene – zic – te superi, nu te superi, eu în astea nu mă bag, pentru că...
– Pentru că?
– Pentru că... mi-e frică...
– Frică?... bravo!
Şi omul meu începe să râdă
– Atunci, dă-mi voie să-ţi spun că eşti un papagal...
– Sunt un om obişnuit, frate...
– Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul...
– Da' ce ? zic eu, cam plictisit...
Omul meu îmi da cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără să-şi plătească berile, pe care le-a băut una după alta... Las' că i le plătesc eu! Şi nu-mi pare rău: mai puţin costă două beri decât lecţiile lui de civism...
Dar iată că se stabileşte şi conexiunea. Intru şi eu pe două site-uri : unul al PDL-ului şi unul pesedisto-mogulist. Îmi place să am o imagine obiectivă şi ştiu să o caut. De mult mi-am făcut reţeta cu care, în materie politică, o poţi obţine aproape exact. De exemplu, site-ul opoziţiei zice:
„... La această întrunire au fost 6 000 de cetăţeni, tot ce are ţara mai harnic şi muncitor. »
Site-ul pedelist zice:
„... La această întrunire a lor, de-abia s-au adunat 300 de elemente turbulente, derbedei, haimanale...“
Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3 000 şi ceva de oameni, fel de fel, şi mai aşa şi mai aşa.
Pe când deschid site-ul pedelist, să mă uit la ultimele informaţii asupra scandalului şi să aflu că nu s-au mai strâns sindicaliştii, iată că, intrând pe uşa din dos, vine la masa mea un domn ca de vreo treizeci şi cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, însoţit de un tinerel de vreo paisprezece ani – probabil fiu-său. Amândoi, tatăl şi fiul, se aşează nepoftiţi, la masa mea, şi tatăl, foarte răguşit, îmi zice cu ton de aspru reproş:
– Ce citeşti căcatul ăla, domnule?
– Păi, zic eu...
– Dar până să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi trânteşte capacul de la laptop şi scuipă dezgustat pe jos...
– Domnilor! vreau să zic eu...
– Ce domnilor? ţipă băiatul... Crezi că n-o să plătiţi?
– Ce să plătesc, frate?
– O să vă arătăm noi dv. tuturor, care vă solidarizaţi cu hoţii ăştia...
– Cu legea pensiilor lor! adaugă tatăl. Înţelegând că un tată aşa de răguşit n-ar putea ţine niciodată cu cei care-i ameninţă pensioara, zic:
– Mă iertaţi, domnilor, dar... cu cine am, vă rog, onoarea?
– Cu studenţi! strigă băiatul.
– Bine, dumneata se vede... dar tatăl dumitale…
– Care tată?
– Dumnealui!
Şi arăt pe omul cu barbă.
– Nu-i sunt tată, domnule, strigă, omul răguşit...
– Suntem colegi...
– Colegi!! strig eu. Colegi? – Şi încep să râd.
– Bre! strigă bărbosul, nu-ţi permit să-ţi baţi joc de noi fiindcă nu ştii ce-i aia o facultate !
Eu chem chelnerul, plătesc repede şi plec, după ce-i salut frumos pe cei doi tineri colegi.