Wieliczka şi Auschwitz (Bucureşti - Cracovia şi retur, 5)

Recunosc, la început am fost reticent. Ce puteam vedea la nişte mine de sare? Că sunt mari, bine întreţinute şi impresionante prin munca depusă în ele? Cinste celor care le-au făcut, dar ce am eu cu asta? Şi cu toate acestea, insistenţele Dianei şi câteva rânduri dintr-o broşură m-au convins, aşa că, a doua zi după vizita la Tarnow, am luat iar un tren foarte matinal şi am coborât după mai puţin de o oră în gara Wieliczka, de unde numeroase indicatoare ne-au dus către intrarea în mine. O ghidă vorbitoare de limba engleză a preluat grupul căruia ne-am alăturat şi noi şi, după câteva instrucţiuni sumare, am început coborârea spre adâncuri. Scările din lemn destul de solide par să nu se mai sfârşească până ajungem la începutul rutei noastre de aproximativ doi kilometri, reprezentând mai puţin de unu la sută din suprafaţa minei. Culoarele luminate de becuri slabe îţi poartă paşii într-o altă lume, ale cărei resorturi poţi doar să le intuieşti. Este o viaţă aici, diferită de cea pe care o trăim la suprafaţă, fascinantă şi înspăimântătoare în acelaşi timp: oamenii au trăit aici ore, zile, luni, ani, departe de lumina zilei, dar ţinuţi în viaţă şi în comuniune de o căldură tainică, de sentimentul de a fi pururea legaţi între ei întru explorarea măruntaielor unui pământ darnic şi nemilos. Pornim la drum prin încăperile în care totul este din sare: pereţii, tavanul, sculpturile. Chiar dacă uneori ai impresia că păşeşti pe marmură, doar stâlpii de susţinere sunt din lemn, singurul material care nu se degradează din cauza sării, devenind, dimpotrivă, mai solid odată cu trecerea anilor. Aşa se face că, de pildă, Puţul Antonia, se sprijină pe aceiaşi piloni din secolul XIII şi stă în picioare până astăzi. La începuturi, pentru a realiza o încăpere era nevoie de treizeci până la patruzeci de ani în care se săpa şi se săpa... Sala Copernic, din secolul XVIII este prima în care ne oprim mai mult pentru a admira construcţia zveltă din sare stâncoasă şi statuia făcută în 1973 a omului de ştiinţă care-i face să se zburlească pe cei ce măsoară fidelitatea faţă de Ortodoxie în funcţie de poziţia soarelui.
Minerii din zonă au fost mereu – lucru destul de firesc pentru Polonia – foarte credincioşi, iar salutul lor tradiţional este un fel de „Doamne ajută”. Mărturie stau numeroasele capele, dintre care prima, imagine a scurgerii timpului, este închinată Sfântului Antonie. Aici vedem primele statui din sare, însă din pricina aerului acestea sunt destul de deteriorate, ca nişte edificii de zăpadă ce au început să se topească, stând totuşi mărturie a veacurilor trecute printre stalactitele de sare, ca nişte eremiţi din care au rămas trupurile ce aşteaptă în tăcere învierea cea de obşte.
La una dintre opriri, din difuzoare se aude o mică scenetă ce reproduce legenda minei. Spune-se că prinţesa maghiară Kinga a primit ca zestre o mină de sare în Maramureş, în care şi-a aruncat inelul de logodnă, care a călătorit în chip minunat până aici, apărând în florile de sare pe care proaspăta soaţă a regelui polonez Boleslaw le-a primit de la oamenii locurilor. Sigur este că minele de aici au fost unul dintre bunurile cele mai de preţ ale Poloniei, deşi uneori şi-au cerut sacrificiile. Pe măsură ce păşim prin încăperi şi culoare, vedem reproduse scene din viaţa de mină, cu oameni şi instrumente în dimensiuni naturale. La o oarecare înălţime sunt reproduşi unii dintre minerii cu cea mai riscantă îndeletnicire: pentru a stăvili infiltraţiile de metan, aceştia ardeau cu foc gazul prin zonele unde se strecura. Desigur, dacă dădeau peste o cantitate prea mare, plăteau cu viaţa tributul adus minei. Acest lucru nu se mai întâmplă de ceva vreme, de când au fost introduse metodele moderne de ventilaţie. De altfel, prezentul minei e neclar. Ghida noastră ne spune că nu mai funcţionează de ceva ani, în timp ce una dintre sursele de pe internet susţine că sarea se extrage din ea până astăzi. În tot cazul, zonele pe care le străbatem noi sunt doar pentru vizite şi pentru aducere aminte. Trecem pe lângă vagonete trase cândva de câini ungureşti şi prin mai multor unelte de exploatare a bogăţiilor minei. Roţile mari de sare ajungeau pe vremuri la o valoare incredibilă, fiind utilizate ca monedă, precum aurul şi argintul. Cu o asemenea roată proprietarul cumpăra, în acele timpuri, un sat. Astăzi, după cum ne spune ghida, nu i-ar mai ajunge nici pentru un apartament de bloc. Unele dintre mecanisme erau acţionate de caii reproduşi astăzi aici, ce îşi trăiau toată viaţa în mină şi dintre care ultimul a ieşit acum opt ani, vieţuind până astăzi la lumina pe care strămoşii lui cabalini o uitaseră. Pe toate acestea le vedem într-o încăpere în care tronează bustul lui Cazimir cel Mare, apoi purcedem la drum.
Coborând până la următorul nivel pe trepte întortocheate de-a lungul cărora veghează o „roată Pater noster”, pitici din sare şi mici izvoare de mină despre care se spune că au fost descoperite încă din neolitic, intrăm mai adânc în lumea basmului, învăluiţi – dincolo de ceea ce vorbim între noi – de o tăcere fără ecouri, dată de acustica deosebită a minei. Trecem prin capela Sfintei Cruci, una dintre cele 40 existente în acest subteran, sprijinită pe piloni de lemn din secolul XIV, şi ajungem la cel mai important lăcaş de cult, închinat reginei Kinga, stăpâna din vechime a minei, canonizată în catolicism. Este cea mai mare capelă subterană din lume, lungă de 54 de metri, întinsă ca o sală de bal şi cu un rând de scaune la balcon. Aici, în fiecare duminică, are loc slujba de la ora opt dimineaţa, dar se organizează adesea şi nunţi sau concerte. Luminată de candelabre imense, a căror strălucire gălbuie pune în evidenţă culoarea ceva mai închisă a sării, biserica este cu adevărat maiestuoasă, cu pereţii ei sculptaţi şi altarul măreţ. Aflată la 100 metri adâncime, capela aceasta a fost sculptată de trei mineri, timp de 67 de ani, începând cu 1896. Numele lor se cer menţionate, pentru că odată ce ai văzut crucifixele, ieslea, reproducerea după Cina cea de Taină a lui Da Vinci sau alte scene nou-testamentare, un pios respect la adresa celor ce le-au făurit te cuprinde. Jozef Markowski, Tomasz Markowski şi Antoni Wyrodek sunt cei ce şi-au trecut de la unul la altul împodobirea acestui edificiu, însă doar ultimul a studiat la un moment dat artele plastice, ceilalţi fiind simpli mineri. La intrarea în sală tronează o statuie a lui Ioan Paul al II-lea, care a vizitat mina în calitate de arhiepiscop al Cracoviei, nu şi de papă. Pe peretele din dreapta, Dumnezeu-Tatăl este sculptat din aşa-numita sare-gheaţă, cel mai pur soi, care însă nu se găseşte la Wieliczka, ci a fost adus din altă ocnă. Un pic mai încolo, Mântuitorul în iesle este sculptat din sare roz.
Ieşim din capelă, trecem pe lângă un lac subteran artificial pentru a ajunge într-o încăpere înaltă de 35 de metri care a fost redeschisă abia în 2010, realizată într-un singur bloc vertical de sare. De aici în jos, preţiosul minereu este aşezat în straturi. Parchetul a fost realizat de tâmplari şi dă încăperii un aer solemn, amintind de rugăciunile rostite de mineri înainte de a porni la lucrul care le aducea pâinea de toate zilele şi, uneori, moartea. Într-unul dintre coridoare ne întâmpină o statuie a lui Johann Wolfgang von Goethe, care a vizitat mina pe când era ministru al minelor în Weimar. De aici ajungem în cea mai nouă încăpere, realizată cu ajutorul unor explozii controlate, deasupra unui lac. În acustica excelentă răsună fragmente de Chopin, dar şi zgomote de explozii, iar undeva, la înălţime, se arată o imagine a duhului minei, despre care unii credeau că li se arată lucrătorilor pentru a-i preveni înaintea unor calamităţi.
Însă tragediile nu se limitează la mineri. De-a lungul unei întinderi de apă pe care o privim de pe un pod, asemănător într-o oarecare măsură cu cele de piatră din Cişmigiu, o statuie a Sfântului Ioan Nepomuk străjuieşte locul ultimei plimbări a unor soldaţi austrieci din Primul Război Mondial. Veniţi aici în permisie, în 1915, aceştia s-au urcat într-o barcă, mult mai mulţi decât ar fi trebuit, cântând şi chefuind, până când au răsturnat-o. Şapte dintre ei au rămas prinşi dedesubt şi s-au asfixiat, neputând nici să se scufunde pentru a ieşi la suprafaţă, din cauza salinităţii apei, bieţi ostaşi, pe care o clipă de veselie nesăbuită i-a răpit acestei vieţi pe care o salvaseră din calea gloanţelor şi obuzelor...
Ultima sală de interes turistic, înaltă de 36 de metri – pe care o admirăm şi de sus, urcând cu un ascensor - este cea a existat până în 1944 o fabrică de arme la care munceau mai ales evrei, dar şi locul unde au avut loc primul zbor cu balonul şi prima săritură de tip bungee-jumping dintr-o mină, consemnate de Cartea Recordurilor. De jur împrejur se află mici tarabe cu suveniruri, cele mai multe din sare, dintre care luăm câteva pentru a ne aminti o vizită şi aşa memorabilă. Trecem pe lângă încăperea de bal şi prin capela Sfântului Ioan pentru a ajunge la liftul care ne duce la suprafaţă. Şi ieşim la lumină...

*

Afară lucrurile se schimbă în mai multe privinţe, iar cea care ne apasă cel mai mult este că, exceptându-l pe un bătrân librar, nimeni nu vorbeşte altceva decât poloneză. Aşa că ţine-te şi întreabă de gară în diferite limbi, fă semne, scoate onomatopee, doar-doar om ajunge la tren. Într-un târziu un bărbat la vreo patruzeci de ani căruia îi arătăm biletul ne indică drumul, iar de pe panoul de sosiri şi plecări aflăm că avem tren direct spre Oswiecim, numele polonez pentru Auschwitz. Ne trecem timpul moţăind, iar eu alternez lectura din Alexander Schmemann cu trasul cu urechea la convorbirea în engleză a trei tineri, care trec rapid de la amintiri la Narnia şi la alte amintiri.
După o vreme, trenul încetineşte şi intră în gară. Privesc pe geam peisajul alb şi destul de pustiu şi încerc să îmi închipui ce simţeau cei care, prin crăpătura vreunui vagon de marfă, vedeau aceste locuri care aveau să fie destinaţia lor finală pe acest pământ. Este ora două şi jumătate, iar un taximetrist care dă târcoale staţiei de autobuz ne anunţă că „in winter Auschwitz closes at three”. „Lasă-ne, prietene”, gândesc, „şmecheri de-ăştia avem şi noi la Bucureşti.” Două staţii de autobuz, un pic de bâjbâială – pe lângă noi mai e cel puţin un grup – şi apoi informaţia că... taximetristul avea dreptate. Sprintăm cu aerul rece biciuindu-ne plămânii până la intrare şi păşim pe uşa lagărului la trei fără câteva minute. Mai puţin de cinci.
Mulţimea de turişti nu poate umple golul de care este cuprins totul, de la copacii singuratici şi golaşi până la bariera de sub inscripţia „Arbeit macht frei”. Locul e mort, într-un sens înfricoşător. Inscripţiile – foarte numeroase – ne indică de la început locurile unde cădeau adesea cei internaţi în lagăr: fie că încercau să fugă, fie că erau condamnaţi la moarte pentru diferite infracţiuni închipuite. Barăcile se întind de-a dreapta şi de-a stânga, sumbre, ameninţătoare. Citim că foarte mulţi dintre cei „internaţi” aici erau patrioţi polonezi, prizonieri de război ruşi, evrei – mulţi dintre aceştia ajungeau direct la Birkenau (Auschwitz II), unde erau exterminaţi – germani, ţigani, cehi... Un frig apăsător pătrunde în oase şi, deşi am bocanci şi ciorapi groşi, îmi simt picioarele îngheţate. Pe locurile acestea, cândva sute de oameni erau scoşi aproape dezbrăcaţi la prezenţă, ţinuţi ore în şir în picioare pe ger şi uneori udaţi cu găleţi de apă. Frigul din oase se insinuează uşor şi în suflet.
Totul e foarte bine păstrat sau reconstituit. Inscripţiile „Halt!” cu capete de mort sunt la locul lor, la fel şi cele care indică funcţia diferitelor barăci de cărămidă roşie. Mai multe dintre ele, infirmeria şi sala de operaţii, erau folosite şi de Joseph Mengele pentru experienţele sale pe oameni, menite să aducă beneficii ideii păgâne nebuneşti de puritate rasială. Fotografii cu ţigănci scheletice şi aproape desfigurate de suferinţă amintesc despre studiile lui Mengele legate de sterilitate, fertilitate şi posibilitatea de a le influenţa. O amintire peste care trecem uşor astăzi, când lumea rămâne indiferentă sau priveşte chiar cu simpatie propunerile de măsuri pentru controlul populaţiei. „Angel of death, monarch to the kingdom of the dead”...
Intrăm pe uşa barăcii 11, carcera, unde erau aruncaţi cei condamnaţi la moarte prin înfometare. Bărbaţi şi femei îngrămădiţi în beciuri întunecoase aşteptau ore, zile, poate săptămâni, moartea care întârzia să vină, pradă disperării. Orice descriere e o bagatelă faţă de realitate. Pentru că locul păstrează până astăzi ceva din ecourile unei suferinţe în care limitele umanului sunt sfâşiate cu ură diabolică. Muzeul înfăţişează celulele aşa cum erau, cu priciuri pe care se înghesuiau deţinuţii, cu celule reci pe podeaua cărora stau câteva mâini de fân, cu spânzurători mobile sau fotocopii după scrisori deznădăjduite ale creştinilor şi evreilor care sufereau împreună moartea din partea semenilor lor cu chipul lui Dumnezeu desfigurat în ei.
Una dintre celule, destinată aşteptării celor condamnaţi la moarte, păstrează semnele trecerii acestora. O cruce scrijelită în perete, cu Hristos zugrăvit în detaliu, mici fragmente de versuri, nume. Pe un afiş e copia unei partituri, un cântec de închisoare, pe care, cum nu am voie să-l fotografiez, îl solfegiez şi-l înregistrez. Aflăm din muzeu că Auschwitz era singurul lagăr unde deţinuţilor li se tatua numărul, însă de la o vreme evreii nu au mai foşti ţinuţi în evidenţă. Vedem note ale unor ofiţeri în care sunt descrise „faptele de indisciplină” ale deţinuţilor şi propuse pedepsele. Fotografii mari îi înfăţişează pe cei găsiţi aici când aliaţii au eliberat lagărul: schelete pe două picioare, oameni cu chipuri alienate şi priviri mate de suferinţă. În drumul spre ultima oprire, crematoriul, trecem pe lângă un zid reconstituit unde erau executaţi prin împuşcare condamnaţii. Cred că erau cei mai norocoşi. Mă întreb cât de mult rău se poate afla în om, apoi mă gândesc la celelalte lagăre, la cele din Germania, apoi la cele duse la un soi de perfecţiune malefică din Uniunea Sovietică. Unii dintre cei care au scăpat din lagărele naziştilor au murit în gulagul sovietic. Peste Auschwitz s-a lăsat de-acum înserarea. Întunericul a fost aici de la început. Şi e tot mai frig.

*

Străbatem pe jos drumul de întoarcere spre gară, pe strada principală pustie, cu blocuri rare şi lumini puţine. Ajunşi la Cracovia adormim repede, copleşiţi de amintirile unei zile în care am văzut cât pentru un sejur întreg.

Perspectiva Dianei: http://mad.ablog.ro/2010-12-30/cracovia-ziua-5.html