"Să-l apăraţi pe Mihai!" (Maica Benedicta - Zoe Dumitrescu-Buşulenga, pe patul de moarte)
Misterele femeii ucid şi nasc imperii.
Izbânzi, înfrângeri, doruri şi patimi omeneşti
Hangere-ţi trec prin cuget, pumnale prin poveşti.
Ascunsă ca un cântec în bronzurile serii,
Iubirea ta-i vecernia din care le stârneşti.
Bucură-te’mpătimitul frumuseţii ne’nserate
bucură-te cel ce’n codru i-ai pus dragostei cetate
bucură-te floare ninsă peste pletele bălaie
bucură-te dor ce’ncarcă sfânta nopţilor văpaie
bucură-te boare caldă peste trupuri ca o haină
bucură-te Vis-de-Taină !
bucură-te însetatul sărutării suferinde
bucură-te jind pe care gura dulce nu-l cuprinde
bucură-te limpezime de fântână şi năstrapă
bucură-te că nu-i pânză de izvoare să te’ncapă
bucură-te ochi de apă ce-şi adapă guri de rai
bucură-te’nveşnicirea Eminescului Mihai !
Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are dreptul să iubească, oricît de nevolnic şi de neîndreptăţit este. Pentru că, după cum spun englezii, o pisică poate privi un rege. Tot astfel, fără nici o justificare, iubesc în mod arbitrar şi total poporul român şi “fenomenul românesc”.
Eminescu privea toate lucrurile din punctul de vedere al omului care nu moare niciodată.
Şi totuşi:
Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe
Ca o barbă nepieptănata de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului poezii-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi
"Scrisoarea a III a"
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Si cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor induioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi muntii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Munteniei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toata floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
15 iunie 1889 - 15 iunie 2011 - 122 de ani de la trecerea în veşnicie a lui Mihai Eminescu
(Texte de: Bartolomeu Valeriu Anania, Nicu Steinhardt, Ioan Slavici, Marin Sorescu)
Monday, June 13, 2011
Tuesday, May 10, 2011
Tablou din Bucureştii vechi: Cezar Petrescu - "Calea Victoriei"
„Calea Victoriei” este un minunat tablou al Bucureştilor din interbelic, o panoramă a unei epoci regretate şi hulite, purtătoare de cultură şi stil, preambul al catastrofei care a smuls din matcă vechiul oraş şi ţara.
Cezar Petrescu apare în critica din trecut şi în cea din zilele noastre ca un captiv între propriul avânt de a realiza epopei balzaciene şi popularitatea care îl coboară uneori – atât prin vastitatea operei, necesarmente inegală ca valoare, cât şi prin propria dorinţă de a cultiva gustul publicului – în registre minore. Romanul de faţă, foarte apreciat în epocă, poate părea la o lectură superficială oarecum limitat, prin aceea că înfăţişează doar latura decadentă şi dizolvantă a capitalei, mizeria morală ascunsă sub o strălucire vanitoasă de suprafaţă.
Însă tabloul este cât se poate de convingător şi lectura aprofundată ne dezvăluie autenticitatea lui. Citind „Calea Victoriei” din perspectiva zilelor noastre, înţelegem mai bine critica acerbă a unei societăţi ce cultiva deşertăciunea, critică prezentă pe atunci în predicile de la amvoane şi în punctele de vedere exprimate de vocile din diferite generaţii ale naţionalismului românesc. Lipsa de conţinut a unei morale aşa-zis burgheze, ce se îngrijeşte doar de doar faţada sub care colcăie păcatele şi corupţia spirituală şi materială, deplânsă de Ioan Ianolide într-una dintre cele mai dureroase mărturii din închisorile comuniste, „Întoarcerea la Hristos”, are în Cezar Petrescu un zugrav iscusit.
Un aspect din roman care sare în ochii cititorului de astăzi este o asemănare pe alocuri izbitoare cu situaţia actuală: un puternic al zilei care pozează în adversar al corupţiei pentru a-şi distruge sau şantaja adversarii, un magnat al petrolului obsedat să controleze totul din umbră, intrigi şi trădări, alianţe şi minciună. Dar acestea sunt doar cadrul, căci în miezul romanului se află lumea Bucureştilor, oamenii şi moravurile care îi creează şi îi prăbuşesc. Iar oraşul hulit este, în subtext, de asemenea iubit şi de aceea descrierea capătă accente atât de vii.
Unul dintre cele mai impresionante şi expresive pasaje este tabloul-cronică al nobilului decăzut Anton Muşat care, cu o privire, pornind de la o fotografie veche, cuprinde Bucureştii la interferenţa vârstelor şi a influenţelor, prins între parfumul levantin, „la porţile Orientului”, şi dorinţa obsesivă de occidentalizare a noii înalte societăţi, alcătuită în parte din parveniţi – alte trăsături comune cu lumea de astăzi: „Ca să ne înţelegi, trebuie să înţelegi farmecul acestui Bucureşti aşa cum se afla înainte de pospăiala lui de modernizare şi de occidentalizare. Bucureştii cei mai apropiaţi de Orient decât de Apus. (...) Ca să înţelegi oamenii şi stările de acum trebuie să te întorci la vremea lui Caragea şi a lui Alexandru Constantin Moruz – acolo se află rădăcinile stărilor de azi, acolo năravurile şi tradiţia; tot ce-i bun şi ce-i rău, ce ne-a dat viaţă şi ce ne-a pierdut. Occidentalizarea e numai lustru; a schimbat doar Podul Mogoşoaiei în Calea Victoriei... Încolo? Fă o asemănare între ce-a fost şi ce este!... Atunci cânta un calemgiu serendade cherei Duduca. Chera Duduca există încă, numai serenada sună altfel şi nu mai este cântată de un taraf sub geam. Există şi kiramelele Arghira, Rozalina, Kalmuca, numai că se numesc Dolly, Renée, Mary sau Nina. Şi bucatele cu cheltuială: chebapurile, iahniile şi plachiile, crapii umpluţi cu stafide şi coconari, paporniţa cu anason de Chio, chiar tămâiosul e tot de Drăgăşani!... Iar tarafurile de ţigani, după care aleargă la hale şi la Băneasa cheflii snobi în zori de zi, tarafurile acelea nu atrag oare juneţea ostenită de jazz-band-uri, de banjo şi de havaiane, tocmai fiindcă în larma ţambalagiilor se prelungesc meterhanelele şi tumbelehelurile în jurul cărora se adună toată cască-gura mahalalei în ziua când se îmbracă un nou boier, şi în poarta curţii domneşti, başi-bulucbaşa striga numele şi rangul boieriei?”
Toate modele şi modelele, culturile şi stilurile s-au contopit peste un oraş pe care l-au creat şi l-au schimbat în egală măsură şi care, într-un adânc al său insondabil îşi vede de ritmurile lui organice şi imprevizibile.
Capitala „Căii Victoriei” a existat, cu oamenii şi locurile ei, cu revoltaţii ei (personajul „revoluţionar” din roman e credibil tocmai prin fragilitatea şi lipsa lui de hotărâre în faţa „profesionistului” asasin de tip troţkist), cu veselia de suprafaţă şi descompunerea adâncă. Tabloul nu se vrea exhaustiv şi nici nu trebuie privit astfel. Mici fragmente luminoase sunt prezente şi aici: de la succesul unui mare autor de teatru, ilustrat printr-o schimbare neprevăzută şi deosebit de reuşită de atmosferă, care-l aseamănă pe Cezar Petrescu compozitorilor ce stăpânesc măiestrit arta modulaţiei, până la figura aparent marginală dar de o nobleţe discretă a provincialului Guţă Mereuţă, al cărui nume la fel de ridicol ca înfăţişarea celui ce-l poartă e transformat de vanitatea unei soţii parvenite în la fel de ridicolul Georges Mereutza.
„Calea Victoriei” este romanul de moravuri al unei capitale decadente şi, mai mult, epopeea unor destine înghiţite de ea. Micile momente de nobleţe, meditaţia asupra destinului scriitorului, inocenţa pângărită şi onestitatea îngenuncheată dau viaţă naraţiunii şi autenticitate descrierii. Ar fi pripit să se afirme că lumea romanului spune totul despre lumea reală a acelor zile, însă forţa epică şi trăirea fac din el un fragment de tablou însemnat şi valoros. Iar întunericul nespoit al legăturii dintre lumea afacerilor şi politică şi înfăţişarea terenului fertil pentru naşterea unor revoluţii fratricide rămân până astăzi un avertisment peste ani.
Cezar Petrescu apare în critica din trecut şi în cea din zilele noastre ca un captiv între propriul avânt de a realiza epopei balzaciene şi popularitatea care îl coboară uneori – atât prin vastitatea operei, necesarmente inegală ca valoare, cât şi prin propria dorinţă de a cultiva gustul publicului – în registre minore. Romanul de faţă, foarte apreciat în epocă, poate părea la o lectură superficială oarecum limitat, prin aceea că înfăţişează doar latura decadentă şi dizolvantă a capitalei, mizeria morală ascunsă sub o strălucire vanitoasă de suprafaţă.
Însă tabloul este cât se poate de convingător şi lectura aprofundată ne dezvăluie autenticitatea lui. Citind „Calea Victoriei” din perspectiva zilelor noastre, înţelegem mai bine critica acerbă a unei societăţi ce cultiva deşertăciunea, critică prezentă pe atunci în predicile de la amvoane şi în punctele de vedere exprimate de vocile din diferite generaţii ale naţionalismului românesc. Lipsa de conţinut a unei morale aşa-zis burgheze, ce se îngrijeşte doar de doar faţada sub care colcăie păcatele şi corupţia spirituală şi materială, deplânsă de Ioan Ianolide într-una dintre cele mai dureroase mărturii din închisorile comuniste, „Întoarcerea la Hristos”, are în Cezar Petrescu un zugrav iscusit.
Un aspect din roman care sare în ochii cititorului de astăzi este o asemănare pe alocuri izbitoare cu situaţia actuală: un puternic al zilei care pozează în adversar al corupţiei pentru a-şi distruge sau şantaja adversarii, un magnat al petrolului obsedat să controleze totul din umbră, intrigi şi trădări, alianţe şi minciună. Dar acestea sunt doar cadrul, căci în miezul romanului se află lumea Bucureştilor, oamenii şi moravurile care îi creează şi îi prăbuşesc. Iar oraşul hulit este, în subtext, de asemenea iubit şi de aceea descrierea capătă accente atât de vii.
Unul dintre cele mai impresionante şi expresive pasaje este tabloul-cronică al nobilului decăzut Anton Muşat care, cu o privire, pornind de la o fotografie veche, cuprinde Bucureştii la interferenţa vârstelor şi a influenţelor, prins între parfumul levantin, „la porţile Orientului”, şi dorinţa obsesivă de occidentalizare a noii înalte societăţi, alcătuită în parte din parveniţi – alte trăsături comune cu lumea de astăzi: „Ca să ne înţelegi, trebuie să înţelegi farmecul acestui Bucureşti aşa cum se afla înainte de pospăiala lui de modernizare şi de occidentalizare. Bucureştii cei mai apropiaţi de Orient decât de Apus. (...) Ca să înţelegi oamenii şi stările de acum trebuie să te întorci la vremea lui Caragea şi a lui Alexandru Constantin Moruz – acolo se află rădăcinile stărilor de azi, acolo năravurile şi tradiţia; tot ce-i bun şi ce-i rău, ce ne-a dat viaţă şi ce ne-a pierdut. Occidentalizarea e numai lustru; a schimbat doar Podul Mogoşoaiei în Calea Victoriei... Încolo? Fă o asemănare între ce-a fost şi ce este!... Atunci cânta un calemgiu serendade cherei Duduca. Chera Duduca există încă, numai serenada sună altfel şi nu mai este cântată de un taraf sub geam. Există şi kiramelele Arghira, Rozalina, Kalmuca, numai că se numesc Dolly, Renée, Mary sau Nina. Şi bucatele cu cheltuială: chebapurile, iahniile şi plachiile, crapii umpluţi cu stafide şi coconari, paporniţa cu anason de Chio, chiar tămâiosul e tot de Drăgăşani!... Iar tarafurile de ţigani, după care aleargă la hale şi la Băneasa cheflii snobi în zori de zi, tarafurile acelea nu atrag oare juneţea ostenită de jazz-band-uri, de banjo şi de havaiane, tocmai fiindcă în larma ţambalagiilor se prelungesc meterhanelele şi tumbelehelurile în jurul cărora se adună toată cască-gura mahalalei în ziua când se îmbracă un nou boier, şi în poarta curţii domneşti, başi-bulucbaşa striga numele şi rangul boieriei?”
Toate modele şi modelele, culturile şi stilurile s-au contopit peste un oraş pe care l-au creat şi l-au schimbat în egală măsură şi care, într-un adânc al său insondabil îşi vede de ritmurile lui organice şi imprevizibile.
Capitala „Căii Victoriei” a existat, cu oamenii şi locurile ei, cu revoltaţii ei (personajul „revoluţionar” din roman e credibil tocmai prin fragilitatea şi lipsa lui de hotărâre în faţa „profesionistului” asasin de tip troţkist), cu veselia de suprafaţă şi descompunerea adâncă. Tabloul nu se vrea exhaustiv şi nici nu trebuie privit astfel. Mici fragmente luminoase sunt prezente şi aici: de la succesul unui mare autor de teatru, ilustrat printr-o schimbare neprevăzută şi deosebit de reuşită de atmosferă, care-l aseamănă pe Cezar Petrescu compozitorilor ce stăpânesc măiestrit arta modulaţiei, până la figura aparent marginală dar de o nobleţe discretă a provincialului Guţă Mereuţă, al cărui nume la fel de ridicol ca înfăţişarea celui ce-l poartă e transformat de vanitatea unei soţii parvenite în la fel de ridicolul Georges Mereutza.
„Calea Victoriei” este romanul de moravuri al unei capitale decadente şi, mai mult, epopeea unor destine înghiţite de ea. Micile momente de nobleţe, meditaţia asupra destinului scriitorului, inocenţa pângărită şi onestitatea îngenuncheată dau viaţă naraţiunii şi autenticitate descrierii. Ar fi pripit să se afirme că lumea romanului spune totul despre lumea reală a acelor zile, însă forţa epică şi trăirea fac din el un fragment de tablou însemnat şi valoros. Iar întunericul nespoit al legăturii dintre lumea afacerilor şi politică şi înfăţişarea terenului fertil pentru naşterea unor revoluţii fratricide rămân până astăzi un avertisment peste ani.
Sunday, April 24, 2011
Hristos a înviat!
Îngerul a strigat către cea plină de har, Curată Fecioară, bucură-te! Şi iarăşi zic, bucură-te, că Fiul tău a înviat a treia zi din mormânt şi pe morţi i-a ridicat, veseliţi-vă, popoarelor. Luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură Sioane, iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău!
Wednesday, March 23, 2011
An vechi, an nou (Bucureşti - Cracovia şi retur, 6)
În Cracovia 2010 se scurge încet pe fundalul unui peisaj cu zăpadă şi vreme închisă, însemnând trecerea încă unui an din cronica veacurilor pe care le-a văzut frumosul oraş polon. Pe străzile deja cunoscute, trecem pe lângă biserici vizitate şi intrăm într-un lăcaş de cult al dominicanilor. Mare şi somptuoasă, biserica Sfintei Treimi e fără îndoială un obiect de studiu fascinant pentru arhitecţi. Mie îmi rămâne întipărită însă o icoană a Întrupării din care Maica Domnului şi Pruncul Sfânt zâmbesc către trecători şi închinători, către cei evlavioşi şi către vreun nepăsător prea grăbit.
Azi mă pierd deja în contemplarea unui oraş care mi-a devenit pentru scurt timp casă şi, înainte de orice privelişte istorică sau arhitectonică, încerc să reţin detalii, mici bucăţi de stradă, poliţişti înfofoliţi care ne spun să schimbăm trotuarul sau turişti entuziasmaţi de statuia balaurului legendar de la poalele Wawelului, scuipând foc pentru cei uşor impresionabili sau visători. În această dispoziţie renunţ să cumpăr o pizza poloneză de la geamul unui chioşc unde nu se arată nimeni şi intru alături de Diana în biserica Sfântul Bernard. Aici e o iesle miniaturală realizată cu multă migală şi candoare pe care mi-ar plăcea să o am şi eu acasă, o transpunere a istoriei sfinte într-un peisaj rural familiar oricărui polonez. Pe o suprafaţă foarte mare, Pruncul Iisus, Preacurata Fecioară şi Dreptul Iosif sunt înconjuraţi de gospodării ţărăneşti, peisaje montane, câini, pisici, găini şi alte orătănii, de o moară de apă şi chiar de o clopotniţă din care un călugăr gras şi rumen în obraji face să sune din când în când clopotul, într-o anacronie voită, uşor naivă şi totuşi adevărată în sensurile ei copilăreşti şi atemporale.
Mergem pe străzi mai înguste, vizităm curtea unei biserici mari, unde, printre alte personalităţi, regăsim statuia aceluiaşi omniprezent papă polonez, apoi o luăm agale spre Kazimierz, cartierul evreiesc unde se păstrează cele mai multe semne ale trecerii unei populaţii cândva foarte active în viaţa oraşului. Pe drum ne mai oprim în cea mai fastuoasă biserică din Cracovia, Corpus Christi, unde în lumina filtrată de vitralii odihnesc osemintele unui sfânt catolic însemnat pentru locuitorii oraşului, Stanislaw. De la cele sufleteşti la cele ale trupului şi înapoi, găsim şi un magazin benedictin cu tot felul de mâncăruri şi băuturi mânăstireşti, din care ne alegem cu două beri, dar mai ales, spre bucuria mea, cu o sticlă de cvas.
Cartierul evreiesc Kazimierz este unul dintre locurile cele mai pitoreşti ale Cracoviei. Intrarea simbolică în el se produce printr-o librărie cu tot felul de cărţi legate de istoria veche sau mai recentă a închinătorilor Legii Vechi, unde din păcate nu am timp să scotocesc destul după niscai scrieri de filosofie şi mistică.
La Sinagoga Veche ne întâmpină un afiş care ne anunţă că locaşul, transformat în muzeu, e închis. Însă intrăm în micuţa sinagogă Remuh, a evreilor tradiţionalişti, unde prima mea mirare vine din aceea că cel care ne întâmpină la intrare, asigurându-se că nu intră bărbaţi cu capul descoperit – în cazul celor care nu au altceva, există destule chipe – pufăie dintr-o ţigară, iar fumul se strecoară discret şi dincolo de uşa din corpul principal al clădirii. Apoi, bineînţeles, sentimentul straniu pe care îl am stând într-un loc al rugăciunii cu căciula în cap. Clădirea e veche şi parţial deteriorată, dar patina timpului are farmecul ei, dându-i un aer nobil şi încăpăţânat, ca al acelor bătrâne doamne care ţin cu stricteţe la manierele şi obiceiurile lor, în ciuda unei lumi tot mai grăbite şi mai vulgare. Ochii îmi cad din nou pe cărţi, rânduite în mici rafturi cu geamuri de sticlă pe marginile pereţilor. Scrutăm locul unde este ţinută Tora – aflu că se numeşte Aron Kodesh – apoi aruncăm o privire în cimitirul vechi şi ros de vreme, cu pietre funerare pe care nu mai are cine să le întreţină.
Printre magazine şi mici localuri sau cafenele ajungem la sinagoga Tempel, aceasta a evreilor progresişti, unde intrăm după ce plătim o taxă modică, şi privim pentru câteva clipe clădirea asemănătoare unei biserici protestante, aşezaţi pe băncile de lemn de unde zăbovim o clipă cu privirea pe picturile decorative ce împodobesc tavanul şi pereţii.
Încet-încet, la fel ca anul care trece, nu mai am răbdare. Găsim un local argentinian unde ne facem o rezervare pentru cina festivă de diseară, apoi ne întoarcem la un locşor pe care pusesem ochii ceva mai devreme, un local din vremuri vechi, vremuri când evrei şi polonezi îşi desfăşurau aici împreună micile lor activităţi comerciale. „Once Upon a Time in Kazimierz” e un restaurant construit pe locul unde s-au aflat cândva, perete în perete, un mic magazin universal, o croitorie, o tâmplărie şi o băcănie. Nu foarte luminat, locul păstrează unelte de lucru, tejghele, rochii vechi sau o sobă cu steaua lui David. Chelneriţele sunt îmbrăcate şi ele ca pe vremuri, în timp ce mâncarea este o delicioasă îmbinare a tradiţiilor culinare evreieşti şi poloneze. Ne bucurăm de un prânz tihnit cu vin şi bere fiartă – nu, nu e o greşeală, are chiar şi cuişoare şi e în continuare acidulată – o supă de usturoi, miel în sos de miere şi raţă în sos de coacăze, iar la sfârşit o felie de tort cu nucă şi miere şi o plăcintă cu brânză. O experienţă cu adevărat memorabilă.
Vremea e din ce în ce mai mohorâtă. Traversăm un pod lung şi aproape pustiu peste Vistula, în timp ce geamurile locuinţelor încep să se lumineze. Printre şine de tramvai şi zloată, mă gândesc la cei care stau în aceste clădiri, şi îmi amintesc cum, nu de prea multă vreme, în locuri aproape mereu întunecate de mizeria atotcuprinzătoare, nişte copii deschideau ochii spre viaţă şi, în ciuda a tot ce-i înconjura, erau fericiţi.
Mai aruncăm ochii în bisericile din drum şi ajungem în Podgorze, locul transformat în ghetoul de unde evreii erau adesea trimişi spre lagăre. Prin locuri deja pustii, pe sub calea ferată, mergem să aruncăm o privire pe dinafară fabricii lui Oskar Schindler, destul de discretă în ciuda plăcuţelor comemorative. Încerc să-mi închipui cum, în seri mohorâte precum aceasta, oamenii care încă nu ajunseseră să fie mânaţi la moarte, îşi trăiau în cercul acesta închis al ghetoului suferinţele, dar şi micile bucurii. Bucurii ca de pildă aceea că aveau în jurul lor oameni curajoşi, ca acest Tadeusz Pankiewicz, farmacist care a refuzat ordinul prin care toţi polonezii trebuiau să părăsească zona şi a rămas pe loc, ajutându-i după puteri pe semenii lui oropsiţi. Farmacia sa, „Farmacia de sub vultur”, dăinuieşte până astăzi.
Pregătiri, telefoane, felicitări timpurii. Din apartamentul nostru polonez mergem să luăm cina festivă într-o atmosferă destul de intimă, în restaurantul argentinian aflat în cartierul evreiesc. Ce mai potpuriu! Mai străbatem odată o parte a oraşului, luăm câte un colac de la vânzătorii ce îngheaţă la colţ de stradă şi, bine încotoşmănaţi, o pornim cu votca sub haină către Piaţa Mare. Aici e ca peste tot, cu bucuria inexplicabilă a oamenilor în faţa trecerii timpului, o celebrare a faptului că deşi moartea e cu siguranţă mai aproape, suntem încă vii. Aşteptăm focul de artificii şi bem votcă poloneză, ne îmbrăţişăm şi ne bucurăm şi noi cu toată lumea. Printre chiote şi muzică zgomotoasă, sticle goale şi oameni căzuţi de atâta băutură şi oboseală, printre speranţe pentru viitor şi clădiri din trecut, intrăm în 2011.
Iar Diana vede lucrurile aşa: http://mad.ablog.ro/2010-12-31/cracovia-ziua-6.html
Azi mă pierd deja în contemplarea unui oraş care mi-a devenit pentru scurt timp casă şi, înainte de orice privelişte istorică sau arhitectonică, încerc să reţin detalii, mici bucăţi de stradă, poliţişti înfofoliţi care ne spun să schimbăm trotuarul sau turişti entuziasmaţi de statuia balaurului legendar de la poalele Wawelului, scuipând foc pentru cei uşor impresionabili sau visători. În această dispoziţie renunţ să cumpăr o pizza poloneză de la geamul unui chioşc unde nu se arată nimeni şi intru alături de Diana în biserica Sfântul Bernard. Aici e o iesle miniaturală realizată cu multă migală şi candoare pe care mi-ar plăcea să o am şi eu acasă, o transpunere a istoriei sfinte într-un peisaj rural familiar oricărui polonez. Pe o suprafaţă foarte mare, Pruncul Iisus, Preacurata Fecioară şi Dreptul Iosif sunt înconjuraţi de gospodării ţărăneşti, peisaje montane, câini, pisici, găini şi alte orătănii, de o moară de apă şi chiar de o clopotniţă din care un călugăr gras şi rumen în obraji face să sune din când în când clopotul, într-o anacronie voită, uşor naivă şi totuşi adevărată în sensurile ei copilăreşti şi atemporale.
Mergem pe străzi mai înguste, vizităm curtea unei biserici mari, unde, printre alte personalităţi, regăsim statuia aceluiaşi omniprezent papă polonez, apoi o luăm agale spre Kazimierz, cartierul evreiesc unde se păstrează cele mai multe semne ale trecerii unei populaţii cândva foarte active în viaţa oraşului. Pe drum ne mai oprim în cea mai fastuoasă biserică din Cracovia, Corpus Christi, unde în lumina filtrată de vitralii odihnesc osemintele unui sfânt catolic însemnat pentru locuitorii oraşului, Stanislaw. De la cele sufleteşti la cele ale trupului şi înapoi, găsim şi un magazin benedictin cu tot felul de mâncăruri şi băuturi mânăstireşti, din care ne alegem cu două beri, dar mai ales, spre bucuria mea, cu o sticlă de cvas.
Cartierul evreiesc Kazimierz este unul dintre locurile cele mai pitoreşti ale Cracoviei. Intrarea simbolică în el se produce printr-o librărie cu tot felul de cărţi legate de istoria veche sau mai recentă a închinătorilor Legii Vechi, unde din păcate nu am timp să scotocesc destul după niscai scrieri de filosofie şi mistică.
La Sinagoga Veche ne întâmpină un afiş care ne anunţă că locaşul, transformat în muzeu, e închis. Însă intrăm în micuţa sinagogă Remuh, a evreilor tradiţionalişti, unde prima mea mirare vine din aceea că cel care ne întâmpină la intrare, asigurându-se că nu intră bărbaţi cu capul descoperit – în cazul celor care nu au altceva, există destule chipe – pufăie dintr-o ţigară, iar fumul se strecoară discret şi dincolo de uşa din corpul principal al clădirii. Apoi, bineînţeles, sentimentul straniu pe care îl am stând într-un loc al rugăciunii cu căciula în cap. Clădirea e veche şi parţial deteriorată, dar patina timpului are farmecul ei, dându-i un aer nobil şi încăpăţânat, ca al acelor bătrâne doamne care ţin cu stricteţe la manierele şi obiceiurile lor, în ciuda unei lumi tot mai grăbite şi mai vulgare. Ochii îmi cad din nou pe cărţi, rânduite în mici rafturi cu geamuri de sticlă pe marginile pereţilor. Scrutăm locul unde este ţinută Tora – aflu că se numeşte Aron Kodesh – apoi aruncăm o privire în cimitirul vechi şi ros de vreme, cu pietre funerare pe care nu mai are cine să le întreţină.
Printre magazine şi mici localuri sau cafenele ajungem la sinagoga Tempel, aceasta a evreilor progresişti, unde intrăm după ce plătim o taxă modică, şi privim pentru câteva clipe clădirea asemănătoare unei biserici protestante, aşezaţi pe băncile de lemn de unde zăbovim o clipă cu privirea pe picturile decorative ce împodobesc tavanul şi pereţii.
Încet-încet, la fel ca anul care trece, nu mai am răbdare. Găsim un local argentinian unde ne facem o rezervare pentru cina festivă de diseară, apoi ne întoarcem la un locşor pe care pusesem ochii ceva mai devreme, un local din vremuri vechi, vremuri când evrei şi polonezi îşi desfăşurau aici împreună micile lor activităţi comerciale. „Once Upon a Time in Kazimierz” e un restaurant construit pe locul unde s-au aflat cândva, perete în perete, un mic magazin universal, o croitorie, o tâmplărie şi o băcănie. Nu foarte luminat, locul păstrează unelte de lucru, tejghele, rochii vechi sau o sobă cu steaua lui David. Chelneriţele sunt îmbrăcate şi ele ca pe vremuri, în timp ce mâncarea este o delicioasă îmbinare a tradiţiilor culinare evreieşti şi poloneze. Ne bucurăm de un prânz tihnit cu vin şi bere fiartă – nu, nu e o greşeală, are chiar şi cuişoare şi e în continuare acidulată – o supă de usturoi, miel în sos de miere şi raţă în sos de coacăze, iar la sfârşit o felie de tort cu nucă şi miere şi o plăcintă cu brânză. O experienţă cu adevărat memorabilă.
Vremea e din ce în ce mai mohorâtă. Traversăm un pod lung şi aproape pustiu peste Vistula, în timp ce geamurile locuinţelor încep să se lumineze. Printre şine de tramvai şi zloată, mă gândesc la cei care stau în aceste clădiri, şi îmi amintesc cum, nu de prea multă vreme, în locuri aproape mereu întunecate de mizeria atotcuprinzătoare, nişte copii deschideau ochii spre viaţă şi, în ciuda a tot ce-i înconjura, erau fericiţi.
Mai aruncăm ochii în bisericile din drum şi ajungem în Podgorze, locul transformat în ghetoul de unde evreii erau adesea trimişi spre lagăre. Prin locuri deja pustii, pe sub calea ferată, mergem să aruncăm o privire pe dinafară fabricii lui Oskar Schindler, destul de discretă în ciuda plăcuţelor comemorative. Încerc să-mi închipui cum, în seri mohorâte precum aceasta, oamenii care încă nu ajunseseră să fie mânaţi la moarte, îşi trăiau în cercul acesta închis al ghetoului suferinţele, dar şi micile bucurii. Bucurii ca de pildă aceea că aveau în jurul lor oameni curajoşi, ca acest Tadeusz Pankiewicz, farmacist care a refuzat ordinul prin care toţi polonezii trebuiau să părăsească zona şi a rămas pe loc, ajutându-i după puteri pe semenii lui oropsiţi. Farmacia sa, „Farmacia de sub vultur”, dăinuieşte până astăzi.
Pregătiri, telefoane, felicitări timpurii. Din apartamentul nostru polonez mergem să luăm cina festivă într-o atmosferă destul de intimă, în restaurantul argentinian aflat în cartierul evreiesc. Ce mai potpuriu! Mai străbatem odată o parte a oraşului, luăm câte un colac de la vânzătorii ce îngheaţă la colţ de stradă şi, bine încotoşmănaţi, o pornim cu votca sub haină către Piaţa Mare. Aici e ca peste tot, cu bucuria inexplicabilă a oamenilor în faţa trecerii timpului, o celebrare a faptului că deşi moartea e cu siguranţă mai aproape, suntem încă vii. Aşteptăm focul de artificii şi bem votcă poloneză, ne îmbrăţişăm şi ne bucurăm şi noi cu toată lumea. Printre chiote şi muzică zgomotoasă, sticle goale şi oameni căzuţi de atâta băutură şi oboseală, printre speranţe pentru viitor şi clădiri din trecut, intrăm în 2011.
Iar Diana vede lucrurile aşa: http://mad.ablog.ro/2010-12-31/cracovia-ziua-6.html
Thursday, February 17, 2011
Wieliczka şi Auschwitz (Bucureşti - Cracovia şi retur, 5)
Recunosc, la început am fost reticent. Ce puteam vedea la nişte mine de sare? Că sunt mari, bine întreţinute şi impresionante prin munca depusă în ele? Cinste celor care le-au făcut, dar ce am eu cu asta? Şi cu toate acestea, insistenţele Dianei şi câteva rânduri dintr-o broşură m-au convins, aşa că, a doua zi după vizita la Tarnow, am luat iar un tren foarte matinal şi am coborât după mai puţin de o oră în gara Wieliczka, de unde numeroase indicatoare ne-au dus către intrarea în mine. O ghidă vorbitoare de limba engleză a preluat grupul căruia ne-am alăturat şi noi şi, după câteva instrucţiuni sumare, am început coborârea spre adâncuri. Scările din lemn destul de solide par să nu se mai sfârşească până ajungem la începutul rutei noastre de aproximativ doi kilometri, reprezentând mai puţin de unu la sută din suprafaţa minei. Culoarele luminate de becuri slabe îţi poartă paşii într-o altă lume, ale cărei resorturi poţi doar să le intuieşti. Este o viaţă aici, diferită de cea pe care o trăim la suprafaţă, fascinantă şi înspăimântătoare în acelaşi timp: oamenii au trăit aici ore, zile, luni, ani, departe de lumina zilei, dar ţinuţi în viaţă şi în comuniune de o căldură tainică, de sentimentul de a fi pururea legaţi între ei întru explorarea măruntaielor unui pământ darnic şi nemilos. Pornim la drum prin încăperile în care totul este din sare: pereţii, tavanul, sculpturile. Chiar dacă uneori ai impresia că păşeşti pe marmură, doar stâlpii de susţinere sunt din lemn, singurul material care nu se degradează din cauza sării, devenind, dimpotrivă, mai solid odată cu trecerea anilor. Aşa se face că, de pildă, Puţul Antonia, se sprijină pe aceiaşi piloni din secolul XIII şi stă în picioare până astăzi. La începuturi, pentru a realiza o încăpere era nevoie de treizeci până la patruzeci de ani în care se săpa şi se săpa... Sala Copernic, din secolul XVIII este prima în care ne oprim mai mult pentru a admira construcţia zveltă din sare stâncoasă şi statuia făcută în 1973 a omului de ştiinţă care-i face să se zburlească pe cei ce măsoară fidelitatea faţă de Ortodoxie în funcţie de poziţia soarelui.
Minerii din zonă au fost mereu – lucru destul de firesc pentru Polonia – foarte credincioşi, iar salutul lor tradiţional este un fel de „Doamne ajută”. Mărturie stau numeroasele capele, dintre care prima, imagine a scurgerii timpului, este închinată Sfântului Antonie. Aici vedem primele statui din sare, însă din pricina aerului acestea sunt destul de deteriorate, ca nişte edificii de zăpadă ce au început să se topească, stând totuşi mărturie a veacurilor trecute printre stalactitele de sare, ca nişte eremiţi din care au rămas trupurile ce aşteaptă în tăcere învierea cea de obşte.
La una dintre opriri, din difuzoare se aude o mică scenetă ce reproduce legenda minei. Spune-se că prinţesa maghiară Kinga a primit ca zestre o mină de sare în Maramureş, în care şi-a aruncat inelul de logodnă, care a călătorit în chip minunat până aici, apărând în florile de sare pe care proaspăta soaţă a regelui polonez Boleslaw le-a primit de la oamenii locurilor. Sigur este că minele de aici au fost unul dintre bunurile cele mai de preţ ale Poloniei, deşi uneori şi-au cerut sacrificiile. Pe măsură ce păşim prin încăperi şi culoare, vedem reproduse scene din viaţa de mină, cu oameni şi instrumente în dimensiuni naturale. La o oarecare înălţime sunt reproduşi unii dintre minerii cu cea mai riscantă îndeletnicire: pentru a stăvili infiltraţiile de metan, aceştia ardeau cu foc gazul prin zonele unde se strecura. Desigur, dacă dădeau peste o cantitate prea mare, plăteau cu viaţa tributul adus minei. Acest lucru nu se mai întâmplă de ceva vreme, de când au fost introduse metodele moderne de ventilaţie. De altfel, prezentul minei e neclar. Ghida noastră ne spune că nu mai funcţionează de ceva ani, în timp ce una dintre sursele de pe internet susţine că sarea se extrage din ea până astăzi. În tot cazul, zonele pe care le străbatem noi sunt doar pentru vizite şi pentru aducere aminte. Trecem pe lângă vagonete trase cândva de câini ungureşti şi prin mai multor unelte de exploatare a bogăţiilor minei. Roţile mari de sare ajungeau pe vremuri la o valoare incredibilă, fiind utilizate ca monedă, precum aurul şi argintul. Cu o asemenea roată proprietarul cumpăra, în acele timpuri, un sat. Astăzi, după cum ne spune ghida, nu i-ar mai ajunge nici pentru un apartament de bloc. Unele dintre mecanisme erau acţionate de caii reproduşi astăzi aici, ce îşi trăiau toată viaţa în mină şi dintre care ultimul a ieşit acum opt ani, vieţuind până astăzi la lumina pe care strămoşii lui cabalini o uitaseră. Pe toate acestea le vedem într-o încăpere în care tronează bustul lui Cazimir cel Mare, apoi purcedem la drum.
Coborând până la următorul nivel pe trepte întortocheate de-a lungul cărora veghează o „roată Pater noster”, pitici din sare şi mici izvoare de mină despre care se spune că au fost descoperite încă din neolitic, intrăm mai adânc în lumea basmului, învăluiţi – dincolo de ceea ce vorbim între noi – de o tăcere fără ecouri, dată de acustica deosebită a minei. Trecem prin capela Sfintei Cruci, una dintre cele 40 existente în acest subteran, sprijinită pe piloni de lemn din secolul XIV, şi ajungem la cel mai important lăcaş de cult, închinat reginei Kinga, stăpâna din vechime a minei, canonizată în catolicism. Este cea mai mare capelă subterană din lume, lungă de 54 de metri, întinsă ca o sală de bal şi cu un rând de scaune la balcon. Aici, în fiecare duminică, are loc slujba de la ora opt dimineaţa, dar se organizează adesea şi nunţi sau concerte. Luminată de candelabre imense, a căror strălucire gălbuie pune în evidenţă culoarea ceva mai închisă a sării, biserica este cu adevărat maiestuoasă, cu pereţii ei sculptaţi şi altarul măreţ. Aflată la 100 metri adâncime, capela aceasta a fost sculptată de trei mineri, timp de 67 de ani, începând cu 1896. Numele lor se cer menţionate, pentru că odată ce ai văzut crucifixele, ieslea, reproducerea după Cina cea de Taină a lui Da Vinci sau alte scene nou-testamentare, un pios respect la adresa celor ce le-au făurit te cuprinde. Jozef Markowski, Tomasz Markowski şi Antoni Wyrodek sunt cei ce şi-au trecut de la unul la altul împodobirea acestui edificiu, însă doar ultimul a studiat la un moment dat artele plastice, ceilalţi fiind simpli mineri. La intrarea în sală tronează o statuie a lui Ioan Paul al II-lea, care a vizitat mina în calitate de arhiepiscop al Cracoviei, nu şi de papă. Pe peretele din dreapta, Dumnezeu-Tatăl este sculptat din aşa-numita sare-gheaţă, cel mai pur soi, care însă nu se găseşte la Wieliczka, ci a fost adus din altă ocnă. Un pic mai încolo, Mântuitorul în iesle este sculptat din sare roz.
Ieşim din capelă, trecem pe lângă un lac subteran artificial pentru a ajunge într-o încăpere înaltă de 35 de metri care a fost redeschisă abia în 2010, realizată într-un singur bloc vertical de sare. De aici în jos, preţiosul minereu este aşezat în straturi. Parchetul a fost realizat de tâmplari şi dă încăperii un aer solemn, amintind de rugăciunile rostite de mineri înainte de a porni la lucrul care le aducea pâinea de toate zilele şi, uneori, moartea. Într-unul dintre coridoare ne întâmpină o statuie a lui Johann Wolfgang von Goethe, care a vizitat mina pe când era ministru al minelor în Weimar. De aici ajungem în cea mai nouă încăpere, realizată cu ajutorul unor explozii controlate, deasupra unui lac. În acustica excelentă răsună fragmente de Chopin, dar şi zgomote de explozii, iar undeva, la înălţime, se arată o imagine a duhului minei, despre care unii credeau că li se arată lucrătorilor pentru a-i preveni înaintea unor calamităţi.
Însă tragediile nu se limitează la mineri. De-a lungul unei întinderi de apă pe care o privim de pe un pod, asemănător într-o oarecare măsură cu cele de piatră din Cişmigiu, o statuie a Sfântului Ioan Nepomuk străjuieşte locul ultimei plimbări a unor soldaţi austrieci din Primul Război Mondial. Veniţi aici în permisie, în 1915, aceştia s-au urcat într-o barcă, mult mai mulţi decât ar fi trebuit, cântând şi chefuind, până când au răsturnat-o. Şapte dintre ei au rămas prinşi dedesubt şi s-au asfixiat, neputând nici să se scufunde pentru a ieşi la suprafaţă, din cauza salinităţii apei, bieţi ostaşi, pe care o clipă de veselie nesăbuită i-a răpit acestei vieţi pe care o salvaseră din calea gloanţelor şi obuzelor...
Ultima sală de interes turistic, înaltă de 36 de metri – pe care o admirăm şi de sus, urcând cu un ascensor - este cea a existat până în 1944 o fabrică de arme la care munceau mai ales evrei, dar şi locul unde au avut loc primul zbor cu balonul şi prima săritură de tip bungee-jumping dintr-o mină, consemnate de Cartea Recordurilor. De jur împrejur se află mici tarabe cu suveniruri, cele mai multe din sare, dintre care luăm câteva pentru a ne aminti o vizită şi aşa memorabilă. Trecem pe lângă încăperea de bal şi prin capela Sfântului Ioan pentru a ajunge la liftul care ne duce la suprafaţă. Şi ieşim la lumină...
*
Afară lucrurile se schimbă în mai multe privinţe, iar cea care ne apasă cel mai mult este că, exceptându-l pe un bătrân librar, nimeni nu vorbeşte altceva decât poloneză. Aşa că ţine-te şi întreabă de gară în diferite limbi, fă semne, scoate onomatopee, doar-doar om ajunge la tren. Într-un târziu un bărbat la vreo patruzeci de ani căruia îi arătăm biletul ne indică drumul, iar de pe panoul de sosiri şi plecări aflăm că avem tren direct spre Oswiecim, numele polonez pentru Auschwitz. Ne trecem timpul moţăind, iar eu alternez lectura din Alexander Schmemann cu trasul cu urechea la convorbirea în engleză a trei tineri, care trec rapid de la amintiri la Narnia şi la alte amintiri.
După o vreme, trenul încetineşte şi intră în gară. Privesc pe geam peisajul alb şi destul de pustiu şi încerc să îmi închipui ce simţeau cei care, prin crăpătura vreunui vagon de marfă, vedeau aceste locuri care aveau să fie destinaţia lor finală pe acest pământ. Este ora două şi jumătate, iar un taximetrist care dă târcoale staţiei de autobuz ne anunţă că „in winter Auschwitz closes at three”. „Lasă-ne, prietene”, gândesc, „şmecheri de-ăştia avem şi noi la Bucureşti.” Două staţii de autobuz, un pic de bâjbâială – pe lângă noi mai e cel puţin un grup – şi apoi informaţia că... taximetristul avea dreptate. Sprintăm cu aerul rece biciuindu-ne plămânii până la intrare şi păşim pe uşa lagărului la trei fără câteva minute. Mai puţin de cinci.
Mulţimea de turişti nu poate umple golul de care este cuprins totul, de la copacii singuratici şi golaşi până la bariera de sub inscripţia „Arbeit macht frei”. Locul e mort, într-un sens înfricoşător. Inscripţiile – foarte numeroase – ne indică de la început locurile unde cădeau adesea cei internaţi în lagăr: fie că încercau să fugă, fie că erau condamnaţi la moarte pentru diferite infracţiuni închipuite. Barăcile se întind de-a dreapta şi de-a stânga, sumbre, ameninţătoare. Citim că foarte mulţi dintre cei „internaţi” aici erau patrioţi polonezi, prizonieri de război ruşi, evrei – mulţi dintre aceştia ajungeau direct la Birkenau (Auschwitz II), unde erau exterminaţi – germani, ţigani, cehi... Un frig apăsător pătrunde în oase şi, deşi am bocanci şi ciorapi groşi, îmi simt picioarele îngheţate. Pe locurile acestea, cândva sute de oameni erau scoşi aproape dezbrăcaţi la prezenţă, ţinuţi ore în şir în picioare pe ger şi uneori udaţi cu găleţi de apă. Frigul din oase se insinuează uşor şi în suflet.
Totul e foarte bine păstrat sau reconstituit. Inscripţiile „Halt!” cu capete de mort sunt la locul lor, la fel şi cele care indică funcţia diferitelor barăci de cărămidă roşie. Mai multe dintre ele, infirmeria şi sala de operaţii, erau folosite şi de Joseph Mengele pentru experienţele sale pe oameni, menite să aducă beneficii ideii păgâne nebuneşti de puritate rasială. Fotografii cu ţigănci scheletice şi aproape desfigurate de suferinţă amintesc despre studiile lui Mengele legate de sterilitate, fertilitate şi posibilitatea de a le influenţa. O amintire peste care trecem uşor astăzi, când lumea rămâne indiferentă sau priveşte chiar cu simpatie propunerile de măsuri pentru controlul populaţiei. „Angel of death, monarch to the kingdom of the dead”...
Intrăm pe uşa barăcii 11, carcera, unde erau aruncaţi cei condamnaţi la moarte prin înfometare. Bărbaţi şi femei îngrămădiţi în beciuri întunecoase aşteptau ore, zile, poate săptămâni, moartea care întârzia să vină, pradă disperării. Orice descriere e o bagatelă faţă de realitate. Pentru că locul păstrează până astăzi ceva din ecourile unei suferinţe în care limitele umanului sunt sfâşiate cu ură diabolică. Muzeul înfăţişează celulele aşa cum erau, cu priciuri pe care se înghesuiau deţinuţii, cu celule reci pe podeaua cărora stau câteva mâini de fân, cu spânzurători mobile sau fotocopii după scrisori deznădăjduite ale creştinilor şi evreilor care sufereau împreună moartea din partea semenilor lor cu chipul lui Dumnezeu desfigurat în ei.
Una dintre celule, destinată aşteptării celor condamnaţi la moarte, păstrează semnele trecerii acestora. O cruce scrijelită în perete, cu Hristos zugrăvit în detaliu, mici fragmente de versuri, nume. Pe un afiş e copia unei partituri, un cântec de închisoare, pe care, cum nu am voie să-l fotografiez, îl solfegiez şi-l înregistrez. Aflăm din muzeu că Auschwitz era singurul lagăr unde deţinuţilor li se tatua numărul, însă de la o vreme evreii nu au mai foşti ţinuţi în evidenţă. Vedem note ale unor ofiţeri în care sunt descrise „faptele de indisciplină” ale deţinuţilor şi propuse pedepsele. Fotografii mari îi înfăţişează pe cei găsiţi aici când aliaţii au eliberat lagărul: schelete pe două picioare, oameni cu chipuri alienate şi priviri mate de suferinţă. În drumul spre ultima oprire, crematoriul, trecem pe lângă un zid reconstituit unde erau executaţi prin împuşcare condamnaţii. Cred că erau cei mai norocoşi. Mă întreb cât de mult rău se poate afla în om, apoi mă gândesc la celelalte lagăre, la cele din Germania, apoi la cele duse la un soi de perfecţiune malefică din Uniunea Sovietică. Unii dintre cei care au scăpat din lagărele naziştilor au murit în gulagul sovietic. Peste Auschwitz s-a lăsat de-acum înserarea. Întunericul a fost aici de la început. Şi e tot mai frig.
*
Străbatem pe jos drumul de întoarcere spre gară, pe strada principală pustie, cu blocuri rare şi lumini puţine. Ajunşi la Cracovia adormim repede, copleşiţi de amintirile unei zile în care am văzut cât pentru un sejur întreg.
Perspectiva Dianei: http://mad.ablog.ro/2010-12-30/cracovia-ziua-5.html
Minerii din zonă au fost mereu – lucru destul de firesc pentru Polonia – foarte credincioşi, iar salutul lor tradiţional este un fel de „Doamne ajută”. Mărturie stau numeroasele capele, dintre care prima, imagine a scurgerii timpului, este închinată Sfântului Antonie. Aici vedem primele statui din sare, însă din pricina aerului acestea sunt destul de deteriorate, ca nişte edificii de zăpadă ce au început să se topească, stând totuşi mărturie a veacurilor trecute printre stalactitele de sare, ca nişte eremiţi din care au rămas trupurile ce aşteaptă în tăcere învierea cea de obşte.
La una dintre opriri, din difuzoare se aude o mică scenetă ce reproduce legenda minei. Spune-se că prinţesa maghiară Kinga a primit ca zestre o mină de sare în Maramureş, în care şi-a aruncat inelul de logodnă, care a călătorit în chip minunat până aici, apărând în florile de sare pe care proaspăta soaţă a regelui polonez Boleslaw le-a primit de la oamenii locurilor. Sigur este că minele de aici au fost unul dintre bunurile cele mai de preţ ale Poloniei, deşi uneori şi-au cerut sacrificiile. Pe măsură ce păşim prin încăperi şi culoare, vedem reproduse scene din viaţa de mină, cu oameni şi instrumente în dimensiuni naturale. La o oarecare înălţime sunt reproduşi unii dintre minerii cu cea mai riscantă îndeletnicire: pentru a stăvili infiltraţiile de metan, aceştia ardeau cu foc gazul prin zonele unde se strecura. Desigur, dacă dădeau peste o cantitate prea mare, plăteau cu viaţa tributul adus minei. Acest lucru nu se mai întâmplă de ceva vreme, de când au fost introduse metodele moderne de ventilaţie. De altfel, prezentul minei e neclar. Ghida noastră ne spune că nu mai funcţionează de ceva ani, în timp ce una dintre sursele de pe internet susţine că sarea se extrage din ea până astăzi. În tot cazul, zonele pe care le străbatem noi sunt doar pentru vizite şi pentru aducere aminte. Trecem pe lângă vagonete trase cândva de câini ungureşti şi prin mai multor unelte de exploatare a bogăţiilor minei. Roţile mari de sare ajungeau pe vremuri la o valoare incredibilă, fiind utilizate ca monedă, precum aurul şi argintul. Cu o asemenea roată proprietarul cumpăra, în acele timpuri, un sat. Astăzi, după cum ne spune ghida, nu i-ar mai ajunge nici pentru un apartament de bloc. Unele dintre mecanisme erau acţionate de caii reproduşi astăzi aici, ce îşi trăiau toată viaţa în mină şi dintre care ultimul a ieşit acum opt ani, vieţuind până astăzi la lumina pe care strămoşii lui cabalini o uitaseră. Pe toate acestea le vedem într-o încăpere în care tronează bustul lui Cazimir cel Mare, apoi purcedem la drum.
Coborând până la următorul nivel pe trepte întortocheate de-a lungul cărora veghează o „roată Pater noster”, pitici din sare şi mici izvoare de mină despre care se spune că au fost descoperite încă din neolitic, intrăm mai adânc în lumea basmului, învăluiţi – dincolo de ceea ce vorbim între noi – de o tăcere fără ecouri, dată de acustica deosebită a minei. Trecem prin capela Sfintei Cruci, una dintre cele 40 existente în acest subteran, sprijinită pe piloni de lemn din secolul XIV, şi ajungem la cel mai important lăcaş de cult, închinat reginei Kinga, stăpâna din vechime a minei, canonizată în catolicism. Este cea mai mare capelă subterană din lume, lungă de 54 de metri, întinsă ca o sală de bal şi cu un rând de scaune la balcon. Aici, în fiecare duminică, are loc slujba de la ora opt dimineaţa, dar se organizează adesea şi nunţi sau concerte. Luminată de candelabre imense, a căror strălucire gălbuie pune în evidenţă culoarea ceva mai închisă a sării, biserica este cu adevărat maiestuoasă, cu pereţii ei sculptaţi şi altarul măreţ. Aflată la 100 metri adâncime, capela aceasta a fost sculptată de trei mineri, timp de 67 de ani, începând cu 1896. Numele lor se cer menţionate, pentru că odată ce ai văzut crucifixele, ieslea, reproducerea după Cina cea de Taină a lui Da Vinci sau alte scene nou-testamentare, un pios respect la adresa celor ce le-au făurit te cuprinde. Jozef Markowski, Tomasz Markowski şi Antoni Wyrodek sunt cei ce şi-au trecut de la unul la altul împodobirea acestui edificiu, însă doar ultimul a studiat la un moment dat artele plastice, ceilalţi fiind simpli mineri. La intrarea în sală tronează o statuie a lui Ioan Paul al II-lea, care a vizitat mina în calitate de arhiepiscop al Cracoviei, nu şi de papă. Pe peretele din dreapta, Dumnezeu-Tatăl este sculptat din aşa-numita sare-gheaţă, cel mai pur soi, care însă nu se găseşte la Wieliczka, ci a fost adus din altă ocnă. Un pic mai încolo, Mântuitorul în iesle este sculptat din sare roz.
Ieşim din capelă, trecem pe lângă un lac subteran artificial pentru a ajunge într-o încăpere înaltă de 35 de metri care a fost redeschisă abia în 2010, realizată într-un singur bloc vertical de sare. De aici în jos, preţiosul minereu este aşezat în straturi. Parchetul a fost realizat de tâmplari şi dă încăperii un aer solemn, amintind de rugăciunile rostite de mineri înainte de a porni la lucrul care le aducea pâinea de toate zilele şi, uneori, moartea. Într-unul dintre coridoare ne întâmpină o statuie a lui Johann Wolfgang von Goethe, care a vizitat mina pe când era ministru al minelor în Weimar. De aici ajungem în cea mai nouă încăpere, realizată cu ajutorul unor explozii controlate, deasupra unui lac. În acustica excelentă răsună fragmente de Chopin, dar şi zgomote de explozii, iar undeva, la înălţime, se arată o imagine a duhului minei, despre care unii credeau că li se arată lucrătorilor pentru a-i preveni înaintea unor calamităţi.
Însă tragediile nu se limitează la mineri. De-a lungul unei întinderi de apă pe care o privim de pe un pod, asemănător într-o oarecare măsură cu cele de piatră din Cişmigiu, o statuie a Sfântului Ioan Nepomuk străjuieşte locul ultimei plimbări a unor soldaţi austrieci din Primul Război Mondial. Veniţi aici în permisie, în 1915, aceştia s-au urcat într-o barcă, mult mai mulţi decât ar fi trebuit, cântând şi chefuind, până când au răsturnat-o. Şapte dintre ei au rămas prinşi dedesubt şi s-au asfixiat, neputând nici să se scufunde pentru a ieşi la suprafaţă, din cauza salinităţii apei, bieţi ostaşi, pe care o clipă de veselie nesăbuită i-a răpit acestei vieţi pe care o salvaseră din calea gloanţelor şi obuzelor...
Ultima sală de interes turistic, înaltă de 36 de metri – pe care o admirăm şi de sus, urcând cu un ascensor - este cea a existat până în 1944 o fabrică de arme la care munceau mai ales evrei, dar şi locul unde au avut loc primul zbor cu balonul şi prima săritură de tip bungee-jumping dintr-o mină, consemnate de Cartea Recordurilor. De jur împrejur se află mici tarabe cu suveniruri, cele mai multe din sare, dintre care luăm câteva pentru a ne aminti o vizită şi aşa memorabilă. Trecem pe lângă încăperea de bal şi prin capela Sfântului Ioan pentru a ajunge la liftul care ne duce la suprafaţă. Şi ieşim la lumină...
*
Afară lucrurile se schimbă în mai multe privinţe, iar cea care ne apasă cel mai mult este că, exceptându-l pe un bătrân librar, nimeni nu vorbeşte altceva decât poloneză. Aşa că ţine-te şi întreabă de gară în diferite limbi, fă semne, scoate onomatopee, doar-doar om ajunge la tren. Într-un târziu un bărbat la vreo patruzeci de ani căruia îi arătăm biletul ne indică drumul, iar de pe panoul de sosiri şi plecări aflăm că avem tren direct spre Oswiecim, numele polonez pentru Auschwitz. Ne trecem timpul moţăind, iar eu alternez lectura din Alexander Schmemann cu trasul cu urechea la convorbirea în engleză a trei tineri, care trec rapid de la amintiri la Narnia şi la alte amintiri.
După o vreme, trenul încetineşte şi intră în gară. Privesc pe geam peisajul alb şi destul de pustiu şi încerc să îmi închipui ce simţeau cei care, prin crăpătura vreunui vagon de marfă, vedeau aceste locuri care aveau să fie destinaţia lor finală pe acest pământ. Este ora două şi jumătate, iar un taximetrist care dă târcoale staţiei de autobuz ne anunţă că „in winter Auschwitz closes at three”. „Lasă-ne, prietene”, gândesc, „şmecheri de-ăştia avem şi noi la Bucureşti.” Două staţii de autobuz, un pic de bâjbâială – pe lângă noi mai e cel puţin un grup – şi apoi informaţia că... taximetristul avea dreptate. Sprintăm cu aerul rece biciuindu-ne plămânii până la intrare şi păşim pe uşa lagărului la trei fără câteva minute. Mai puţin de cinci.
Mulţimea de turişti nu poate umple golul de care este cuprins totul, de la copacii singuratici şi golaşi până la bariera de sub inscripţia „Arbeit macht frei”. Locul e mort, într-un sens înfricoşător. Inscripţiile – foarte numeroase – ne indică de la început locurile unde cădeau adesea cei internaţi în lagăr: fie că încercau să fugă, fie că erau condamnaţi la moarte pentru diferite infracţiuni închipuite. Barăcile se întind de-a dreapta şi de-a stânga, sumbre, ameninţătoare. Citim că foarte mulţi dintre cei „internaţi” aici erau patrioţi polonezi, prizonieri de război ruşi, evrei – mulţi dintre aceştia ajungeau direct la Birkenau (Auschwitz II), unde erau exterminaţi – germani, ţigani, cehi... Un frig apăsător pătrunde în oase şi, deşi am bocanci şi ciorapi groşi, îmi simt picioarele îngheţate. Pe locurile acestea, cândva sute de oameni erau scoşi aproape dezbrăcaţi la prezenţă, ţinuţi ore în şir în picioare pe ger şi uneori udaţi cu găleţi de apă. Frigul din oase se insinuează uşor şi în suflet.
Totul e foarte bine păstrat sau reconstituit. Inscripţiile „Halt!” cu capete de mort sunt la locul lor, la fel şi cele care indică funcţia diferitelor barăci de cărămidă roşie. Mai multe dintre ele, infirmeria şi sala de operaţii, erau folosite şi de Joseph Mengele pentru experienţele sale pe oameni, menite să aducă beneficii ideii păgâne nebuneşti de puritate rasială. Fotografii cu ţigănci scheletice şi aproape desfigurate de suferinţă amintesc despre studiile lui Mengele legate de sterilitate, fertilitate şi posibilitatea de a le influenţa. O amintire peste care trecem uşor astăzi, când lumea rămâne indiferentă sau priveşte chiar cu simpatie propunerile de măsuri pentru controlul populaţiei. „Angel of death, monarch to the kingdom of the dead”...
Intrăm pe uşa barăcii 11, carcera, unde erau aruncaţi cei condamnaţi la moarte prin înfometare. Bărbaţi şi femei îngrămădiţi în beciuri întunecoase aşteptau ore, zile, poate săptămâni, moartea care întârzia să vină, pradă disperării. Orice descriere e o bagatelă faţă de realitate. Pentru că locul păstrează până astăzi ceva din ecourile unei suferinţe în care limitele umanului sunt sfâşiate cu ură diabolică. Muzeul înfăţişează celulele aşa cum erau, cu priciuri pe care se înghesuiau deţinuţii, cu celule reci pe podeaua cărora stau câteva mâini de fân, cu spânzurători mobile sau fotocopii după scrisori deznădăjduite ale creştinilor şi evreilor care sufereau împreună moartea din partea semenilor lor cu chipul lui Dumnezeu desfigurat în ei.
Una dintre celule, destinată aşteptării celor condamnaţi la moarte, păstrează semnele trecerii acestora. O cruce scrijelită în perete, cu Hristos zugrăvit în detaliu, mici fragmente de versuri, nume. Pe un afiş e copia unei partituri, un cântec de închisoare, pe care, cum nu am voie să-l fotografiez, îl solfegiez şi-l înregistrez. Aflăm din muzeu că Auschwitz era singurul lagăr unde deţinuţilor li se tatua numărul, însă de la o vreme evreii nu au mai foşti ţinuţi în evidenţă. Vedem note ale unor ofiţeri în care sunt descrise „faptele de indisciplină” ale deţinuţilor şi propuse pedepsele. Fotografii mari îi înfăţişează pe cei găsiţi aici când aliaţii au eliberat lagărul: schelete pe două picioare, oameni cu chipuri alienate şi priviri mate de suferinţă. În drumul spre ultima oprire, crematoriul, trecem pe lângă un zid reconstituit unde erau executaţi prin împuşcare condamnaţii. Cred că erau cei mai norocoşi. Mă întreb cât de mult rău se poate afla în om, apoi mă gândesc la celelalte lagăre, la cele din Germania, apoi la cele duse la un soi de perfecţiune malefică din Uniunea Sovietică. Unii dintre cei care au scăpat din lagărele naziştilor au murit în gulagul sovietic. Peste Auschwitz s-a lăsat de-acum înserarea. Întunericul a fost aici de la început. Şi e tot mai frig.
*
Străbatem pe jos drumul de întoarcere spre gară, pe strada principală pustie, cu blocuri rare şi lumini puţine. Ajunşi la Cracovia adormim repede, copleşiţi de amintirile unei zile în care am văzut cât pentru un sejur întreg.
Perspectiva Dianei: http://mad.ablog.ro/2010-12-30/cracovia-ziua-5.html
Thursday, February 10, 2011
Tarnow (Bucureşti - Cracovia şi retur, 4)
Dimineaţa devreme, străzile înzăpezite ale Cracoviei sunt aproape pustii, dar în gară este deja ceva mişcare. Trenul, din fericire bine încălzit, merge impasibil pe întinsurile de alb. Destinaţia noastră este Tarnow, un orăşel aflat la optzeci de kilometri depărtare de locuinţa noastră temporară şi care făgăduieşte să fie reprezentativ pentru această parte de ţară. După ce suntem la un pas de a încurca staţiile, coborâm în cele din urmă unde trebuie şi traversăm un teren cu câţiva copăcei răzleţi, de unde ieşim la o stradă străjuită de o biserică mare de cărămidă roşie, despre care presupun că trebuie să fie catedrala. Uşor luminată, clădirea te conduce pe culoare largi în care istoria respiră discret şi tainic. Într-un colţ e ieslea, tablouri şi candelabre mari împodobesc pereţii şi tavanul, totul este învăluit de tăcere. De altfel, nici străzile orăşelului nu sunt prea animate. Urcăm o pantă uşoară şi trecem pe lângă o intersecţie mai mare, pentru a ajunge în cele din urmă în piaţa centrală, dominată de impunătorul turn al primăriei. Imaginea înzăpezită este feerică şi nostalgică, ca într-o poveste din care au plecat însă toate personajele. Locurile îmi amintesc de o suburbie a oraşului francez Lille, unde am stat odată să aştept autobuzul în faţa unei biserici, într-un colţ pe unde nu trecea aproape nimeni, iar rarii pietoni te priveau ca pe o nălucă, având ei înşişi pentru tine un aer aproape fantomatic. Aici lucrurile se mişcă într-un alt ritm, iar intruziunea unor vizitatori din lumea aglomerată şi prea grăbită apare ca un accident sau ca un vis trecător.
După ce facem rost de un ghid tipărit şi aflăm că prima biserică în care intrasem nu era catedrala, ci „missionary church”, după cum spune angajata de la oficiul de turism sau Biserica Sfintei Familii, după cum aveam să citim mai târziu, ne îndreptăm spre adevărata catedrală, închinată Adormirii Maicii Domnului. Lăcaşul este cufundat în semi-obscuritate, cu sculpturi, basoreliefuri şi alte podoabe ce creează acea impresie de spaţiu consacrat, iar pe la colţuri se află mormintele unor membri ai familiei Tarnówski, proprietarii de odinioară ai oraşului. Monumentele funerare nu îi înfăţişează, aşa cum m-am obişnuit în alte locuri, culcaţi pe spate, ci întinşi însă încă în mişcare, făcând ultimele gesturi ale unui om care se pregăteşte de somn. Nu departe de intrare este mormântul unei oarecare doamne, Barbara Teczynska, străjuit de statuia ei, despre care se spune că ar fi cea mai frumoasă reprezentare renascentistă a unei femei. Expresia feţei şi supleţea liniilor sunt fără îndoială evidente, însă pentru o apreciere rafinată mă tem că sculptorul italian Giovanni Maria Padovano va avea nevoie de un cronicar mai iscusit.
Ne îndepărtăm de centru, pe străzi pe care casele se fac din ce în ce mai rare, traversăm un râu şi ajungem la una dintre cele două biserici de lemn menţionate în ghidul nostru. Am fost mereu curios cum poate arăta un lăcaş de cult catolic de lemn, fiind obişnuit cu o exaltare a formelor ce părea a nu se preta decât pietrei. Însă bisericuţa Sfintei Maria nu are nimic din toate acestea: este un loc mic şi intim, ca o casă ţărănească decorată cu dragoste de frumos şi frică de Dumnezeu. O rugăciune aici va fi prinzând ceva din intimitatea bisericilor ortodoxe, dar şi un crâmpei din sărbătorile făcute în familie, la căldura sobei şi a dragostei celor apropiaţi. Decoraţiile florale sau cu motive abstracte se îmbină cu icoanele, iar lângă altar este o frumoasă reprezentare populară a arborelui lui Iesei.
Mai departe prin iarnă, trecând pe drumul pustiu pe lângă un mare cimitir, ajungem la a doua biserică de lemn, aceasta mai apropiată de edificiile de piatră cunoscute. În curte zăpada a aşternut covor gros şi pufos, dar uşa ne rămâne închisă. Nu avem decât să admirăm din afară silueta cu cruce în vârf şi să facem cale întoarsă, de data aceasta prin cimitir, pentru a scurta drumul.
Şi iată-ne din nou în centru. O luăm la pas pe una dintre cele mai largi străzi, care de acum e populată de o mulţime destul de vie, pe care nu pare să o deranjeze câtuşi de puţin zăpada ce cade din cer. La dreapta şi la stânga se întind case frumoase, fiecare cu propria înfăţişare şi personalitate, undeva la intersecţia între un mic oraş german şi localităţile săseşti de la noi. Pe lângă o librărie stau impasibile statuile de bronz ale unor ziarişti şi scriitori, surprinşi de sculptor în timpul unei zile obişnuite. Librăria în sine este doar prilej de a ne încălzi, pentru că lipsesc aproape cu desăvârşire cărţile în alte limbi decât a locului. Plimbarea însăşi e o cazie bună de a ne clăti ochii şi de a respira aerul rece şi proaspăt, trecând pe lângă piaţete, statui şi intersecţii. La un moment dat, paşii şi planul ne duc către Baia Publică Mauro-Evreiască, o construcţie orientală care astăzi şi-a schimbat funcţia şi de unde a pornit cândva primul transport către Auschwitz: 728 de oameni, dintre care cinci evrei. Cartierul evreiesc este de altfel următorul nostru reper şi, rătăcind pe străzi care o iau când în sus, când în jos, privind printre clădiri renovate şi case cu curţi interioare mizere, ca în filmele italiene vechi, ajungem la un teren viran pe care se află „bimah”. Aceasta este ultima rămăşiţă a unei vechi sinagogi, un fel de strană de unde se făceau citiri în cadrul întrunirilor comunităţii mozaice. Astăzi pare stingheră între două străzi, iar oamenii locului îşi plimbă pe aici câinii. Suntem pe strada Židowska, unde ghidul din România spune că s-ar afla un punct de atracţie aparţinând altei minorităţi: restaurantul ţigănesc Ke Maro, unde pe lângă mâncare citisem că ai parte şi de prezenţa veselă a familiei de muzicanţi care deţine localul. Ei bine, după ce îmi folosesc tot arsenalul lingvistic, reuşesc să aflu de la vânzătorul dintr-un atelier învecinat că ghidul nostru trebuie actualizat. Restaurantul s-a desfiinţat. Ce dezamăgire!
Tot punctul de informaţie pentru turişti de lângă primărie ne este refugiu, iar de aici aflăm de un restaurant aflat în drum spre gară, unde se pot mânca bucate tradiţionale. Borşul de porc cu smântână e excelent, ca şi celelalte bunătăţi, însă aici descopăr Žubrówka, o votcă de care auzisem, dar pe care abia acum încep să o apreciez: gălbuie şi uleioasă, cu o aromă plăcută, mult mai gustoasă decât votcile obişnuite. Rămâne să mă interesez mai îndeaproape de ea...
...odată întors la Cracovia, în supermarket, de unde îmi fac o mică provizie, fără să mă lămuresc încă exact ce e cu ea. Sticla transparentă din care se vede licoarea gălbuie are în ea un fir de iarbă şi este doar una dintre versiuni – există şi cea „clasică”, incoloră. Însă lângă noi este unul dintre nenumăratele magazine „Alkohole 24 h” din Cracovia, astfel încât intrăm acolo şi legăm o conversaţie cu vânzătorii, care ne asigură că îi vom găsi la faţa locului chiar şi pe 1 ianuarie, non-stop. După părerea unuia dintre ei, „Chopin”, despre care auzisem şi noi, este cea mai bună votcă poloneză. În plus, încearcă să ne lămurească deosebirea între Žubrówka incoloră şi cea gălbuie vorbind despre vechimea lor, dar nu sunt încă lămurit dacă ce am luat noi e „starka”, votcă veche. Oricum, e excelentă şi o recomand oricui cu căldura care îţi umple trupul după o duşcă zdravănă. De la noii noştri prieteni cumpărăm două beri nu foarte cunoscute, dar bune... ca aproape orice bere nefiltrată. Am umblat, am mâncat şi am băut destul pentru o singură zi. Mai rămâne timp pentru un pic de lectură, un pic de planificare şi nu prea mult somn. Ziua de mâine va începe tot devreme, devreme...
Şi viziunea Dianei: http://mad.ablog.ro/2010-12-29/cracovia-ziua-4.html
După ce facem rost de un ghid tipărit şi aflăm că prima biserică în care intrasem nu era catedrala, ci „missionary church”, după cum spune angajata de la oficiul de turism sau Biserica Sfintei Familii, după cum aveam să citim mai târziu, ne îndreptăm spre adevărata catedrală, închinată Adormirii Maicii Domnului. Lăcaşul este cufundat în semi-obscuritate, cu sculpturi, basoreliefuri şi alte podoabe ce creează acea impresie de spaţiu consacrat, iar pe la colţuri se află mormintele unor membri ai familiei Tarnówski, proprietarii de odinioară ai oraşului. Monumentele funerare nu îi înfăţişează, aşa cum m-am obişnuit în alte locuri, culcaţi pe spate, ci întinşi însă încă în mişcare, făcând ultimele gesturi ale unui om care se pregăteşte de somn. Nu departe de intrare este mormântul unei oarecare doamne, Barbara Teczynska, străjuit de statuia ei, despre care se spune că ar fi cea mai frumoasă reprezentare renascentistă a unei femei. Expresia feţei şi supleţea liniilor sunt fără îndoială evidente, însă pentru o apreciere rafinată mă tem că sculptorul italian Giovanni Maria Padovano va avea nevoie de un cronicar mai iscusit.
Ne îndepărtăm de centru, pe străzi pe care casele se fac din ce în ce mai rare, traversăm un râu şi ajungem la una dintre cele două biserici de lemn menţionate în ghidul nostru. Am fost mereu curios cum poate arăta un lăcaş de cult catolic de lemn, fiind obişnuit cu o exaltare a formelor ce părea a nu se preta decât pietrei. Însă bisericuţa Sfintei Maria nu are nimic din toate acestea: este un loc mic şi intim, ca o casă ţărănească decorată cu dragoste de frumos şi frică de Dumnezeu. O rugăciune aici va fi prinzând ceva din intimitatea bisericilor ortodoxe, dar şi un crâmpei din sărbătorile făcute în familie, la căldura sobei şi a dragostei celor apropiaţi. Decoraţiile florale sau cu motive abstracte se îmbină cu icoanele, iar lângă altar este o frumoasă reprezentare populară a arborelui lui Iesei.
Mai departe prin iarnă, trecând pe drumul pustiu pe lângă un mare cimitir, ajungem la a doua biserică de lemn, aceasta mai apropiată de edificiile de piatră cunoscute. În curte zăpada a aşternut covor gros şi pufos, dar uşa ne rămâne închisă. Nu avem decât să admirăm din afară silueta cu cruce în vârf şi să facem cale întoarsă, de data aceasta prin cimitir, pentru a scurta drumul.
Şi iată-ne din nou în centru. O luăm la pas pe una dintre cele mai largi străzi, care de acum e populată de o mulţime destul de vie, pe care nu pare să o deranjeze câtuşi de puţin zăpada ce cade din cer. La dreapta şi la stânga se întind case frumoase, fiecare cu propria înfăţişare şi personalitate, undeva la intersecţia între un mic oraş german şi localităţile săseşti de la noi. Pe lângă o librărie stau impasibile statuile de bronz ale unor ziarişti şi scriitori, surprinşi de sculptor în timpul unei zile obişnuite. Librăria în sine este doar prilej de a ne încălzi, pentru că lipsesc aproape cu desăvârşire cărţile în alte limbi decât a locului. Plimbarea însăşi e o cazie bună de a ne clăti ochii şi de a respira aerul rece şi proaspăt, trecând pe lângă piaţete, statui şi intersecţii. La un moment dat, paşii şi planul ne duc către Baia Publică Mauro-Evreiască, o construcţie orientală care astăzi şi-a schimbat funcţia şi de unde a pornit cândva primul transport către Auschwitz: 728 de oameni, dintre care cinci evrei. Cartierul evreiesc este de altfel următorul nostru reper şi, rătăcind pe străzi care o iau când în sus, când în jos, privind printre clădiri renovate şi case cu curţi interioare mizere, ca în filmele italiene vechi, ajungem la un teren viran pe care se află „bimah”. Aceasta este ultima rămăşiţă a unei vechi sinagogi, un fel de strană de unde se făceau citiri în cadrul întrunirilor comunităţii mozaice. Astăzi pare stingheră între două străzi, iar oamenii locului îşi plimbă pe aici câinii. Suntem pe strada Židowska, unde ghidul din România spune că s-ar afla un punct de atracţie aparţinând altei minorităţi: restaurantul ţigănesc Ke Maro, unde pe lângă mâncare citisem că ai parte şi de prezenţa veselă a familiei de muzicanţi care deţine localul. Ei bine, după ce îmi folosesc tot arsenalul lingvistic, reuşesc să aflu de la vânzătorul dintr-un atelier învecinat că ghidul nostru trebuie actualizat. Restaurantul s-a desfiinţat. Ce dezamăgire!
Tot punctul de informaţie pentru turişti de lângă primărie ne este refugiu, iar de aici aflăm de un restaurant aflat în drum spre gară, unde se pot mânca bucate tradiţionale. Borşul de porc cu smântână e excelent, ca şi celelalte bunătăţi, însă aici descopăr Žubrówka, o votcă de care auzisem, dar pe care abia acum încep să o apreciez: gălbuie şi uleioasă, cu o aromă plăcută, mult mai gustoasă decât votcile obişnuite. Rămâne să mă interesez mai îndeaproape de ea...
...odată întors la Cracovia, în supermarket, de unde îmi fac o mică provizie, fără să mă lămuresc încă exact ce e cu ea. Sticla transparentă din care se vede licoarea gălbuie are în ea un fir de iarbă şi este doar una dintre versiuni – există şi cea „clasică”, incoloră. Însă lângă noi este unul dintre nenumăratele magazine „Alkohole 24 h” din Cracovia, astfel încât intrăm acolo şi legăm o conversaţie cu vânzătorii, care ne asigură că îi vom găsi la faţa locului chiar şi pe 1 ianuarie, non-stop. După părerea unuia dintre ei, „Chopin”, despre care auzisem şi noi, este cea mai bună votcă poloneză. În plus, încearcă să ne lămurească deosebirea între Žubrówka incoloră şi cea gălbuie vorbind despre vechimea lor, dar nu sunt încă lămurit dacă ce am luat noi e „starka”, votcă veche. Oricum, e excelentă şi o recomand oricui cu căldura care îţi umple trupul după o duşcă zdravănă. De la noii noştri prieteni cumpărăm două beri nu foarte cunoscute, dar bune... ca aproape orice bere nefiltrată. Am umblat, am mâncat şi am băut destul pentru o singură zi. Mai rămâne timp pentru un pic de lectură, un pic de planificare şi nu prea mult somn. Ziua de mâine va începe tot devreme, devreme...
Şi viziunea Dianei: http://mad.ablog.ro/2010-12-29/cracovia-ziua-4.html
Thursday, February 3, 2011
Mitropolitul şi aspidele
Încă stând între noi mitropolitul
Cu trupul în odăjdii-nveşmântat,
Vegheat de Cel ce Crucea a purtat,
Oameni mărunţi îi sfâşie sfârşitul.
Pierduţi în valuri de nefericire,
Scribi ne'nsemnaţi cu tocul otrăvit
Vrând să furaţi un strop de infinit
Strigaţi măscări la ceas de pomenire.
Scrisul vostru, beţie de cuvinte,
Grai folosit în chip preadesfrânat,
Străin de-nţelepciune şi de sfat
Pe când scuipaţi amar pe cele sfinte.
Mitropolitul nu o să vă certe,
Vă ceartă limba siluită iar.
El însă, blând, la marele altar
S-o ruga Domnului ca să vă ierte.
Cu trupul în odăjdii-nveşmântat,
Vegheat de Cel ce Crucea a purtat,
Oameni mărunţi îi sfâşie sfârşitul.
Pierduţi în valuri de nefericire,
Scribi ne'nsemnaţi cu tocul otrăvit
Vrând să furaţi un strop de infinit
Strigaţi măscări la ceas de pomenire.
Scrisul vostru, beţie de cuvinte,
Grai folosit în chip preadesfrânat,
Străin de-nţelepciune şi de sfat
Pe când scuipaţi amar pe cele sfinte.
Mitropolitul nu o să vă certe,
Vă ceartă limba siluită iar.
El însă, blând, la marele altar
S-o ruga Domnului ca să vă ierte.
Subscribe to:
Posts (Atom)