Cronică de Mondial... la final

Iată-ne, deja un pic nostalgici, la final. Pentru ultima oară în această vară, analizăm, discutăm şi intrăm în polemici. Apoi lăsăm amintirea să se aştearnă peste vară şi peste fotbal, iar după ceva timp ne vom întoarce la aceste zile, la cronica lor, la judecăţile greşite emise de noi şi la eventualele învăţăminte. Pentru început, mergem un pic înapoi în timp, lăsându-i cuvântul lui Jean (Şerban Staicu), pentru descrierea celui mai spectaculos sfert de finală.

CRONICA LUI ŞERBAN (I)

Germania – Argentina 4 – 0

Când am văzut golul lui Thomas Müller înscris în minutul trei am crezut că se va repeta meciul cu Anglia şi s-a întâmplat chiar mai rău pentru Argentina.
A fost un meci în care nu existat decât o echipă pe teren, Germania, argentinienii făcând cel mai slab joc de la acest mondial şi, sper eu, pentru binele echipei, ultimul cu Maradona pe banca.
Înfrângerea Argentinei este în primul rând înfrângerea lui Diego, care a fost prea sigur pe el. A început cu tridentul ofensiv Messi – Tevez – Higuain şi într-un sistem 4-3-3, când Germania a jucat toate meciurile sale cu cinci mijlocaşi, dintre care doi defensivi. Nu l-a schimbat pe Otamendi, deşi acesta a fost depăşit la fiecare duel direct cu jucătorii germani. Deşi Higuain nu a jucat nimic, nu a încercat la pauză soluţia Diego Milito. L-a schimbat pe Angel di Maria, jucătorul care a creat, prin şutul său, cea mai importantă ocazie a Argentinei. Toate încercările ofensive ale jucătorilor sud-americani s-au lovit de barajul nemţilor. Messi s-a pierdut la mijlocul terenului, iar Mascherano nu le-a putut face faţă singur celor doi mijlocaşi defensivi germani.
Germania nu a schimbat nimic din sistemul de joc cu care a început acest turneu final şi pare a juca din ce în ce mai bine cu formula 4-5-1. A făcut un joc perfect, pe contre, fără floricele, dar foarte direct şi pragmatic. A profitat de superioritatea clară la mijlocul terenului şi a deschis mereu pe laturi, unde Philip Lahm şi Jerome Boateng au arat terenul. Dintre germani mai poate fi menţionat ca jucând foarte bine Bastian Schweinsteiger, fotbalist care, în acest meci, a lăsat la o pate lamentările şi şi-a văzut de joc, urcând foarte bine pe culoarele create de Klose si Özil.
Personal îmi pare rău de Thomas Müller, care a încasat stupid acel cartonaş galben, din neatenţie, şi va lipsi în semifinale.
Această echipă a Germaniei arată foarte bine, dar trebuie recunoscut că este o echipă de moral, care are nevoie sa înscrie prima. Atunci când au fost conduşi, nemţii s-au pierdut la finalizare, aşa cum s-a întâmplat cu Serbia. Sper ca Germania să nu păţească ce a păţit Brazilia care, după ce a jucat singură cu Chile, a dezamăgit în menciul cu Olanda.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S. (I)

Revenim mai aproape, la finala mică, acel palid premiu de consolare, care însă poate fi şi un indiciu pentru viitor.
După cum anticipam, a câştigat Germania, însă nu foarte uşor. Thomas Müller, fără îndoială descoperirea acestui Mondial, a deschis scorul în minutul 19. Neamţul are un viitor frumos în faţă. A sărit de pe la echipa a doua a lui Bayern direct la cârma noii generaţii de fotbalişti nemţi, ceea ce arată încă odată, printre altele, ochiul bun al lui Löw şi forţa crescândă a echipei bavareze. Prin minutul 51, după un meci pe contre – pentru a folosi un clişeu care aici se aplică însă foarte bine – Uruguay preluase conducerea, al doilea gol fiind o bijuterie a lui Forlan, un voleu cu pământul care l-a lăsat mut pe portarul Butt, rezerva lui Neuer. Deşi niciun jucător nu a strălucit mult peste ceilalţi – „mai mult a contat echipa”, spune un alt clişeu, pe care îl putem privi, în context fotbalistic, dar şi cotidian, ca pe un îndemn la smerenie – preferatul meu de la acest Mondial este acest Diego Forlan. Văd astăzi în presă că este şi opţiunea FIFA. Sud-americanul a avut un an bun şi la echipa de club. Cu musculatura sa impresionantă şi tehnica excelentă, Forlan trage echipa după el şi ştie să strălucească atunci când trebuie şi să coordoneze din umbră când este nevoie de el în acest rol. Problema Uruguayului este aceeaşi pe care o avea şi selecţionata României în vremurile ei bune: tot jocul este concentrat în jurul unui singur om. La noi era Hagi, la ei Forlan. Amândoi excepţionali, dar când sunt obosiţi sau ieşiţi din formă, echipa suferă. Până la urmă selecţionata Uruguayului a fost învinsă cu 3-2 (la fel ca în meciul cu Olanda), prin golurile lui Jansen – căruia până atunci nu-i văzusem rostul în teren – şi Khedira. Pentru Germania e doar un loc 3, dar această echipă e cea mai bună a nemţilor de mulţi ani încoace. Iar principalul merit îi revine, fără îndoială lui Joachim Löw. Lucrul acesta mă convinge că în fruntea federaţiei germane de fotbal se află cineva care se pricepe la acest sport şi căruia îi pasă de el. Löw a fost mediocru ca fotbalist şi cvasi-anonim ca antrenor, până să ajungă secundul lui Klinsmann. Dacă acesta a fost adus la cârma selecţionatei Germaniei şi datorită numelui, pe Löw nu-l recomanda nimic, în afară de... priceperea pe care se pare că au observat-o cei care l-au menţinut în funcţie. După ce au eşuat (parţial) cu foştii mari jucători, şefii fotbalului german s-au orientat către o muncă aplicată şi iată că nu s-au înşelat. La noi, dacă Răzvan Lucescu va eşua – ceea ce nu-i doresc, dar are multe şanse, dată fiind lipsa de valoare a jucătorilor şi sforile trase de diferiţi şefi şi/sau (pseudo)impresari – parcă văd că vom reveni iar la aceleaşi nume veşnice: Piţurcă, Iordănescu, Hagi... Lui Petre Grigoraş, de exemplu, nu i-ar da nimeni nicio şansă. Dar nu văd de ce vorbim despre naţionala României. Momentan, pe harta fotbalistică a lumii, e inexistentă.

Dacă ne îndoiam până acum că trăim în plin neo-păgânism – şi încă un păgânism dintre cele mai primitive – , cele vehiculate de media în preajma finalei acestei Cupe Mondiale vin să ne amintească acest lucru: ziare, suporteri şi jucători se dau de ceasul morţii în jurul unei caracatiţe-oracol, iar olandezii poartă brăţări care „echilibrează energetic corpul uman”. Asta fără să punem la socoteală idolatria din jurul anumitor fotbalişti sau transformarea unui loc de joacă în „templu”. Oamenii zilelor noastre – în care ştiinţa însăşi devine idol, deturnată astfel de la scopul ei iniţial şi dusă departe de intenţiile celor mai străluciţi reprezentanţi ai ei – sunt gata să îşi creeze dumnezei, viţei de aur, pe care îi devorează rapid a doua zi. Pare hilar, dar este cât se poate de îngrijorător, un tumult new age în care spiritualitatea şi confortul merg mână în mână, cu un singur scop – moliciunea spirituală cu numele fals de „linişte interioară” – şi un singur duşman: libertatea, dublată obligatoriu de responsabilitate.
Încercăm să filtrăm toate aceste manifestări şi să ne uităm cu ochiul şi sufletul doritoare de joc şi metaforă, de fotbal, la meci.

PAUL SLAYER GRIGORIU

Întâi, prin ochii specialistului:

CRONICA LUI ŞERBAN (II)

Din capul locului vă spun că nu sunt un fan al Spaniei, nu iubesc jocul lor prelungit de posesie. Sunt un fan al jocului direct al nemţilor sau al contraatacurilor italiene. Dar, mai mult ca niciodată, mi-am dorit ca trofeul să fie câştigat de Spania. Aceasta datorită jocului urât (ca să nu spun antijoc) al olandezilor, care au distrus în tot acest turneu jocul echipelor adverse, prin cei doi mijlocaşi defensivi, Van Bommel şi De Jong.
M-am bucurat pentru Vicente del Bosque, unul dintre antrenorii mei preferaţi, un om care a creat poate singura echipă a Realului, după cea a marilor Manolo Sanchis, Hierro, Michel, Hugo Sanchez şi Butragueno. El a fost cel dat afară de la Real după ce a câştigat finala Champions League.
Jocul în sine a fost unul de aşteptare, în care ambele echipe au încercat să pândească greşeala adversarului, astfel încât în prima repriză nu s-a jucat mai nimic.
Mie nu îmi place să vorbesc despre arbitraj, dar în acest meci, continuare a celui cu Uruguay, arbitrul a greşit de cel puţin două ori în favoarea olandezilor. Odată atunci când nu l-a eliminat pe Nigel de Jong pentru intrarea de karate din prima repriză şi a doua oară la faza în care Heitinga a comis un fault clar în careu la Villa şi când nu a acordat penalty. Heitinga nu a atins balonul, prin urmare faultul a fost evident, olandezul creându-şi avantaj. În categoria „micului ajutor” acordat Olandei poate intra şi neeliminarea lui Robben atunci când acesta a continuat faza mult după ce arbitrul fluierase. Aici trebuie menţionat faptul că unul dintre spanioli l-a avertizat pe Robben că arbitrul fluierase întreruperea meciului.
Un alt lucru care m-a enervat a fost lipsa de sportivitate a unuia dintre jucătorii olandezi care, în prima repriză, a intrat în posesia balonului în urma unei degajări a lui Casillas, generată de o accidentare a unui spaniol, şi în loc să de balonul înapoi în mod sportiv, a încercat să tragă pe poartă, obţinând un corner. (De menţionat faptul că Van Persie şi-a dat seama de tâmpenia colegului său şi le-a oferit balonul spaniolilor).
Antrenorul Olandei a început cu un 4-5-1 cu doi mijlocaşi defensivi, Van Bommel şi De Jong, cu Kuyt retras în stânga şi Van Persie în atac. Apoi l-a înlocuit pe Kuyt, fotbalist cu profil ofensiv, cu Elija, jucător mult mai defensiv. Modul de joc şi schimbările efectuate m-au făcut să cred că a încercat să ajungă la penaltyuri. Olandezii şi-au creat două ocazii mari de gol prin Robben, dar jocul lor mi-a displăcut total, având în vedere că la fiecare fază defensivă au faultat.
De partea cealaltă, Del Bosque a început tot în sistemul 4-5-1, dar a mutat ofensiv, prin schimbarea lui Xabi Alonso cu mai ofensivul Fabregas. Acesta a avut de altfel o ocazie foarte mare, dar nu şi-a folosit suficient tehnica.
Victoria Spaniei mi se pare meritată. Este victoria unei echipe care a încercat să joace ofensiv în toate meciurile, care şi-a folosit jocul de posesie mult superior şi a reuşit să treacă peste forma deplorabilă a lui Fernando Torres. Este o victorie a unei generaţii crescute de circa zece ani în spiritul acestui joc de posesie specific Barçei. Mi-a plăcut jocul întregii echipe a Spaniei, dar parcă cel mai mult Xavi şi Iniesta, care au creat faze superbe prin combinaţiile lor. În acest meci de la spanioli m-a dezamăgit David Villa şi de la olandezi Robin van Persie, cei doi atacanţi lipsind multe momente total din combinaţiile colegilor lor.

ŞERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S. (II)

Şi eu am ţinut tot cu Spania, deşi prima mea impresie a fost că dacă ar fi câştigat Olanda, nu ar fi fost nici ea cu totul lipsită de merite. Dar ibericii au jucat mai bine, spre bucuria mea, şi au hotărât soarta meciului înainte de loviturile de la 11 metri.
Se pot trage deja concluzii? Cred că doar putem schiţa o bază. Europa a fost puternic lovită prin eliminarea a trei favorite, dar a triumfat pentru prima dată pe teritoriu străin. Şi nu prin excelenţii nemţi, „the bosses of the European Union”, aşa cum spunea trufaş un suporter de-al lor pe o terasă din Bucureşti, acum doi ani, ci prin Spania. Nu Uniunea Europeană, ci Europa, reprezentată printr-o selecţionată de fotbalişti talentaţi şi uniţi, provenind în marea lor majoritate de la două cluburi care fac legea pe plan internaţional, Real Madrid şi FC Barcelona. Dacă la acest lucru adăugăm faptul că Joachim Löw a folosit la nemţi numai jucători din Bundesliga, vedem că rolul campionatelor interne pentru echipele naţionale este în creştere. În mod paradoxal, unul dintre fotbaliştii spanioli emblematici ai ultimilor ani, care a luptat pentru o naţională puternică, dar nu a ajuns niciodată atât de departe, Raul, nu a mai prins echipa la acest Mondial. Dar Spania campioană europeană şi mondială i se datorează şi lui. Într-un climat sufocat de interese politice şi financiare, de lipsă de chef din partea unor oameni prea bine plătiţi la cluburile lor sau de calcule extrasportive, fotbalul se ţine tare pe metereze. E puternic lovit, dar nu încă distrus, aşa cum nu este distrus spiritul naţional, pe care încă ar trebui să-l reprezinte aceste echipe care o fac din ce în ce mai puţin. Dar există speranţă. Citeam ieri o avancronică a finalei scrisă de Cristi Chivu. Reţineţi, vorbim despre un fotbalist care a câştigat trofeul suprem cu echipa sa de club, Inter Milano, în schimb cu naţionala României n-a ajuns niciodată prea departe. Şi mai vorbim despre un om cu bun simţ, dar fără pretenţii de mare ideolog, a cărui imagine a fost adesea folosită de sponsori în campanii pline de vorbe dar goale de conţinut, menite doar să poleiască imaginea FIFA, de tipul „Stop racism” şi altele asemenea. Chivu scrie: „Câştigarea unui trofeu ca Champions League te împlineşte ca jucător. Câştigarea Cupei Mondiale te împlineşte şi ca OM. Aici este diferenţa.” Aţi auzit, domnilor Sepp Blatter şi Michel Platini? Aţi auzit domnilor Baroso şi Mircea Toma, aţi auzit voi toţi, sumbri profeţi ai morţii naţiunilor şi ai globalizării, multiculturalismului şi „identităţii colective”, în fotbal şi aiurea? N-aţi auzit, sunt sigur, nu vă stă în fire simţul istoriei, aşa cum, sper, nici istoriei nu-i va sta în fire să vă reţină divagaţiile şi oportunismul altfel decât ca obiecte ciudate de studiu, precum insectele rare ale vreunui entomolog excentric.
Spania încheie frumos o filă de fotbal din ce în ce mai urât. Dar de aceea ne bucurăm că următorul campionat mondial va fi în Brazilia. Pentru că din praful maidanelor şi al plajelor ca cea de la Copacabana se naşte stropul de vis care ne dă voie să vedem viaţa ca pe un meci de fotbal care se decide doar pe teren şi mai sus de el, dar niciodată în culise.
Sper că v-am ţinut viu interesul pentru acest campionat Mondial, Africa de Sud 2010. Le mulţumesc celor care ne-au citit şi ne-au comentat. Dacă veţi mai dori să vă amintiţi de acest început de vară presărat de fotbal, reveniţi la aceste pagini. La secţiunea de comentarii, sub semnătura „Tharabostes” - prieten căruia îi mulţumesc pentru contribuţii - găsiţi şi link-uri către unele dintre cele mai frumoase faze. Şi pentru a prelua forma de adresare a comentatorilor sportivi, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, Şerban Staicu şi Paul Slayer Grigoriu vă mulţumesc pentru atenţie şi speră să ne revedem curând.

PAUL SLAYER GRIGORIU