Retrospectiva Sonisphere Romania 2010 - ziua 1

S-a făcut exces de superlative în discuţiile despre acest Sonisphere, dar e oarecum firesc, pentru că România nu a văzut niciodată un asemenea festival. Trupe mari au mai fost, dar nu atâtea la un loc şi nici într-o asemenea concentraţie metalică, lipsită de orice combinaţie menită să mai scadă din cheful participanţilor.
Deci iată-ne la faţa locului, din prima zi, de la primele ore ale festivalului. Lume nu foarte multă, un spaţiu mare amenajat special pentru eveniment, stand de CD-uri, tarabă de tricouri cu trupele zilei plus Metallica. Case de jetoane, bere, whisky pentru cei mai pretenţioşi, apă, suc, mici, cârnaţi, castraveţi muraţi. O serbare câmpenească în toată regula, iar în centrul ei scena, ca principal punct de atracţie.
În mijlocul unui grup mic dar simpatic de fani Manowar, chiar în faţa scenei, văd prima apariţie a serii şi a festivalului: Orphaned Land. Costumaţia scenică a israelienilor este primul element care sare în ochi. Chitaristul Sassi pare venit direct dintr-un cartier evreiesc de prin Europa, în timp ce solistul vocal Kobi Farhi este îmbrăcat precum conaţionalii săi de la începutul erei creştine, ceea ce îl face să sublinieze, pentru a evita orice ambiguitate, orice bănuială de asumare a unei alte identităţi: „I am not Jesus of Nazareth, I’m Kobi and I come from Tel Aviv, ok?”
Pe albume Orphaned Land este o trupă de mare excepţie. Live lucrurile nu sunt la fel de impresionante, poate din lipsa unor mijloace tehnice mai complexe, dar micul nucleu în jurul căruia se construieşte în studio muzica este executat cu măiestrie şi tehnică bine puse la punct. Teme orientale, mici melodii din folclorul evreiesc, meditaţie şi dans. În jurul acestor coordonate se învârte scurtul playlist Orphaned Land, o trupă pe care merită să o vezi şi apoi să o reasculţi acasă în linişte. Publicul, deşi nu foarte numeros, reacţionează pe măsură, sare, ovaţionează şi din când în când flutură un steag al Israelului.
Cu Paradise Lost m-am obişnuit deja, aşa că, în ciuda faptului că unele dintre albumele britanicilor sunt în colecţia mea de suflet, nu aştept prea multe de la concert. Iar acesta e în nota obişnuită, adică mediocru. Sunetul are mult de suferit, mai ales la nivelul vocii, aşa că Nick Holmes, care şi aşa nu e un mare performer live, ajunge greu la noi. „Pity the Sadness” îmi aduce aminte cum am început să ascult Paradise Lost, odată cu albumul „Shades of God”, dar nu pot decât să intuiesc versurile. Altfel, lucrurile merg în nota obişnuită, Mackintosh e la post, cu temele lui melodioase, semn distinctiv al trupei la începuturi, iar acum un pic transformate în clişeu. Aaron Aedy pare că se bucură cel mai tare de acest concert, altfel foarte bine susţinut ritmic. „As I Die” îşi pierde din strălucire live, „One Second” aduce melodiile din perioada post-„Draconian Times”, „Faith Divides Us – Death Unites Us” marchează întoarcerea la rădăcini de pe noul album, iar „Say Just Words” încheie, ca de obicei, concertul. Aş spune dezamăgitor, dar nu aşteptam mai mult decât am auzit. Aşa că mă bucur că i-am mai văzut pe flegmaticii britanici care au compus la viaţa lor totuşi piese memorabile.
Urmează umplutura, adică Volbeat. Cel puţin aşa gândesc până când oamenii încep să cânte şi... o fac tare bine. N-o să-mi cumpăr prea curând un album al lor, dar în mijlocul unei seri de festival nimeresc cum nu se poate mai bine: antrenant, rock’n’roll, un pic din feelingul marca Hetfield la voce – adică o cântare marinărească – , un strop de metal. Oamenii ăştia sunt foarte tributari unor nume mari şi vechi, de la Elvis la Metallica, pentru a deveni o trupă importantă. Dar se simt bine cântând şi ne transmit şi nouă acelaşi lucru. Rock’n’roll, baby!
Şi vine Manowar. Aştept recitalul uşor îndoit. De mic îmi place trupa, dar trufia lui DeMaio şi diferitele aluzii sexuale, în fond atât de diferite de ideile de onoare din versuri, mă fac să am mari reţineri. Sunt chiar decis să-i dau replica basistului dacă se apucă iar să comenteze în stilul caracteristic la adresa vreunei doamne sau domnişoare din public. Dar iată că timpul scurt de concert filtrează reacţiile şi părţile vorbite, aşa că rezultă o oră de Manowar cam cum ar trebui să fie mereu. Concertul seamănă cu cel de anul trecut, cu câteva piese în minus – cea mai regretabilă e absenţa lui „Heart of Steel” – şi „Thunder In the Sky” în plus. Succesiunea „House of Death”-„Hand of Doom” oferă un moment de metal furibund prelungit, iar DeMaio vorbeşte şi de data aceasta în română, nu uită să precizeze că ştie că se află la Bucureşti şi nu la Budapesta şi, în loc de obişnuitele lăudăroşenii şi remarci fără perdea, şi-l aminteşte şi ni-l aminteşte pe Ronnie James Dio. Numele micului solist – de origine italiană, ca DeMaio – e scandat de tot publicul, iar reverenţa Manowar se concretizează printr-un cover „Heaven and Hell”. „Blackwind, Fire and Steel” încheie un show mai concentrat, dar parcă mai reuşit decât cel de anul trecut, cu promisiunea reînnoită: „we will be back”.
S-a discutat mult, pe forumuri şi aiurea, despre statutul de headliner al lui Accept. Cert este că şi în România Manowar are mai mulţi fani decât nemţii, iar mulţi dintre aceştia pleacă după show-ul favoriţilor. Din punctul meu de vedere alegerea lor e nefericită. Nu ştiu cine este Mark Tornillo, eu ştiu Accept-ul cu Udo şi un album străvechi pe care David Reece cânta „Generation Clash”. Dar când îl văd pe acest necunoscut pe scenă, nu-mi trebuie decât o piesă ca să fiu cucerit. Îmbinare de Udo şi Brian Johnson, Tornillo are tot ce-i trebuie pentru o trupă ca Accept: timbru, volum, atitudine. Prestaţia scenică e un pic pusă în umbră de Wolf Hoffmann, liderul incontestabil maltratându-şi chitara sub ochii unui public care se simte din ce în ce mai bine. Concertul începe fără ocolişuri, direct cu „Metal Heart”. Avem „Midnight Mover” şi „Son of a Bitch”, avem „Restless and Wild” şi, încet-încet se cântă cele mai multe piese care au făcut un nume important din Accept. „Teutonic Terror”, piesă ce anticipează noul album, „Blood of the Nations”, sună ca un imn al germanilor, practicanţi ai unui „entertainment asumat”, cum spune un prieten, direct, uneori feroce, mereu heavy şi cântat în mare vână. Nu ştiu dacă cineva a venit în mod expres pentru Accept – de fapt cunosc un singur om – , dar e clar că nemţii îi conving şi pe unii dintre sceptici, care bisează de două ori un concert ce se termină cu „Balls to the Wall”, cerută îndelung.
Ploaia îi murează de ceva vreme pe spectatorii care rămân îndărătnici pe loc, dar seara a fost o reuşită şi o deschidere cât se poate de potrivită a unui festival care nu face decât să înceapă.