Retrospectiva Sonisphere Romania 2010 - ziua a 2-a

Pentru cei mai mulţi dintre cei prezenţi – incluzându-l aici pe semnatarul acestor rânduri –, ziua a doua este cea mai aşteptată din tot festivalul. Este de fapt principalul motiv pentru care s-a vorbit atât de mult despre Sonisphere în vara aceasta: The Big Four of Thrash Metal, patru trupe despre care nimeni nu spera să le vadă împreună pe scenă, mai ales că, de-a lungul anilor, diferenţele au devenit mai pronunţate decât la începuturi, iar unele conflicte păreau ireconciliabile.
Lumea se înghesuie să prindă locuri cât mai aproape de scenă încă de la deschiderea porţilor, acesta fiind de fapt motivul pentru care prima trupă, Viţa de Vie, are parte de un număr de spectatori peste aşteptări. Dar ce caută, de fapt, Viţa de Vie aici? Probabil numai organizatorii au răspunsul la această întrebare. Se pune problema dacă Metallica, Slayer, Megadeth şi Anthrax – pentru a păstra ordinea de pe afiş – chiar aveau nevoie de cineva în deschidere. Şi dacă s-a vrut promovarea unei trupe locale, de ce nu una mai apropiată de spiritul acestei „întâlniri de clasă”, cum a numit-o, pare-mi-se, Kirk Hammett. Atitudinea cool şi versurile imbecile despre păr pe picioare, prezenţa prin cluburi şi pe la marşuri ale homosexualilor – că de, aşa dă bine azi, să fii corect politic şi „deschis la minte” şi să faci paradă de aceste lucruri – nu-i recomandă cu nimic pe Adrian Despot şi compania. În plus, după cum răsuflă din surse de încredere, toată pălăvrăgeala cu „cel mai greu concert al nostru, vă mulţumim că ne-aţi ajutat, deschidem seara cea mare” este vorbă în vânt, pentru că sus-numitul Despot pleacă în altă parte, că doar banu’ e mai important decât thrashu’. O fi, nu zic nu, dar atunci ce aţi căutat aici?
Dar trecem repede peste micile inconveniente, ne înghesuim lângă nişte bulgari foarte vocali, cu mai multe steaguri şi un simţ al proprietăţii acut legat de locurile de lângă gard şi aşteptăm...
Este nevoie de o singură piesă, „Caught In a Mosh”, pentru a înţelege că Anthrax nu e nicidecum trupa de umplutură la această întâlnire metal. Cei mai nonconformişti dintre thrasheri arată că dacă despre prospeţimea noilor lor albume se poate discuta, cândva au marcat evoluţia acestei muzici, iar piesele de atunci sună la fel de bine şi astăzi. Paradoxal, deşi muzica este mai sacadată decât a confraţilor, cu ruperi de ritm mai dese şi tipare neregulate, disecţia unei piese Anthrax scoate la iveală o structură thrash perfectă. Peste riff-urile furibunde şi bazice ale liderului Scott „Not” Ian, alcătuite aproape exclusiv din power chords, se suprapun structuri non-lineare, iar piesele capătă contur fie prin melodia originară, fie prin edificiul clădit de solouri şi de vocea lui Joey Belladonna. Ce meseriaş, Belladonna ăsta! Vocalul care cântă cel mai mult – în adevăratul sens al cuvântului – din „big four” şi-a păstrat excelent timbrul şi ambitusul. „Ce de metalişti, Dumnezeu să vă binecuvânteze!”, exclamă, apoi tună mai departe „Got the Time”. Anthrax e singura trupă a serii care cântă doar piese vechi, lucru parţial explicabil prin aceea că, oficial, solistul grupului este John Bush, iar reunirea cu Belladonna este ocazionată de această serie de concerte. Piesele sunt însă memorabile, sunetul este foarte bun, iar atitudinea scenică în ton cu restul ansamblului. Scott Ian nu are cum să nu-ţi fie simpatic, cu mutriţa lui ornată cu acel cioc, împânzit de acum cu fire albe, când aleargă, toacă la riff-uri şi strigă cu convingere părţile de backing vocals. „Be All, End All” ne aduce înapoi la „State of Euphoria”, albumul meu preferat, în timp ce „Indians” mă transpune în copilăria când vedeam primele filmări cu Joey Belladonna purtând podoaba de pene în cap. În afara câtorva riduri în plus, lucrurile nu s-au schimbat deloc. Cântăm şi noi „you’re anti, you’re antisocial”, ne agităm, ne bucurăm. Au trecut 29 de ani de când există Anthrax, dar în România este pentru prima oară, ocazie pentru Scott Ian să spună la rândul său că este o onoare pentru trupă să cânte în faţa noastră. Fanii nu se lasă mai prejos şi scandează numele unui grup care a încântat şi a fost încântat.
Se pare că pentru Megadeth această serie de concerte este axată pe conceptul de pe „Rust In Peace”, iar începutul setlistului, cu „Holy Wars” şi „Hangar 18”, te face să crezi că trupa va reedita spectacolul de la Varşovia, unde excelentul album lansat acum 20 de ani a fost cântat în întregime. Dar Dave Mustaine trece repede la „Skin o’My Teeth”, confirmând că, de la un concert la altul, toate cele patru trupe fac mici modificări în program. Hiba recitalului Megadeth este sunetul slab al vocii. Departe de a fi un mare performer vocal, Mustaine are o notă originală şi unică în modul de a-şi cânta versurile, dar ar avea nevoie de o atenţie specială la soundcheck. Pe de altă parte, din punct de vedere chitaristic, Megadeth este unul dintre cele mai strălucite momente ale serii. Chris Broderick se duelează cu liderul trupei, adaugă o notă personală solo-urilor celebre ale lui Marty Friedman şi se coordonează perfect cu reîntorsul Dave Ellefson, cel care pare a fi acelaşi partener nedespărţit dintotdeauna al lui Mustaine. „In My Darkest Hour” este o piesă inconturnabilă Megadeth, „Peace Sells” îmbină versuri politice cu solouri de chitară într-o succesiune de virtuozitate şi viteză, iar noul album este reprezentat de „Head Crusher”, prilej pentru vecinii noştri de peste Dunăre să afişeze un banner cu inscripţia „Bulgarian head crushers”. În public Mustaine e aclamat ca un adevărat simbol metal, ţipetele acoperind uneori zgomotul instrumentelor. Prezenţa lui scenică – îmbrăcat în cămaşă albă, cu părul blond cu nuanţe roşcate revărsându-se în valuri – îl plasează mereu în centrul actului artistic şi, cu toată aroganţa de care dă uneori dovadă, omul e simpatic când cântă. „Symphony of Destruction” e o piesă aşteptată, dar pentru mine o surpriză plăcută o reprezintă „She Wolf”. Totul se încheie în ritm de „Rust In Peace” cu „The Punishment Due”, aplauze prelungi, regretul că n-am putut auzi chiar totul la parametri maximi şi cu vorbele aceluiaşi Mustaine: „Voi aţi fost grozavi, iar noi am fost Megadeth”. Atât.
Se schimbă boxe, decoruri, lumea mai merge la un mic sau încearcă să ajungă la toaletele ecologice suprasolicitate, în mijlocul mulţimii se creează insuliţe de oameni aşezaţi ca la un picnic. Se discută, se schimbă impresii, se aşteaptă. Totul până când din boxe începe să răsune tema introductivă de pe „World Painted Blood”, cu cvarta mărită mascată subtil de o cvintă, ceea ce dă întregului ansamblu o sonoritate marţială, apocaliptică, iar apoi deodată riff-urile încep să vină spre noi în rafale, urmate de versurile scuipate cu forţă de Araya: „Disease spreading death/ Entire population dies/ Dead before you’re born/ Massive suicide”. Instantaneu în spatele nostru se formează trei moshpit-uri. Oamenii nu se lovesc, dar se împing şi sar unii peste alţii, speriindu-i pe cei mai mici şi neavizaţi. În faţa lor, Kerry King, cu tatuaje, lanţuri şi ciocul legat în trei, îşi maltratează chitara cu temele şi solo-urile atonale ce l-au făcut celebru. Pentru a înţelege rock-ul, cu bunele şi relele lui, e nevoie să vezi şi Slayer. Trupa e un fenomen pe scenă: Araya, cu o voce în suferinţă, dar pe care ştie să o stăpânească atât cât trebuie, vorbeşte foarte puţin, King şi Hanneman se mişcă rar, Lombardo abia se vede, dar muzica e ca un tăvălug. Bateria singură creează o ţesătură ritmică războinică, cu break-uri, ruperi de tempo şi marşuri în galop, riff-urile, tehnice sau nu, au un impact imediat, iar după două măsuri ştii deja ce piesă asculţi, chiar dacă adeseori schemele sunt asemănătoare. „Hate Worldwide” şi „Beauty Through Order” completează seria de cântece noi, devenite deja favorite ale fanilor, în timp ce „War Ensemble” reprezintă chintesenţa Slayer. Oamenii nefamiliarizaţi din public nu înţeleg nimic, ba chiar unul dintre ei, înghesuit uneori de cei din moshpit, face apel la bodyguarzi pentru a-i linişti pe „agitaţi”. Din fericire, îndemnul lui nu e luat în seamă. Între timp pe scenă răsună „Angel of Death” sau „Seasons in the Abyss”, iar înregistrarea pe bandă a intro-ului de la „South of Heaven” conferă o şi mai mare forţă piesei atunci când este continuată live. Lombardo este un tobar care bate cum respiră, cuplul de chitarişti îşi cunoaşte excelent piesele şi solourile – catalogate de mulţi ca absurde la marginea stupidităţii, dar atât de potrivite în contextul expresiv – iar Tom Araya se plimbă uneori pe scenă şi, în stilul caracteristic, le zâmbeşte celor din public. Sunt cântate multe dintre piesele clasice, nu lipsesc „Mandatory Suicide” sau „Chemical Warfare”, grupul integrează în spectacol şi câteva realizări mai noi, ca „Jihad” sau „Disciple” şi, ca de obicei, totul se termină cu „Raining Blood”. Un concert cât pentru o seară întreagă, socotit de mulţi punctul ei culminant şi cu siguranţă demonstraţia celui mai radical thrash din şcoala americană. Demersul conceptual e adesea dubios, uneori superficial, dar, per ansamblu, Slayer rămâne un mare semn de exclamare „in a world to shallow to defy”.
Metallica este una dintre primele trupe care m-au făcut să mă îndrăgostesc de genul de la care şi-a luat numele şi mi-a plăcut întotdeauna. Am trăit şi eu micile dezamăgiri ale fanilor vechi în momentul unor decizii care mi s-au părut mai neinspirate, am oftat când am văzut că prestaţiile live erau departe de perfecţiune, dar nu m-am lepădat niciodată de bucuria pe care o am ascultându-i pe Hetfield, Ulrich şi compania. Mă şi obişnuisem cu gherlele maestrului Hammett din concert, dar şi cu atitudinea simpatică a lui „Jaymz”. Dar ce am văzut la acest Sonisphere e cel mai bun concert Metallica dintre cele trei la care am fost şi încă câteva pe care le-am urmărit înregistrate.
„Creeping Death” şi „For Whom the Bell Tolls” deschid concertul, ca acum doi ani. Tempo-ul lui Lars e în valuri, dar asta nu pare să-i încurce prea mult pe colegii lui. Bateristul poate fi socotit veriga slabă a acestui spectacol, dar nu e atât de catastrofal cum zic unii. În plus, e membru de bază, compozitor şi om de spectacol. Marea surpriză vine de la Kirk Hammett, mult mai curat în execuţii decât de obicei, acurateţe căreia i se adaugă un feeling şi o poftă de cântat nebănuite. Când după „Fuel” urmează „Disposable Heroes”, devine clar că Metallica a luat în serios partea cu moştenirea thrash. Rob Trujillo e deja un membru solid, în ciuda celor care nu-l pot vedea integrat în ansamblu, cu tricourile lui sportive cu tot. Mişcările sunt ceva mai coordonate, iar de calităţile de instrumentist nu se poate îndoi nimeni. Într-un spectacol de sunet şi lumini excelent regizat, maestru de ceremonii e fără îndoială James Hetfield. Stilul vocal, definit de el însuşi ca marinăresc, are un mare plus de farmec de la influenţele country suprapuse peste metal-ul începuturilor. James cântă cu feeling şi forţă, iar atitudinea şi simţul umorului fac din el marele favorit al publicului. Compoziţiile de pe „Death Magnetic” sună stereotip şi monoton – singura pată de lumină este „Cyanide” –, dar sunt doar trei în tot setlistul, din care în schimb nu lipsesc „Fade To Black”, „Master of Puppets”, „Welcome Home (Sanitarium)” sau „Enter Sandman”, de pe albumul care a însemnat o nouă etapă în evoluţia Metallica. Cinci microfoane vintage îi aşteaptă în diferite puncte ale scenei pe chitaristul-vocal şi pe Hammett şi Trujillo pentru backing, intro-ul de la „One” e marcat de efecte pirotehnice, iar „Sad But True” este o dedicaţie pentru Anthrax, Megadeth, Slayer, Metallica şi pentru noi, cei din public.
Răspunsul mulţimii e pe măsură: flutură steagurile României şi Bulgariei – şi al Uniunii Europene, care nu prea văd ce caută aici –, un banner cu o cruce, alături de o inscripţie ce-l comemorează pe Cliff Burton, femei, bărbaţi şi copii aplaudă sau cântă cu trupa, bucuria este generală. Până şi bodyguarzii – a căror atitudine pe parcursul spectacolului este mult mai ok decât m-aş fi aşteptat – par mai relaxaţi, după ce rămăseseră perplecşi de ce văzuseră la Slayer. The big four sunt cu toţii nume importante ale scenei, fiecare are preferinţele lui, dar fără îndoială Metallica îşi împlineşte rolul de amfitrioană cu clasă. După o încercare mai degrabă simplistă, Kirk lasă deoparte virtuozităţile sterile pentru un solo drăguţ, concentrat pe armonie şi nu pe succesiuni rapide de note, din care trece în tema „Nothing Else Matters” Inutil să spun că toată lumea cântă. Aşa se va întâmpla şi pe piesa de încheiere, „Seek and Destroy”: „Pentru a cânta cu noi refrenul nu vă trebuie o voce bună, puteţi fi ca mine”, anunţă James. Şi totul se termină cu o ultimă explozie de sunet şi lumină, plus sesiunea obligatorie de pene aruncate, pentru care se luptă un mic nucleu de fani. Ar fi multe de povestit despre trupe şi despre mulţimea care părăseşte ostenită dar bucuroasă locul concertului the big four, cu patru trupe celebre împărţind pentru prima dată în istorie scena. Dar este de ajuns să spunem că pentru toată lumea a fost o seară memorabilă. Un veteran al scenei româneşti avea lacrimi în ochi după Slayer. Pe când rockerii plecau în pâlcuri spre case, sunt sigur că printre ei erau mulţi alţii la fel.