Retrospectiva Sonisphere Romania 2010 - ziua a 3-a

Urgia a trecut, urechile încă vâjâie, dar e vremea să ne întoarcem la festival. Azi, cu siguranţă va fi mai relaxant. Ne ocupăm locul din faţa scenei, dăm o fugă pe la tricouri – ce rău îmi pare că nu mi-am luat ieri cu „Rust In Peace”, azi nu mai au – bem o bere şi suntem gata de drum.
De-a lungul timpului am avut multe de împărţit cu Luna Amară, iar ce am scris despre clujeni nu a fost niciodată elogios. Rebeliunea de cafenea ce prinde la eco-comunişti tip „Salvaţi Vama Veche” nu are nimic de oferit în contextul artistic al zilelor noastre. Cu toate acestea, observ, poate pentru prima dată, că ceva-ceva mişcă în versurile şi muzica Luna Amară. Trupa e mult mai integrată în context decât Viţa de Vie, are un spectacol închegat, bine articulat şi antrenant, în ciuda nesfârşitelor defecţiuni la una dintre chitare. Mihnea Blidaru vorbeşte puţin, dar se agită mult şi piesele alese, beneficiind şi de un sunet bun, îi ating pe cei din faţa scenei. Astăzi cred că media de vârstă este cu câţiva ani buni sub cea de ieri, iar tinerii rockeri gustă Luna Amară, ştiu pe de rost versurile, ovaţionează, bisează.
Bun... Deci am trecut peste deschidere, a fost ok, urmează un moment „pour les conaisseurs”. Şi chiar pentru puţinii cunoscători, pentru că un puşti mă întreabă dacă „ăştia care urmează, Anathema, sunt români”. Ei, nu chiar, deşi la câte îi leagă de ţara noastră, am putea spune că îi aparţin un pic. Dar cei care se înghesuie astăzi în faţa scenei au venit pentru Rammstein, aşa că apariţia lui Danny Cavanagh, proaspăt tuns, pentru a-şi regla sunetul de chitară, nu le suscită nicidecum interesul. Mă simt singur, dar în curând mă simt bine.
Liderul britanicilor, sus-amintitul Danny, are toate şansele să fie încadrat în categoria muzicienilor rock cu toane, imprevizibil, enervant, când foarte sensibil, când arogant. Dar de idei nu duce lipsă. Anathema tocmai a lansat un album nou. Cu toate acestea, îşi începe concertul cu „Kashmir”-ul zeppelinian, atât de bine cântat, cu un Vincent care preia tot patosul subtil al lui Plant, încât această piesă singură ar fi fost suficientă pentru ca recitalul să primească nota maximă. Publicul nou se lasă cucerit, cel vechi freamătă. Recitalul e foarte concentrat, nu conţine nicio piesă nouă, dar setlistul e atât de bine ales... „Lost Control” şi „Empty” sunt cântece cu care britanicii ne-au obişnuit, dar apariţia lui Lee Douglas pentru „A Natural Disaster” aduce cu sine unul dintre cele mai frumoase momente muzicale ale festivalului. În rest, se vorbeşte despre prietenii vechi şi despre meciul în care – de-ar fi ştiut Vincent! – Germania urma să spulbere Anglia. Ca un tribut adus fanilor încă ataşaţi de originile metalice ale grupului, recitalul se încheie cu „Fragile Dreams”. Probabil că mulţi dintre cei veniţi pentru Rammstein nici nu-şi mai amintesc acum că prin faţa lor a trecut Anathema, dar mărturisesc că, din punctul meu de vedere, au pierdut din vedere tocmai miezul ascuns de sensibilitate al serii. Superb.
Ratez două piese din recitalul Stone Sour, pentru că încerc să fac un interviu cu cei de la Anathema, retraşi însă undeva să urmărească meciul. Până la urmă renunţ şi dau fuga să văd ce face Corey Taylor în afară de Slipknot. Şi observ că face bine. Dincolo de utilizarea frecventă a lui „fuck” şi a derivatelor în scurtele discursuri dintre piese, trupa propune un metal deschis influenţelor diverse, cu o uşoară tentă de sludge, astăzi atât de răspândită peste Ocean. Piesele sunt agăţătoare şi în forţă, ritmate, heavy şi un pic „panteristice”. Taylor, Jim Root şi compania cântă fără cusur, aşa că, deşi este evident că trupa este cea mai necunoscută publicului, acesta o răsplăteşte printr-o reacţie caldă. Reţin „Digital Hell”, cu versuri care probabil îi priveau pe mulţi dintre cei prezenţi, şi „30/30-150”, la care mă bag şi eu într-un mic moshpit. Personajul principal e interesant, iar trupa lui sună bine. De urmărit cu mare atenţie.
Repet pentru a nu ştiu câta oară: cei mai mulţi dintre cei prezenţi în seara aceasta sunt aici pentru Rammstein. Ceilalţi probabil că au venit să vadă Alice In Chains. Şi aici se pare că se închide o buclă simbolică în timp: acum mulţi ani Alice In Chains a deschis festivalul Clash of the Titans, cu Slayer, Megadeth şi Testament, ajungând în scurt timp să-i surclaseze la vânzări pe principalii performeri. S-a vorbit despre acel moment ca despre începutul decăderii metal în favoarea noului curent din Seattle, grunge. Astăzi Alice In Chains revine, după o lungă absenţă, şi grupul e aşteptat cu mult interes şi entuziasm. Dar principala atracţie a festivalului e constituită de cei patru mari ai thrash-ului. Metal is back. Şi, culmea, astăzi diferenţele par mult mai mici decât odinioară. Pentru că metal-ul s-a întors, dar Alice In Chains e parte integrantă a fenomenului.
Mă rog, nu s-ar spune acest lucru după o primă privire aruncată lui William DuVall, noul solist vocal, cu look de Lenny Kravitz. Dar omul îşi face excelent treaba. Nu-l înlocuieşte pe regretatul Stayley, dar este vocea necesară pentru trupa sa. „Them Bones” e prima piesă care îmi trezeşte amintiri din vremurile Headbanger’s Ball, apoi toate privirile mi se concentrează pe Jerry Cantrell. El e omul care, cu renume de grunger şi atitudine de rocker influenţat de country, mult mai apropiat de Zakk Wylde decât de Kurt Cobain, a dus în spate trupa asta. Carisma lui face totul şi în concert, fie când doar îndoaie corzile chitarei, fie când preia şi partea vocală. „Dam That River” merge în aceeaşi direcţie heavy plus country, dar,după un timp, piesele încep să-mi sune stereotip, cu insistenţa pe bend-ul de la sfârşitul unei fraze în paralel cu o mişcare similară a vocii. E bluesy şi e excelent cântat, dar probabil că nu am dispoziţia să aprofundez. „Man In the Box” şi „Angry Chair” se alătură pieselor de pe noul „Black Gives Way To Blue”, totul omogen, cu un sunet gras şi o interpretare trăită.
Vă mărturisesc că încă dinainte de festival mă gândeam la momentul în care voi scrie această cronică şi voi critica vehement Rammstein. Din unele puncte de vedere părerea mea despre nemţi a rămas neschimbată, dar dacă la alte trupe sintagma „trebuie să îi vezi live” e un clişeu, participarea la un concert este absolut necesară pentru a înţelege conceptul artistic ce poartă numele Rammstein. „Stai şi te uiţi ca la teatru”, mi-a spus acum mulţi ani prietenul Horaţiu, în timp ce eu mă gândeam mai mult la circ. Şi totuşi Rammstein e mai mult decât credeam.
O cortină neagră se prăbuşeşte, în spatele ei apare steagul Germaniei, apoi scena şi artiştii. Este un mic musical ce ne duce cu gândul la arta proletară, dură şi lipsită de sentiment, a începutului de secol XX. Era industrială şi agitaţiile din mediile anticapitaliste sunt redate pe scenă, îmbrăcate într-o aură postmodernă care amestecă îngeri, curve, maşinării şi marşuri militare. Rammstein e cea mai politică trupă a festivalului, deşi, la nivel explicit, cu excepţia lui „Links 2, 3, 4”, nicio piesă nu face referire la politică. Est-germanii au un singur album semnificativ din punct de vedere muzical – fără să inoveze prea mult: „Mutter”. Altfel, ascultate separat, piesele sunt lineare şi cad repede în monotonie. Dar actul artistic nu foloseşte muzica decât ca pe un accesoriu. „Rammlied” este introducerea unui spectacol în care Bertolt Brecht se întâlneşte cu Maiakovski în varianta lor cea mai kitschoasă, dar probabil cea mai de impact, totul dublat de o atitudine în care se lovesc, aparent contradictorii, pledoaria pentru sex liber şi marşurile marţiale. Versurile absolut stupide de pe „Du riechst so gut” sau „Pussy” simbolizează ruptura cu tiparele estetice – şi morale – tradiţionale, o democratizare a artei care în cele din urmă duce la anarhie şi radicalism. Spectacolul – mult-lăudatul show – este departe de a fi o succesiune de numere de circ, ca la Kiss, de exemplu, ci merge în aceeaşi direcţie ideatică. Foc, machiaje stridente, „Benzin” pentru incendiul anarhiei finale, în care răspunsul la vechile întrebări răsună implacabil: „Nein!” Nu ştiu cum se pot încă înşela oamenii de la noi, confundând Rammstein cu o trupă de extremă dreapta, cu eventuale aluzii naziste. Extremismul nu e străin de Christoph „Doom” Schneider, „Ollie” Riedel, Paul Landers şi Richard Kruspe, armonizaţi de claviaturistul cu aer de comic nebun Christian „Flake” Lorenz şi conduşi în actul concertistic de vocea şi apariţia lui Till Lindemann. Dar el este orientat mai degrabă în direcţia opusă, în aspectul ei ideologic, aşa cum a început să fie formulat de avangarda secolului trecut şi trecând prin intertextualismul halucinant al zilelor noastre. Tot haosul scenic este foarte coerent şi bine coordonat, până la comunicarea laconică cu publicul, rezumată la câteva propoziţii scurte în română. Poate doar „Rammstein vă iubeşte” umanizează un pic această artă industrială, dar dacă dragostea e în sensul de pe „Liebe ist für alle da”, cuvintele suportă interpretări contradictorii. Nu are rost să povestesc prea multe despre sunetul absolut excelent, despre artificii şi spumă, costumaţii extravagante, influenţe mergând de la Kraftwerk până la Laibach, plimbarea cu barca pe mâinile publicului a clăparului. Un concert Rammstein trebuie văzut pentru a înţelege câte ceva din subtilitatea mesajului acestor oameni, mai mult performeri decât muzicieni, fără îndoială foarte interesanţi ca act artistic, foarte probabil nerecomandabili din punctul de vedere al mesajului implicit.
...şi se termină şi ziua a treia, şi festivalul, şi scurta noastră vacanţă pe diferite meridiane rock. Impresiile încep să se decanteze, cerneala curge deja, se polemizează, se reflectează. E cel mai important festival de rock de la noi, deşi atâtea laturi ale fenomenului sunt absente. Plecăm cu bucurie, îndoială şi cu un sac de amintiri. Se vehiculează simboluri care nu sunt mereu luate în serios, se vorbeşte în accese de teribilism despre lucruri care pot deveni periculoase, se sfidează o autoritate, se naşte bucurie, se pun întrebări. Ridicat la rang de idol, un festival ca acesta poate produce pagube mari. Privit în toate manifestările sale, artistice şi conceptuale, este o oglindă a societăţii şi un rezervor de speranţe exprimate şi intuite. Avem timp să ne gândim la ce e bun şi la ce e rău, la fel cum avem timp să ne bucurăm că am fost acolo. „O manifestare artistică este cu atât mai valoroasă cu cât oglindeşte mai bine lupta între Dumnezeu şi satana ce se dă în inima lumii din care a ieşit”, spune un eminent profesor de la Conservatorul bucureştean. Şi important este că, după un asemenea concert, nu te duci acasă ca şi cum ai fi băut trei beri pe care le vei uita mâine, când vei trece la următoarele. Sau, dacă vreţi, pe undeva, „it’s only rock’n’roll”.