Lepădarea de răspundere

Observăm în societatea noastră, dar şi în cea de pretutindeni unde cultura europeană a pătruns şi – cel puţin aparent – este pe cale să eşueze, o tot mai mare teamă de responsabilitate. Aceasta ia formele cele mai diferite, dar duce, în cele din urmă, la o paralizie totală ce are ca rezultat faptul că lucrurile se mişcă în direcţii străine de aspiraţiile multora dintre noi, care asistăm la ele cu gura căscată şi figuri idiotizate.
Cel mai la îndemână mod de a ne eschiva de responsabilitate este – dincolo de truismele de tipul „toţi suntem vinovaţi”, menite mai degrabă să-i acopere pe adevăraţii responsabili decât să se constituie în asumarea smerită a tuturor relelor din jur – să o aruncăm asupra altora. Şi asta facem de ceva vreme, dar parcă mai înverşunat în zilele noastre, cu îndemânare şi furie. Imediat după decembrie 1989 mă uitam cu o pasiune bolnăvicioasă la televizor, la toate dezbaterile politice. După un timp, alte preocupări m-au răpit din faţa micului ecran, unde am revenit din când în când, în pragul unor evenimente, alegeri sau meciuri de fotbal. În ciuda evoluţiei sinuoase a statutului meu de telespectator, cred că nu am auzit niciodată o sintagmă rostită mai des decât „greaua moştenire”. Când guvernul Roman a întâmpinat primele nemulţumiri din partea populaţiei, a vorbit imediat despre greaua moştenire a epocii Ceauşescu. Confruntat cu propriul eşec de a-şi duce la îndeplinire promisiunile, regimul ales în 1996 a mers pe cartea grelei moşteniri a primei perioade de domnie a lui Ion Iliescu peste România, sau – ca o mică variaţie – a invocat, prin vocea lui Emil Constantinescu, structurile securităţii care l-ar fi biruit. Astăzi, când guvernul Boc şi camarila strânsă în jurul lui iau decizii haotice, asupra cărora revin a doua zi, reuşind să-i nemulţumească pe toţi românii, fie ei foşti susţinători sau adversari, se invocă greaua moştenire a guvernării Tăriceanu. Partea cea mai interesantă a acestei goane după scuze este că ele au dramul lor de adevăr. Da, Ceauşescu a lăsat o ţară paralizată în urmă, Iliescu s-a zbătut din răsputeri să ducă mai departe o formă de „socialism/comunism cu faţă umană”, securitatea a luptat subteran împotriva oricărei schimbări care să-i pună în pericol privilegiile şi liberalii au administrat prost creşterea economică din vremea lor. Dar, după cum ne spune dictonul „cine se scuză se acuză”, cei care invocă la nesfârşit „greaua moştenire” nu fac decât să ni se dezvăluie ca nişte impotenţi perfecţi. Dacă tot ce se întâmplă astăzi în ţară este doar rezultatul greşelilor trecutului, înseamnă că prezentul şi cei care-l administrează nu există. Suferim de pe urma „grelei moşteniri”, dar nimeni nu poate schimba lucrurile în bine şi nici măcar nu are bărbăţia să afirme că a greşit la rândul lui. Toţi cei care şi-au ratat vocaţia politică şi au ajuns de râsul curcilor cât au fost la putere au devenit astăzi sfătuitori şi analişti, în timp ce aceia care ne spuneau ce schimbări vor face ei, odată ajunşi în fruntea bucatelor, astăzi stau acolo şi ne privesc tâmp, odată ce „elitele” lor şi-au asigurat propria bunăstare. Dar lucrul se poate observa şi printre oamenii de rând, este valabil pentru cei mai mulţi dintre noi. „Nu vă întrebaţi ce poate America să facă pentru voi, ci ce puteţi voi să faceţi pentru America”, spunea un îndemn celebru adresat propriilor săi cetăţeni de preşedintele John Fitzgerald Kennedy. Astăzi, în România, nu l-ar împuşca nimeni, probabil doar ar râde de el şi l-ar trimite la azil. Răsună până astăzi ecourile acelui jalnic refren: „Pe vremea comunismului măcar aveam ce mânca, aveam locuri de muncă şi nu ne temeam pentru ziua de mâine”. Se pare că multora ne-a intrat în sânge, dublat de mentalitatea de asistaţi pe care doresc să o creeze multe state europene contemporane, susţinute de discursurile populiste de la noi. Ne merge rău şi, desigur, politicienii au partea lor de vină. Poate cea mai mare, deşi mă îndoiesc. Dar în loc să vedem cu ce am putea contribui la mai binele nostru, aruncăm totul pe urmele altora. Preocuparea preferată a multora dintre noi este să identificăm cauzele răului, care să ne scutească de orice responsabilitate şi să dea frâu liber lamentaţiilor.
Ne merge rău? Suntem în impas ca popor? Nu ne găsim calea? Nu avem cu ce să ne hrănim copiii? Cine e de vină? În niciun caz noi! Ci: Iliescu, Băsescu, capitalismul sălbatic, vesticii, mentalitatea retrogradă etc. etc. De ce să ne uităm la noi că nu muncim suficient sau că muncim prost? Nu domnule, marinarul e de vină, beţivul, bolnavul, că ţine cu dinţii de putere. Trăim în păcate strigătoare la cer, în îmbuibare şi nepăsare, adulter şi avort. Păi cum altfel, dacă popa din nu ştiu ce sat bea şi-şi bate nevasta? Dacă ăla e aşa, eu cum să fiu? Repet ce am scris mai sus: lucrurile pe care dăm vina există, sunt reale, dar în loc să pornim de la piatra de temelie pe care o putem pune la edificiul schimbării – cea dinlăuntrul nostru – noi le folosim ca pe o scuză care nu ne duce nicăieri, dar ne eliberează de povara asumării unei vinovăţii sau a unui efort. Atitudinea, dragii mei, e veche de când lumea şi nu e apanajul exclusiv al unui popor. După căderea în păcat, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam dacă nu cumva a mâncat din pomul oprit, iar strămoşul nostru a răspuns: "Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat". Adică în loc să recunoască cinstit, simplu, „ţărăneşte”, „da, Doamne, uite, am fost tăntălău şi am făcut ce mi-ai zis Tu să nu fac”, Adam a aruncat repede responsabilitatea în altă parte. Şi, în fond, a minţit cu ceva? Nu femeia l-a îmbiat să guste din fruct? Ba da, însă de forţat nu l-a forţat nimeni şi de aceea a căzut şi el din rai. Mai înţelept decât noi astăzi, şi-a înţeles greşeala, măcar şi cu întârziere, şi s-a căit de ea toată viaţa, aşa cum, cu nespusă durere şi dulceaţă ne descrie într-una dintre puţinele sale scrieri Sfântul Siluan Athonitul. Noi probabil că am fi snopit femeia în bătaie şi i-am fi reproşat în fiecare zi căderea. De altfel, nici Eva n-a făcut altfel decât bărbatul ei. "Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat", răspunde ea la întrebarea Domnului, aruncând totul în spinarea diavolului. Să nu înţelegem greşit, diavolul chiar este marele amăgitor şi cel care doreşte pierderea neamului omenesc. Dar nu poate forţa pe nimeni, aşa cum nu a forţat-o nici pe Eva. Iar salvarea nu vine de la a te lepăda de propria răspundere – chiar dacă pare mai mică decât a altuia – , ci de la a-ţi asuma propriile greşeli, atunci când ai apucat să le faci. Dacă am lucra mai mult la noi înşine, am avea o şansă de redresare.
Problema responsabilităţii aruncate spre altcineva sau altceva duce la confuzii grave între cauză şi efect, ceea ce ne face să tratăm simptomele în loc de boală şi poate duce, în cele din urmă, la leacuri mortale. Cercurile ecologiste au găsit răspunsul la toate problemele planetei – exploatarea iresponsabilă a resurselor. Iar soluţia e schimbarea de atitudine în privinţa acestui fenomen. De aici tot trendul eco din zilele noastre care, sub imaginea unei schimbări benefice de comportament, maschează noi tendinţe dictatoriale în cea mai pură formă comunistă. Paralela este uşor de tras. Există poluare, există consum excesiv, există o atitudine iresponsabilă a omului modern faţă de creaţie? Fără îndoială. Sunt ele sursa tuturor relelor din lume, sau măcar a celor mai importante? Aşa ar vrea să ne facă să credem „trendsetterii” de azi, motiv pentru care şi exagerează anumite efecte. În anii ’70 eram ameninţaţi cu o nouă eră glaciară, acum ni se pune în faţa bau-baul încălzirii globale. Amândouă sunt nişte gogoriţe, cu atât mai periculoase cu cât, pornind de la un sâmbure de adevăr, îl manipulează cum vor. Scopul celor din spatele acestor tendinţe – cel imediat, căci există şi unul mai profund, legat de o viziune păgână, panteistă asupra lumii – este posibilitatea de a crea legi care să înceapă prin a interzice consumul anumitor produse considerate „non-ecologice” şi să meargă până la restricţii care calcă în picioare libertăţile fundamentale, în numele, „binelui planetei”, ergo al omenirii. De ce spun că paralela este uşor de tras? Pentru că la fel a pornit şi comunismul. De la adevărul că în lume există sărăcie şi exploatare, a ajuns la o aşa-zisă eradicare a acestora printr-o ordine coordonată de capii revoluţiei roşii, la o dictatură brutală, cu măsuri asasine şi umilitoare, în numele binelui poporului, pentru a „nu lăsa să se propage exploatarea omului de către om”. Faptul că cercurile ştiinţifice au infirmat deja ipoteza încălzirii globale cauzate de om nu-i înspăimântă pe propagatorii eco. Amintiţi-vă, şi capii comunişti vorbeau despre metodele lor ca despre unele confirmate de cele mai înalte teorii ştiinţifice. La fel cum în comunism o mână de oameni ne spunea ce avem voie să avem şi ce nu, ne „administra” proprietatea comună, noua dominaţie eco vrea să ne administreze libertăţile şi drepturile în numele unor teorii ştiinţifice numai de elita ei ştiute. Repet, nu neg existenţa poluării, nici pe a sărăciei, ci doar absolutizarea lor ca unice responsabile şi crearea de soluţii utopice care duc la dictatură. Iată ce este un statut de asistat, în care statul poartă răspunderea: dacă el poartă toată răspunderea, el are dreptul să ia şi toate hotărârile. Este ceea ce ar trebui să înţeleagă toţi cei care dau vina pe politicieni pentru toate eşecurile lor şi se plâng că „înainte era mai bine”.
Această atitudine se reflectă astăzi pe toate planurile existenţei noastre, de la cele de suprafaţă până în adâncurile structurii noastre duhovniceşti. De aceea am ajuns să luăm lucruri – malefice, fără îndoială – şi dintr-un exces de zel să le transformăm în însăşi rădăcina tuturor relelor. Şi astfel, până şi în cazul mântuirii gândim mecanic. Cum spune personajul unui admirabil film rusesc, „Preotul” („Pop”), sunt şi la noi mulţi care cred că dacă s-au botezat sunt şi mântuiţi. Nimic mai greşit, iată aici pătrunderea perfidă a mentalităţii sectare. Tot astfel, astăzi dăm vina pe lume şi pe controlul din ce în ce mai accentuat pe care îl exercită asupra noastră şi reducem mântuirea la contactele pe care le avem cu una sau alta dintre uneltele ei. Deci tot la ceva exterior.
Nu cred că se cuvine să stăm cu ochii închişi sau cu mâinile în sân. Dar soluţia problemelor noastre, ca şi sursa lor, nu este atât în afară, cânt înlăuntrul nostru. „Noi am trăit pe vremea lui Ceauşescu, când exprimarea liberă era reprimată şi de aceea ne vine greu să fim creativi astăzi”, îi spuneau, acum vreo 15 ani, nişte prieteni unui artist român nonconformist. „Dar vă oprea cineva să gândiţi?” le-a răspuns acesta ironic. „Spunem adesea că nu suntem liberi din cauza regimului. Dar nici Iliescu, nici Constantinescu, nici altcineva, nu ne pot împiedica să trăim în Hristos”, este o lecţie pe care am primit-o de la un preot-profesor în Facultatea de Teologie. Dacă vom insista să vedem doar răul exterior, ignorând faptul că doar printr-o schimbare a noastră lăuntrică ne putem rupe de el, ne vom asemăna lui Pilat din Pont care, spălându-se pe mâini de vinovăţia asupra lui Hristos, a aruncat pe alţii toată răspunderea şi odată cu ea şi pe Cel Care putea să fie mântuirea sufletului său.