"Legea scrânciobului" şi rătăcirile contemporaneităţii româneşti

     Într-o recentă carte de convorbiri cu mai tânărul critic literar Daniel Cristea-Enache[1], Dan C. Mihăilescu vorbeşte la un moment dat despre permanenta pendulare a omului de cultură român între creaţie şi manifestare publică, altfel spus între izolarea rodnică a bibliotecii şi risipirea în "gura târgului". "Cu toţii suntem supuşi, cred, legii scrânciobului. (...) Pe de-o parte, te visezi împlinit în absolut, te livrezi erudiţiei şi te fixezi atemporal, pe verticala spiritului. Dar eşti numaidecât sorbit de cealaltă parte, a misionarismului, care nu încetează să te hărţuiască interogativ: ce faci cu darul ce ţi s-a hărăzit? Te laşi încastrat în egoism, fără să duci mai departe misia încredinţată? Odată ce am înghiţit o bibliotecă, oare nu e cazul să-i pun în lucru, socialmente şi politiceşte, înţelepciunea?" Pendulând la rândul său între aspectele negative (risipirea, pierderea unor opere, etc.) ale acestei atitudini şi câştigurile ei (dăruirea, fie ea mondenă, culturală sau chiar jertfelnică în sensul cel mai înalt), Dan C. Mihăilescu nu trage o concluzie definitivă. Ca la Montaigne odinioară, cititorul este lăsat să ducă singur mai departe cugetarea, să judece de la caz la caz şi, dacă este în cauză, să hotărască pentru sine ce drum e de urmat.

     Din păcate acest model, cu toate tarele lui, este pe cale de dispariţie în România contemporană. Omul de cultură a devenit un fel de entomolog, un savant excentric pe care oricum lumea nu-l mai ia în seamă, în graba ei după distracţia şi confortul privite ca marea şi suprema cucerire a "celei mai bune dintre lumile posibile". Aşa că de multe ori scriitorul, filosoful, omul de ştiinţă, când nu sunt direct aserviţi unei cauze josnice care să le asigure "liniştea", se retrag în carapacea lor. Iar arena publică devine teatru al unei încleştări fără noimă între semidocţi, agenţi ai unor interese obscure şi intelectuali rătăciţi - uneori la propriu, alteori la figurat sau ambele. Spaţiul public românesc, dezbinat cum e de veacuri, se vede acum şi lipsit de acele forţe culturale care, odată trecut timpul şi curmate patimile, ar putea constitui baza unei noi sporiri în duh.

     Nu cred că trebuie să insist prea mult asupra ridicolelor platforme de stânga, de tip criticatac. Incongruenţele monstruoase ale unor oameni care, trăind în România martirizată de 50 de ani de comunism încă mai cred că în Marx se găsesc soluţii ar fi rizibile dacă n-ar fi tragice. Cei care în numele progresului social aleg să ignore milioanele de victime ale gulagurilor de pretutindeni sunt condamnaţi - o cred cu tărie - să se înece în propria lor ideologie, altfel dominantă în cercurile universitare din Statele Unite şi nu numai. Pe lângă ei se aciuează şi tot felul de bloguri ermetice, cu aere de superioritate şi în mare isterice, care amestecă obsesii monomaniacale cu alăturări aberante între stânga politică şi creştinism, în ton cu darul primit de Francisc I de la un lider sud-american - secera şi ciocanul cu Hristos răstignit pe acesta din urmă. Din păcate, în aceste demersuri sterile se angajează fără rest şi minţi strălucite care par să-şi fi pierdut busola (ca şi cum Platon ar fi uitat deodată de Socrate) şi îmbină lipsa de discernământ cu îndemnuri la turnătorii publice de tipul Alexandra Laignel-Lavastine. Şi cu atât mai puţin cred că trebuie insistat pe vocile - declarat ortodoxe, cum altfel? - care susţin cu entuziasm construcţiile de mari moschei, doar ca să-i dea cumva în cap fostului preşedinte şi să-l ţină de mână pe micul ctitor - ortodox declarat, cum altfel? - şi prim ministru.

     Iată însă că până şi la dreapta zisă tradiţională se remarcă molipsirea de un fenomen de sorginte protestantă, activismul cu orice preţ, impregnat de orgoliul schimbării făcute "cu braţele goale şi cu sânge", în cel mai pur stil ilustrat de "Crucişătorul Potemkin". Nu faptele în sine sunt condamnabile - Scriptura însăşi ne învaţă că în ele se oglindeşte credinţa - ci mândria pe care o inspiră falsa conştiinţă a supremaţiei lor şi, în fond, a inutilităţii dimensiunii intelectuale, percepută ca "vorbe, cenacluri, lâncezeală". Aici de fapt, în cele din urmă, până şi faptelor li se substituie o afişare festivistă a activismului despre care pomeneam. Unei stângi intelectualizante alimentate de exclusivismul şi suficienţa propriilor lecturi şi referinţe culturale i se răspunde maimuţărind într-un fel tot o paradigmă stângistă - prin acţiune fără cunoaştere şi credinţă superficială, ilustrată prin sloganuri. Cei care ocupă sfera publică sau se luptă pentru ea nu se mai risipesc precum odinioară oamenii de cultură, pentru simplul motiv că nu au ce risipi şi, mai mult, văd în formarea culturală o pierdere de vreme, un obstacol prea smerit în calea măreţelor schimbări pe care le pun la cale. Noii făptuitori întru tradiţie habar n-au cine a fost Brăiloiu, nu-l gustă pe Nichita Stănescu, nu au citit un rând din Zorica Laţcu, din Eminescu nu jură decât pe "Doină", în schimb se entuziasmează asudaţi la auzirea unor versuri inepte de tipul "Tot ce-i românesc nu piere".

     Toţi aceştia - şi noi, care ne irosim privind la ei - nu au înţeles că ceea ce determină schimbările majore într-o societate este cultura. Apostolii lui Hristos au schimbat lume prin cuvânt, credinţă şi har, iar motorul creştinismului rămâne până astăzi în trăirea unor elite duhovniceşti şi în scrierile transmise de două mii de ani încoace, pe scurt, în "cultura duhului" (pr. Rafail Noica) ce a modelat chipul lumii, transmiţând acelaşi adevăr veşnic în forme mereu noi. Astăzi se observă o falie între elita intelectuală - sau mai degrabă partea ei mai vizibilă, cu "marketingul" mai bun - şi Biserică, însă respingerea reciprocă nu duce nicăieri. Mai mult, se creează o imagine falsă, pentru că Biserica nu a respins niciodată învăţătura "din afară" în bloc. O fac însă, foarte vocali, tot felul de agitaţi care se proclamă reprezentanţii ei. Şi care nu par să fi învăţat lecţia Sfântului Vasile cel Mare, care le recomanda tinerilor să fie ca albinele, luând din cultura păgână ce este bun şi lăsând restul la o parte. În schimb, zgomotoşii noştri de astăzi nu văd în cele care le depăşesc capacitatea intelectuală voit limitată decât ameninţare şi blestem, gunoi spiritual. Iată deosebirea, evidentă, dintre albinele Sfântului Vasile şi muştele contemporaneităţii.

     Există şi în agora noastră intelectuali care se apropie de Biserică, refăcând punţile care nu au fost, de fapt surpate niciodată. Sigur, unii dintre ei - poate cei mai însemnaţi - ar putea fi acuzaţi că au tendinţa de a rămâne "călduţi". În ciuda unor poziţii evident creştine, parcă se tem să facă ultimul pas, care ar însemna o ruptură de multe dintre convenţiile intelectuale sacrosancte ale lumii în care trăim (şi, în plus, o datorie morală de a sancţiona fără rezerve abaterile unor colegi de breaslă). Dar am avea de învăţat de la echilibrul lor. Şi, în fond, ne stă oricând la îndemână modelul Nicu Steinhardt: călugăr ortodox îndrăgostit iremediabil de "fenomenul românesc", a ştiut să pună la lucru energiile vastei sale culturi în folosul trăirii întru Hristos. Este singura cale de a evita atitudinile sectare şi de a rămâne neclintiţi în mărturisire ("nevinovaţi ca porumbeii") fără să trunchiem îndemnul Mântuitorului, adică fără să ignorăm stupid şi păgubos înţelepciunea şerpilor.

---

[1] Cartea ca destin, Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, Humanitas, Bucureşti 2013