Cronica de Mondial (XVI) - avancronica de final(e)

OPINIILE LUI PAUL S. (1)

Iată-ne înapoi cu cronica, după ce s-au jucat sferturile şi semifinalele, când ultimele două meciuri aşteaptă să încheie acest Campionat Mondial.
Începem cu sferturile. Angelo Niculescu, antrenorul naţionalei României de, că Olanda nu „are faţă” de lider mondial, câştigând toate la Mondialul din 1970, spunea într-un recent interviu din Gazeta Sporturilor meciurile pe greşelile adversarilor. Mi-e greu să spun dacă e aşa sau nu, nu mă pricep la subtilităţi tehnico-tactice, dar intuitiv cred că bătrânul selecţioner are dreptate. Brazilia începe sfertul en fanfare şi se pare că trebuie doar să ne uităm la spectacol timp de 90 de minute, pentru că învingătoarea e cunoscută după 10. Robinho deschide scorul destul de repede, Robben nu joacă mai nimic şi mai e şi faultat de sud-americani de câte ori mingea ajunge la el, aşa că numele de „brazilienii Europei” pare o glumă pentru Olanda. Şi totuşi, ceva din deznodământul final se întrevede din nervozitatea excesivă a câtorva brazilieni. E clar, odată rămaşi în zece şi după un autogol de toată frumuseţea –poate cel mai frumos de la Mondial – oamenii lui Dunga nu mai au nicio şansă. Unde pui că de la vestiare s-a întors alt Robben, un fotbalist absolut senzaţional: tehnic, disciplinat tactic, şiret, luptător. Da, portocaliii au profitat de slăbiciunea Braziliei, dar au ştiut s-o speculeze ca nimeni alţii, iar asaltul final la poarta lor nu le diminuează cu nimic meritul de a ajunge între primele patru echipe ale acestui campionat.
Între timp mai răsfoiesc presa. Pele, ca de obicei, n-are ce face şi turuie ca o moară stricată. Că Maradona nu-i antrenor, că nu-i place Brazilia, că ar trebui schimbat cutare şi cutare lucru sau jucător. Fostul mare fotbalist nu mai e de câţiva ani decât o mascotă a lui Sepp Blatter, care-şi dă cu părerea, de cele mai multe ori inept (ţineţi minte că vedea Columbia campioană mondială, atunci când ai noştri treceau în trombă de ea în grupe?), şi e plimbat de colo până colo, pentru că dă bine la imagine. Conflictul cu Maradona – care datează cel puţin din 1986 – e doar un exemplu minor. De la înălţimea fostului mare fotbalist, unul care astăzi nu face nimic, îşi dă cu părerea despre cei care se agită în iarbă sau pe bancă. Protejat de faptul că susţine – măcar prin imagine, dacă nu şi prin vorbe – toate aberaţiile globaliste ale lui Blatter, aruncă noroi în dreapta şi în stânga, cu aerul superior al celui care, spre deosebire de toţi ceilalţi, ştie. Da, Brazilia e departe de spectaculozitatea echipei din anii 70, ba chiar şi a celei de acum două decenii (fotbalul, însă, nu s-a schimbat şi el?), da, Maradona mai are de învăţat, dar toţi aceşti oameni şi-au asumat lupta, sunt încă acolo, în timp ce Pele trăieşte din amintiri şi se întreţine cu bârfe. Maestre, ai fost mare fotbalist, poate cel mai mare (eu sunt contemporan cu Maradona şi îl simpatizez mai mult, poate şi datorită seriei de 10 argumente oferite la sfârşitul cărţii „Frumoasele noastre duminici” de Ioan Chirilă, dar discuţia e deschisă). De ce ţii neapărat să te transformi în măscăriciul regelui Sepp?
Ghana-Uruguay e duelul outsiderilor, pe care sud-americanii îl duc mai cu cap, deşi în multe momente sunt dominaţi. Suarez îşi salvează echipa în ultimul minut de joc, atunci când, la 1-1, opreşte mingea cu preţul unui henţ în careu. Ghanezul Gyan ratează penalty-ul şi, deşi, cu un sânge rece de apreciat, va transforma lovitura de departajare de după epuizarea prelungirilor, în cele din urmă echipa sa va pleca acasă. Cam la aceste secvenţe se rezumă tot meciul, unul de calitate medie, dar în care încrâncenarea şi ambiţia fotbaliştilor ţin parţial loc de spectacol.

PAUL SLAYER GRIGORIU


CRONICA LUI SERBAN

Uruguay – Ghana 1 – 1 (5 – 3 dupa penaltiuri)


A fost cel mai dramatic meci de la aceasta Cupa Mondiala, o partida cu un final nebun.
Personal am tinut cu Uruguayul, favorita mea din acest moment, dar mi-a parut foarte rau de tanara echipa ghaneza care a jucat formidabil.
Uruguayenii au incercat in acest meci un sistem 4-4-2 cu Cavani retras ca mijlocas stanga, pentru a contracara cei cinci mijlocasi africani. Din pacate, Edison Cavani mi s-a parut cel mai slab jucator uruguayan din acest meci el nereusind nici sa contribuie bine la fazele ofensive, nici sa il acopere pe Fucile.
De partea cealalta, Milovan Rajevac a inceput cu 4-5-1, sistem care ofera multe recuperari, ghanezii aglomerand foarte bine mijlocul terenului. Sarbul a fost inspirat atunci cand nu l-a utilizat mult in grupe pe Muntari, jucator destul de obosit dupa parcursul lung al Interului. In meciul cu Uruguay a inceput cu Muntari titular si calitatea jucatorului a facut primul gol, cand l-a vazut pe Muslera prost plasat si a tras cu pamantul.
In primele 30 de minute uruguayenii au inceput tare, incercand sa inscrie, dar incet-incet s-au stins. Au avut 2 ocazii importante, la una dintre ele Suarez tragand pe portar in loc sa incerce un sut plasat. Africanii si-au revenit si, inainte de inscrierea golului, au avut doua ocazii mari, prima la un corner a lui Vorsah, balonul ocolind de putin vinclul, si a doua la incercarea frumoasa din foarfeca a lui Kevin Prince Boateng.
Imediat dupa pauza insa Forlan a incris poate cel mai frumos gol de la mondial cu un sut superb. Dupa primirea acestui gol africanii au cedat surprinzator mijlocul terenului, iar sud-americanii au avut o ocazie mare prin Luiz Suarez care din 10 metrii a sutat in bratele lui Kingson. Inspirata a fost introducerea lui Nicolas Lodeiro, jucator care a limpezit mult jocul uruguayenilor.
Apoi au venit prelungirile, in care echipa africana a profitat de tineretea jucatorilor sai si a dominat permanent.
Pentru ca meciul sa aiba si o eliminare, in minutul 121 Luiz Suarez face hent pe linia portii, scotand astfel golul Ghanei si oferindu-i lui Muslera sansa sa apere penaltiul creat. Ghanzeul Gyan rateaza insa sutand peste poarta si astfel se ajunge la loviturile de departajare.
Aici lipsa de experienta a ghanezilor s-a vazut din plin, doi jucatori ghanezi ratand. Nu am inteles de ce Milovan Rajevac i-a dat posibilitatea sa execute lui Mensah, capitanul Ghanei fiind foarte obosit. In locul lui Mensah ar fi putut fi lasat sa bata Boateng, jucator mult mai tehnic.
Scarita “nebunului” Abreu a fost de senzatie si a inchis seria penaltiurilor. Atunci cand era la River Plate, acest jucator a intrat in conflict cu Diego Simeone si Leonardo Astrada, antrenorii lui River din acea perioada, pentru astfel de tampenii pe care le incerca, fiind uneori ghicit de portar.
Din pacate pentru favoritii mei uruguayeni in semifinala cu Olanda vor avea doi jucatori absenti sigur, Luiz Suarez si Fucile, pentru cartonasele primite si doi posibili, Diego Lugano si Alvaro Perreira, din cauza accidentarilor. Avand in vedere banca de rezerve saraca a sud-americanilor, le va fi foarte greu sa treaca de olandezi.

SERBAN STAICU

OPINIILE LUI PAUL S. (2)

A doua zi a sferturilor. Sunt în Egipt şi urmăresc meciul cel mai aşteptat, Argentina-Germania, cu comentariul în arabă. Interesantă experienţă, mai ales că încerc să prind câteva cuvinte. „Hatâr” cred că înseamnă ocazie şi mi se pare un termen potrivit, pentru că atâtea hatâruri câte le apar sud-americanilor după rapida deschidere a scorului nemţească nu vezi prea des. Şi totuşi ceva nu merge. Angel DiMaria nu mai e atât de strălucitor ca până acum, Messi driblează în cascadă dar atacul se poticneşte înainte de gol, Neuer e în formă proastă, dar nu are ce apăra aşa că scapă basma curată.
Înainte de meci Maradona a dat spectacol, cum le place ziariştilor să spună. A vorbit despre voinţa lui Dumnezeu, dar i-a şi ironizat pe nemţi. Problema nu este, cum încearcă să sugereze Maria Andrieş în Gazeta Sporturilor, că Maradona se bazează pe Dumnezeu, iar nemţii pe tehnică şi disciplină. Asta pentru că argentinienii nu duc nici ei lipsă de calităţi tehnice – Messi e probabil cel mai bun, la acest capitol, dintre toţi fotbaliştii prezenţi la Mondial – iar de nemţi nu ştiu, însă nu a zis nimeni de la ei că ar fi străin de Dumnezeu. Maradona a amestecat însă planurile şi atitudinile. Căci atunci când vorbeşti despre lucruri sfinte, trebuie să păstrezi, măcar declarativ, dacă nu poţi mai mult, o anumită smerenie. Or invocarea ajutorului lui Dumnezeu nu merge îmbinată cu trufia de genul „o să stăm doar în jumătatea lor de teren”, nici cu dispreţul faţă de semeni afişat de Diego Armando, atunci când, văzându-l pe Thomas Müller lângă el, a întrebat: „Cine-i ăsta, un copil de mingi? Eu nu stau lângă un copil de mingi!”
Iar „copilul de mingi” i-a răspuns cu vârf şi îndesat: acţiuni în viteză, demarcări, pase. Excepţional. La fel cum excepţionali au fost Klose şi Schweinsteiger, atât de bine integraţi într-o echipă de fotbal unică. Germania nu mai joacă pragmatic, joacă entuziasmant. Gândiţi-vă: a pierdut un meci – cu Serbia – în condiţiile în care mai mult de jumătate a jucat în zece, şi a făcut doar 1-0 cu ghanezii, pentru că mare miză nu mai exista. În rest, tuturor pe care i-a prins, le-a dat câte patru. Patru Australiei, patru Angliei şi acum patru Argentinei. Nu-i sufăr pe germani, iar acum mă „oftic” şi mai tare, pentru că mi-au eliminat favorita. Dar trebuie să recunosc: până la această fază a Mondialului, sunt de departe cea mai bună echipă.
Spania-Paraguay e un meci mediocru, în care ibericii se impun la limită. Sud-americanii au realizat oricum un record personal ajungând în sferturi, iar Europa a ieşit din pasa neagră în care părea să fi intrat prin eliminările Franţei, Italiei sau Angliei: are trei semifinaliste.
Nu văd meciul Uruguay-Olanda, fiind plecat să vizitez Cairo şi zăcând în autobuz, chinuit de o toxiinfecţie alimentară. Dar Jean mă ţine la curent cu evoluţia scorului şi aflu că la pauză e 1-1. Sentimentul de apartenenţă la Europa e destul de slab la mine, probabil ca o contra-reacţie la dezrădăcinarea pe care o practică la scară largă Uniunea. Aş vrea să câştige Urugayul, pentru Diego Forlan, pentru tradiţie şi pentru surpriza pe care ar produce-o acest mic stat sud-american, care are deja în palmares Cupa Mondială. Apropo, ştiaţi că numai şapte ţări au câştigat-o de-a lungul timpului? Într-o ordine aleatorie: Italia, Franţa, Uruguay, Argentina, Brazilia, Germania (şi RFG şi după unificare, nu ştiu dacă şi înainte de război) şi Anglia. Dar în 2010 Olanda e mai puternică decât orice echipă sud-americană şi trece cu 3-2 de Uruguay, după un final ce pare, după evoluţia SMS-urilor de la Jean, destul de încins.
A doua zi, scăpat de durerile de burtă şi de starea de sfârşeală, mă îmbie o răceală cruntă de la aerul condiţionat din autocar. (Vă daţi seama, să răceşti când afară sunt 40 de grade?) Totuşi, mă aşez între ruşi şi egipteni şi mă întreb ce aş fi spus dacă acum câţiva ani mi-ar fi prezis cineva că voi urmări o semifinală de Mondial la televiziunea Al Jazeera sau la vreo surată de-a ei. Germania e de nerecunoscut, Spania a redevenit „la furia roja”. La pauză, televiziunea arabă cu pricina, care probabil are un studio amenajat în Africa de Sud, îi are invitaţi în studio pe Matthäus şi pe fostul selecţioner al Spaniei, cel care a câştigat ultimul Campionat European (îmi scapă pe moment numele lui). Cu ajutorul unei scheme ce apare pe ecrane, cei doi explică (bănuiesc acest lucru, deoarece nu-i aud, sunt dublaţi în arabă) cum atunci când un neamţ atingea mingea, deodată se forma un cerc de spanioli în jurul lui. Ca o paranteză, mă întreb de ce nicio televiziune de la noi nu realizează acest gen de emisiuni cu invitaţi de calibru, de ce îi vedem mereu pe aceiaşi „analişti”, dintre care 2-3 sunt competenţi, în timp ce restul produc concluzii agramate şi proaste din punct de vedere fotbalistic.
Ceea ce au discutat cei doi în pauză se vede pe teren şi în a doua repriză. Soţia mea, suporter al ambelor echipe la acest campionat, dar care trage parcă un pic mai mult spre nemţi, nu-şi mai recunoaşte favoriţii şi se întreabă dacă nu cumva sunt mai mulţi spanioli pe teren. Puyol, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, semnează victoria la limită a alor săi. Emoţiile persistă până în final, pentru că deşi Spania are ocazii imense, jucătorii săi sunt cam egoişti – asta e posibil să-i coste în finală – iar nemţii mai ciupesc din când în când câte o jumătate de oportunitate de a marca. Însă ştiţi cum sunt ei – uneori nu le trebuie mai mult de atât pentru a câştiga cu 3-0.
Urmează cele două finale. Cred că în cea mică va câştiga Germania, pentru că nu este o echipă de moral: nemţii – deşi nu ştiu câţi dintre cei care joacă pentru Germania mai pot fi numiţi aşa – nu şi-o iau în cap la victorii, nici nu joacă mai bine dacă au o serie de rezultate bune în spate, dar nici nu clachează la înfrângere. Redevin maşinăria nemţească ce funcţionează exact şi dă rar rateuri. Cu toate acestea... E prima competiţie internaţională mare din ultimii ani când Germania nu a jucat doar exact. A jucat frumos, a făcut risipă de energie, a plăcut. Asta a costat-o poate prezenţa în finală, dar fotbalul a avut de câştigat. De aceea sunt de părere că Joachim Löw trebuie păstrat, chiar dacă a pierdut cu Spania, chiar şi dacă va pierde cu Uruguay. Dar probabil va câştiga.
Cât despre actul care încheie competiţia, ştim că vom avea o campioană mondială în premieră şi că aceasta va fi din Europa. E pentru prima dată când o echipă de aici câştigă un campionat mondial desfăşurat pe alt continent. Mai e puţin şi vine vremea concluziilor. Ce ştiu deocamdată e că, în ciuda globalizării, a încercărilor de deznaţionalizare cărora le-a căzut victimă şi fotbalul, a corectitudinii politice care duce la desfăşurarea meciurilor în condiţii şi în locuri nepotrivite, selecţionatele oferă încă o paletă frumoasă de spectacol şi sentiment. Nu, domnilor, Champions League nu e noul campionat mondial. Nu sunt specialist, dar sunt un spectator vechi şi ştiu că emoţia meciurilor echipelor naţionale e, cel puţin deocamdată, mai puternică decât strălucirile marilor cluburi cu nume europene şi componenţe colorate. Numele Goga, Drimala, Tănase sau Gayraud nu le spun nimic celor care nu fac parte din cercul meu de prieteni foarte apropiaţi şi/sau foarte vechi. Dar vă dau un indiciu: sunt oameni cât se poate de diferiţi, care merg în viaţă pe drumuri cât se poate de îndepărtate unele de altele. Însă când Hagi dădea gol Columbiei, se îmbrăţişau şi se bucurau împreună ca nişte copii. Real Madrid sau Barcelona sau Chelsea sau Steaua sau Dinamo nu pot încă să ne apropie atât de mult. Şi probabil nu vor putea niciodată.

PAUL SLAYER GRIGORIU