Cronică de Mondial (I)

Un filosof francez contemporan cu o viziune vădit de stânga, Fabien Ollier, tună şi fulgeră într-un recent articol împotriva Cupei Mondiale, pe care o numeşte „o formă de alienare planetară” şi manifestarea celui mai rapace tip de capitalism. Sigur că într-o anumită măsură este adevărat că asemenea fenomene în care sunt implicate mulţimi de oameni sunt adesea manipulate pentru a distrage atenţia de la problemele reale, sigur că se învârt mulţi bani şi că din multe puncte de vedere fotbalul îşi pierde calitatea de sport în favoarea industriei. Dar Ollier e marcat de vechea obsesie utilitaristă a oamenilor de stânga, unde totul se reduce la economie, exploatare, probleme sociale şi mişcări de protest. Cum, îndemnat de prietenul Alex Rădescu, m-am apucat şi eu, pentru a intra în atmosfera Mondialului, să citesc pagini de Ioan Chirilă, am găsit la marele gazetar esenţa bucuriei la sosirea unui astfel de eveniment: sute de mii de oameni fac ocolul pământului – sau măcar renunţă pentru o vreme la rutina cotidiană – de dragul unui joc. Pasiunea pentru fotbal este unul dintre rarele semne care ne spun că încă suntem umani. E foarte puţin şi superficial, dar într-o lume în care funcţionalitatea şi eficienţa au devenit zei, e mai mult decât nimic.
Aşteptam Cupa Mondială din Africa de Sud cu o nerăbdare neobişnuită. Şi, din cărţile lui Ioan Chirilă, am ales „Frumoasele noastre duminici”, pentru că este povestea lui Mexico ’86, prima competiţie de acest fel de care îmi aduc aminte. A fost anul lui Maradona, dar eu, ca de obicei, ţineam cu Les Bleus. În ziua semifinalei cu Germania fusesem cu tata pe stadion, la un Steaua – Dinamo, finala Cupei României, dacă nu mă înşel. Steaua pierduse, Majearu ratase o lovitură de la unsprezece metri, iar la sfârşit tata a încercat să-mi aline tristeţea spunând: „Steaua a pierdut, dar Franţa va câştiga diseară”. M-am uitat la meciul respectiv cu o asemenea încordare, încât nici la toaletă n-am catadicsit să mă mişc, aşa că a reintrat în dotare oliţa de noapte, pe care stăteam aşezat şi plângeam cu lacrimi mari din cauza victoriei RFG-ului împotriva Franţei. „Dacă reacţionezi aşa, poate n-ar mai trebui să te uiţi la fotbal, nu-ţi face bine”, mi-a spus atunci mama. În unele momente ulterioare, mi-am dat seama că poate avea dreptate. Iar pe carneţelul meu cu programul competiţiei – pentru care mă invidiau deopotrivă prieteni, colegi şi învăţătorul meu (eram în clasa a doua) – am scris în franceza pe care o ştiam deja foarte bine, dar o ortografiam cu greşeli: „Une finale? Non! Domage. On ne verra plus des joueurs comme Platini ou Tigana.” E drept că mai încolo a fost Zizou, dar asta e altă poveste.
...să ne întoarcem însă în 2010. Fotbalul e mult mai poluat. Se joacă în Africa de Sud din motive care nu au nicio legătură cu sportul, ci ţin de prăfuita, imbecila şi oprimanta corectitudine politică. Naţionalele parcă nu mai sunt ce erau acum câţiva ani şi totuşi, Gică Popescu, care a cunoscut culmile gloriei şi împlinirea financiară la echipele de club pe unde a fost, mărturisea recent că un turneu final e superior oricărei competiţii europene a echipelor de club. Aşa îl simt şi eu, fără să ştiu exact de ce.
Am citit recent un articol superficial dar drăguţ scris despre Rio de Janeiro, unde se spunea că locuitorii marelui oraş îşi împart viaţa între cele trei mari pasiuni ale lor, dincolo de care nu există mai nimic: fotbalul, distracţia (a se citi, în multe cazuri, berea) şi dragostea pentru Iisus. Într-un fel, zilele astea suntem toţi locuitori din Rio. Şi dacă alăturarea vi se pare blasfemiatoare, amintiţi-vă că Domnul Însuşi ne învaţă că pentru a intra în Împărăţia Cerurilor trebuie să redevenim copii.
Jocurile de deschidere sunt, cam ca întotdeauna, destul de plictisitoare. Cică antrenorul Mexicului, Aguire, e foarte iubit în ţara lui, deşi mie, la televizor mi se pare destul de antipatic. Dar ar fi spus că pentru momente ca astea – ca turneul final – trăieşte un antrenor. Mda. Parcă mi-e şi mie mai drag. Africa de Sud – Mexic e un meci bun pentru ca ţara gazdă să debuteze şi pentru date statistice: primul cartonaş galben al Mondialului, mexicanul Juarez, în minutul 18, pentru un henţ pe care un arbitru mai blând nu l-ar fi taxat. Altfel, Mexicul presează şi joacă mai tot meciul în jumătatea de teren adversă, are trei ocazii importante şi două rarissime. Dă chiar şi un gol, dar din ofsaid. Africanii aşteaptă şi din când în când contraatacă.
Primul gol oficial le aparţine însă gazdelor, Tshebala (nume care nu vă spune nimic – nici mie, dar măcar am învăţat să-l pronunţ) înscriind în minutul 55. Rafael Marquez egalează în minutul 79. Ne bucurăm mai mult că a început Campionatul, că se joacă fotbal – şi tot o să se joace timp de o lună – şi că am văzut două goluri. Meciurile mari abia urmează... sper.
Franţa – Uruguay e chiar mai palid decât jocul de deschidere. Dar e bun şi el pentru statistică. Lodeiro de la Uruguay ia primul cartonaş roşu al Mondialului, ceea ce nu schimbă soarta meciului, un 0-0 previzibil. E prima dată când, la o competiţie internaţională unde nu participă România, nu ţin cu Franţa. M-a enervat prea tare henţul lui Henry în meciul de baraj cu reprezentativa muzicalilor băutori de bere aflaţi sub ocrotirea Sfântului Patriciu (Patrick la ei) şi, în plus, lipsa de orizont a lui Domenech îmi aminteşte prea tare de Piţurcă.
Apropo de asta, mă aşteptam ca Franţa să joace la fel de prost ca România. Dar nu e chiar aşa. Les Bleus sunt limitaţi şi sterili, dar parcă mişcă ceva. Chiar şi Henry e mai viu decât în ultima vreme. Meciul cu Uruguay e cenuşiu şi irelevant, dar îndrăznesc să spun că după el se poate trage concluzia că Franţa trăieşte. Eu îndrăznesc să pronostichez chiar că e o candidată serioasă la fazele superioare. Dar nu mă pricep la fotbal. Doar îmi place la nebunie. Şi de aceea, în zilele următoare voi apela la ajutorul prietenului meu Şerban Staicu – zis Jean – care deşi are o cu totul altă profesie, mănâncă fotbal pe pâine. Credeţi-mă pe cuvânt. Ne revedem curând.