Cronică de Mondial (III)

„Frumoasele noastre duminici”, spunea Ioan Chirilă şi iată-ne şi pe noi în prima duminică fotbalistică a acestei Cupe Mondiale. Meciul Algeria – Slovenia îl urmăresc numai audio. Las televizorul cu sonorul dat tare în timp ce îmi fac de lucru prin casă. Şi nu regret. Sper ca acesta să fi fost cel mai slab meci din tot Mondialul, pentru că, din ce s-a auzit, doar un comentariu marca Ilie Dobre ar fi putut salva ceva din impresia unei întâlniri de calibrul unui Oneşti – Bistriţa. Preluări greşite, pase greşite, aproape zero faze de poartă şi un comentator care a sperat de la început până la sfârşit că „vom vedea ceva mai mult fotbal pe final”. Până una-alta, pe noi ca români ne interesează faptul că Slovenia e la un turneu final – a fost şi când ne-a scos pe noi de la baraj – în timp ce ai noştri stau acasă. Şi chiar aşa, cu chiu cu vai, europenii bat Algeria, care juca de câteva minute în zece. Gol Koren, salt de bucurie – şi de izbăvire în acest deşert de fotbal – şi gata meciul.
S-a tot scris, la noi şi aiurea, despre vuvuzele. Şi e adevărat că au devenit un leimotiv exasperant. Chiar şi când m-am dus să arunc gunoiul, de pe scări se auzea zgomotul care pare să vină de la un stup de albine furioase, sau de viespi. Înţeleg că e distractiv să faci zgomot când vii la stadion, dar deja nu se mai aud suporterii cântând, sau bucurându-se, sau oftând. Am citit că au vrut să interzică vuvuzelele înainte de Campionat – ştiau ei la ce se va ajunge – dar în cele din urmă nu au mai făcut-o, când li s-a explicat că fac parte din cultura sud-africană. Pe de o parte tăvălugul uniformizant tinde spre desfiinţarea tradiţiilor şi identităţii naţiunilor europene, pe de alta, dacă e vorba să propagăm, chiar şi în detrimentul nostru, stupidul multiculturalism, orice prostie e element de identitate culturală. Aştept ziua când vor legaliza ciordeala, pentru că se va trezi cineva să spună că a fura face parte din cultura lui. Altfel, la noi vor să interzică afişarea Crucii în locurile publice. Că de, e ofensatoare pentru nu ştiu ce minoritate, iar statul – sau suprastatul – trebuie să fie sută la sută laic. Cred că tare s-ar bucura unii de pe la Bruxelles şi de prin alte părţi, sau pseudo-apostolul ştiinţei Remus Cernea, dacă în loc de icoane ne-am împodobi pereţii cu... vuvuzele.
Serbia- Ghana, uite un meci care promite să fie tare. Am toate motivele să ţin cu sârbii: sunt ortodocşi, cântă frumos şi au fost năpăstuiţi bine de proprii lor comunişti şi de „comunitatea internaţională”, care le-a dăruit nişte bombe şi le-a luat Kosovo în numele umanismului. Dar Ghana mă cucereşte prin forţă şi construcţie, aşa că ţin cu amândouă. Chiar ar fi frumos să meargă mai departe din grupă, chiar dacă asta ar însemna ca Germania să rămână acasă. Africanii stau foarte bine pe picioare, driblează şi au fost disciplinaţi tactic de antrenorul lor, Milovan Rajevici, un... sârb. „Se joacă pe contre”, cum spune un vechi clişeu al comentatorilor. Lipsesc fazele foarte clare de poartă, dar jocul e frumos tocmai prin anumite scheme tactice şi prin execuţii tehnice. Ghana e totuşi un pic mai prezentă în joc, sârbii par uşor anesteziaţi. În tribune lucrurile arată de-a dreptul spectaculos, cu africanii în costume tradiţionale, dansând şi bătând toba, în timp ce sârbii cântă şi se agită la rândul lor. Evident, nu se aude nimic din cauza vuvuzelelor.
Repriza doua e mai frumoasă decât prima. Sârbii au mulţi jucători de calitate, dar jocul pare a se construi în jurul atacantului Valenciei, Zigic. Apar şi primele ocazii, apare şi prima eliminare: Lukovic iese şi Serbia trebuie să joace în zece vreo douăzeci de minute. În primă fază acest lucru nu se vede. Slavii atacă, combină, îşi creează ocazii mari. Până la urmă însă Kuzmanovic face henţ în careu şi Asamoah Gyan, unul dintre cei mai buni oameni de pe teren, transformă lovitura de la unsprezece metri. Ăsta e scorul final, dar remarcabilă rămâne atitudinea antrenorului Ghanei, Milovan Rajevici, care nu se bucură absolut deloc de victoria împotriva conaţionalilor săi. Ba chiar îl dă la o parte pe un ghanez venit să-l felicite, pentru a se duce să-i strângă mâna lui Antic.
Până la meciul cu Germania, o notă proastă pentru Gazeta Sporturilor: după ce, zilele astea, gazetarii – altfel foarte buni, cei mai mulţi dintre ei – au pus în prim-plan Cupa Mondială, în ziarul de duminică, deşi e în continuare plin de articole despre turneul final, istoria lui, statisticile lui, lucruri inedite şi altele asemenea, prima pagină ne aruncă din nou în mizeria cotidiană. În loc de vreo poză cu Gerrard, un articol „autohton”. Cu Gigi, Piţi şi Flocea.
...şi iaca, vin şi nemţii. Să ne înţelegem. Nu-mi sunt antipatici în sine, că doar sunt absolvent de liceu german şi educat, printre altele, în cultura germană. Dar de când cu pretenţiile lor şi ale unor susţinători ai lor – buni prieteni cu mine – de superioritate absolută, să nu-i mai văd. Evident că, dincolo de asta, îmi sunt apropiaţi Beethoven, sau Richard Strauss, sau Goethe, sau... Helloween. Şi Mozart, despre care putem spune că e austriac, numai că pe vremea aia austriac însemna cam neamţ, fiindcă Prusia nu se ridicase încă la gloria supremă.
La fotbal însă, după câteva meciuri cu diferenţe de un gol, maximum două, uite că a venit tăvălugul german. Australia nu e mare adversar, dar nemţii noştri fac legea. Polonezii lor, Podolski şi Klose, au dus scorul la 2-0 în mai puţin de jumătate de oră. Austriecii nu leagă nimic, dar nemţii sunt surprinzător de proaspeţi şi combinativi. Mă fac să revin iarăşi la clişeele comentatorilor şi să spun că pe teren nu e decât o singură echipă. O echipă ce mă face uneori să zâmbesc: atunci când îi văd pe germanii Oezil, Podolski, Gomez (intrat pe parcurs) sau Cacau, marcatorul ultimului gol. Printre ei, Mueller – un fel de Popescu nemţesc – face figură aparte. Istoria se schimbă repede-repede şi nu aveam loc aici să ne întrebăm încotro merge. Ultimul gol a fost marcat dintr-o ţesătură de pase repetată îndelung la antrenament, beneficiind de lipsa de replică a Australiei. Nu şti cât de departe va ajunge Germania, dar sunt sigur că niscaiva contracandidate vor avea un somn agitat în noaptea asta.
Încă un lucru pe care vreau să-l observ: până acum arbitrajele sunt strălucite. E drept că nici n-au fost meciuri foarte grele. Au existat şi câteva greşeli, dar, în special la nivelul tuşierilor şi al indicării poziţiilor de ofsaid, judecăţile au fost impresionant de exacte.
Prietenul Jean are examen mâine, deci nu ne-a dat nicio cronică profesionistă. Mâine cred că va reveni. Ca şi noi, cu impresiile eterogene.