Cronică de Mondial (IV)

M-a toropit căldura, m-au obosit numeroasele meciuri. Ştiu că Olanda-Danemarca ar putea fi un joc excelent, dar după prima repriză mă ia somnul în faţa televizorului. Nu calitatea meciului e de vină, deşi nici acesta nu străluceşte. În prima repriză – sau în minutele pe care le văd din ea – aceeaşi prudenţă care a nimicit deja spectacolul. Foarte multă determinare însă. De fapt, singurul moment pe care-l reţin e o luptă pentru balon între Snejder şi Poulsen. Se împiedică, îşi iau unul altuia prim-planul, se redresează, aleargă, dar nu se lasă. Cam aşa se joacă fotbalul, cu atât mai mult cu cât n-ai glezna fină. Deşi Snejder nu-i tocmai un “muncitor”,
Repriza a doua consemnează primul autogol, al aceluiaşi Poulsen, aşa că Olanda, scăpată de emoţia startului, începe să joace. De la generaţia trio-ului fabulos Gullit-Van Basten-Rjkaard, portocala mecanică n-a mai ajuns în vârful ierarhiei, deşi se numără mereu printre favorite. După părerea mea, nici după un meci din care a jucat bine o repriză nu are acest statut. Dar primii paşi sunt cei mai grei, aşa că golul din minutul 85 al lui Kuyt reprezintă un început cât se poate de reuşit pentru Olanda. Parcă tot lipseşte însă fotbalul-spectacol mult aşteptat. De fapt, în mod paradoxal, dincolo de Argentina – care a surprins plăcut, dar n-a convins chiar sută la sută – Germania este singura echipă care a încântat ochiul. A avut un adversar slab, e drept, dar, departe de pragmatismul tipic nemţesc, nu s-a menajat, a jucat şi pentru ochiul şi bucuria publicului, n-a tras frânele la doi-zero. A câştigat – uneori din faze ca la antrenament – dar cel mai important rămâne cum a făcut-o. Nemţii au obiceiul să se insinueze pe nesimţite în competiţiile mari, cel puţin în ultimii ani: joacă aşa-şi-aşa, uneori chiar slab şi deodată te trezeşti cu ei în finală. De data asta au început altfel. Nu ştiu unde-i va duce pe ei această dezlănţuire neobişnuită, dar e reconfortant să vezi atâtea faze şi atâtea goluri.
La Japonia-Camerun m-am uitat doar sperând că o să fie mai bun decât Slovenia-Algeria. Doar juca Eto’o. O bună parte a meciului n-am văzut mare lucru. Roboţeii niponi sunt foarte bine organizaţi tactic, în timp ce africanii mizează pe forţă. Jucătorii ambelor echipe lasă impresia că se descurcă bine până când ajung cu mingea la picior. Chiar şi japonezul Honda – câte amintiri despre copilăria populată cu visuri despre maşinuţe cu telecomandă îmi trezeşte acest nume - , revelaţia lui ŢSKA Moscova, dă gol doar pentru că marcajul fundaşilor camerunezi e larg, aşa că are timp să-şi potrivească mingea care, la o primă impresie, îl cam încurcă.
Auzind numele camerunezilor, mă gândesc la legăturile culturale ce s-au creat pe continentul african cu tradiţia vechi-testamentară. Popoarele tinere, al căror vis e să scape de sărăcie după ce au scuturat jugul colonial – care, pragmatic vorbind, le-a pregătit pentru emanciparea în spiritul lumii vechi – se identifică cu poporul lui Israel, oprimat dar biruitor. Şi asocierea se întinde şi mai departe, de la Bob Marley cu al său “lion in Zyon”, până la “we must reach the mountain of Zyon” al lui Max Cavalera. Aşa se explică abundenţa în Africa a numelor vechi-testamentare, cum ar fi, în această reprezentativă a Camerunului, Enoh sau Samuel (Eto’o). Religiozitatea aparent primitivă dar profund înrădăcinată, deşi uneori confuză, a acestor popoare este baza pe care încearcă să se clădească, dintr-un amalgam în care egalitarismul ce a cuprins lumea veche încearcă să niveleze valorile, o cultură solidă şi o identitate pusă mereu sub semnul întrebării. E un fenomen fascinant.
Camerunul pierde, pentru că nu leagă mare lucru tactic. Dar remarcaţii mei din acest meci sunt Eto’o, pentru că văd la el, în sfârşit, o cascadă de driblinguri undeva în marginea careului, urmate de o centrare perfectă, dar nefructificată şi Assou-Ekotto, fundaşul de bandă camerunez care ară terenul, recuperează mingi, centrează şi pare să nu obosească niciodată.
În prima parte a meciului Italia-Paraguay, italienii arată ca echipa cea mai bine pusă la punct a Cupei Mondiale. Pasele se leagă absolut superb, jucătorii dau drumul la minge fără să se uite şi de cele mai multe ori aceasta ajunge unde trebuie. Viteza este cam scăzută, dar automatismele merg excelent. Până la finalizare... Paraguayenii sunt pragmatici, destul de calmi, cu câteva sclipiri. Statistica arată că nu le-au fost cu nimic inferiori italienilor. Statistica însemnând şi goluri. În minutul 39 Torres centrează senzaţional şi Alcaraz înscrie cu capul pe lângă Buffon, care nu mai are ce face.
În repriza a doua lucrurile sunt şi mai echilibrate şi, minute bune, sud-americanii îi domină pe europeni. Dar Italia e Italia şi, chiar dacă s-a obişnuit să nu înceapă bine turneele finale, nu le începe nici catastrofal. Egalează în minutul 63, prin De Rossi şi cu acest scor se încheie meciul. Evenimentul cel mai important este, desigur, accidentarea lui Buffon, înlocuit la pauză de Marchetti.
Aşa se scurge încă o zi, iar azi aşteptăm cu nerăbdare Brazilia. Şi să se termine odată cu prima fază a grupelor, să crească miza şi să se încingă meciurile. Abia aştept să văd din nou Argentina.

PAUL SLAYER GRIGORIU

UPDATE:
Iată şi cronicile prietenului Jean la două dintre meciurile de zilele trecute.

CRONICA LUI ŞERBAN

Ghana – Serbia 1 – 0

Pe sârbi, e clar, i-au deranjat vuvuzelele. Au fost nervoşi tot timpul şi au reuşit să se bată singuri. Personal mi-a părut rău de înfrângerea sârbilor, eu fiind un fan al acestei echipe, alături de cea a Italiei. Poate că acest duş rece le va face bine şi îi va trezi, deşi la meciul următor au în faţă Germania.
S-au bazat prea mult pe centrările lungi catre Nicola Zigic, care de astfel a fost blocat bine de John Mensah. Dejan Stankovic nu a dat claritate jocului sârbilor, iar pe cele două benzi Iovanicic şi Krasic nu au furnizat multe centrări. De asemenea, înlocuirile au fost neispirate, în special introducerea lui Kuzmanovic, jucător care face tuşa la Stuttgart, nu are meciuri în picioare şi riscă mult. A mai făcut şi aiurea penaltiul din care a înscris Ghana. Un alt inconştient a fost şi Lukovic, jucător care nu arată că joacă în Italia, la Udinese, comiţând faulturi inutile în urma cărora a şi fost eliminat. Pentru binele fanilor şi al jucătorilor sper ca Radomir Antic, cu experienta lui, să schimbe ceva în echipă şi să învingă Germania, pentru că, dacă nu se va întâmpla aşa, în ultimul meci Germania va întâlni Ghana, iar la acea dată nemţii ar putea fi deja calificaţi.
Pentru cine a văzut finala Cupei Africii, Ghana a practicat acelaşi stil de joc, de aşteptare, cu o apărare stabilă şi un mijloc care închide foarte bine. Acum însă tinerii au dobândit mai multă experienţă şi a existat mai mult timp de pregătire. Mulţi dădeau şanse mici echipei Ghanei din cauza lipsa vedetelor Essien şi Muntari, dar, aşa cum s-a întâmplat şi la Cupa Africii, echipa se descurcă bine şi fara ei. Milorad Rajevac, după ce a făcut minuni la Vojvodina Novisad, cu care a terminat pe locul trei în Serbia în 2007, a disciplinat mult echipa Ghanei, promovând mulţi jucători de la tineret.
În atac nu l-a lăsat decât pe Gyan, care l-a deranjat destul de mult pe Nemanja Vidic. S-a remarcat linia de mijloc a Ghanei, cu jucători care se înţeleg bine, din care Kevin Prince Boateng iese în evidenţă, strângând bine echipa în jurul sau. Atunci când a avut ocazia, în special după eliminarea lui Lukovic. echipa Ghanei a împins jocul destul de mult în terenul europenilor, organizat, penaltiul fiind rezultatul minutelor de presiune la care au fost supuşi sârbii. Echipa “stelelor negre” arată bine, joacă frumos şi are un portar sigur pentru un african, Richard Kingson.
Un lucru remarcabil pentru echipele Nigeriei şi Ghanei la acest turneu final este că joacă organizat, nu se bazează numai pe atac, aşa cum se întâmpla acum ceva ani, se închid bine în defensivă şi au portari siguri, Enyeama si Kingson dând multă siguranţă coechipierilor, mai ales la centrări.
Dupa acest meci Ghana întâlneşte Australia şi are o şansă mare de a se califica mai departe dacă îi învinge pe “canguri”.

Germania – Australia 4 – 0

Un meci cam fără istoric.
Cu o greşeală destul de mare de arbitraj, prima mai importantă de la acest Campionat Mondial, comisă de un arbitru din Mexic, o ţară cu un campionat destul de puternic.
Soarta meciului putea fi alta dacă australienii nu ratau o ocazie mare la 0-0, prin Richard Garcia. Acestui jucător cred că i-a fost frică să-şi spargă gheata, evitând să tragă direct la poartă, lucru care i-a permis lui Neuer sa intervină.
Aceasta a fost ocazia care putea schimba meciul, deşi, văzându-i pe cei doi fundaşi centrali australieni, cred că Germania putea înscrie mai multe goluri, chiar şi fără eliminarea aiurea a lui Tim Cahill, acordată mai mult pentru văicăreala lui Bastian Schweinsteiger. Probabil că Tim Cahill nici nu s-a gândit că pentru o astfel de intrare va primi roşu, el intrând mult mai tare la adversari pentru echipa sa de club, Everton.
Germania a aratat ca o echipă solidă, care joacă vertical şi atacă foarte bine pe flancuri.
Sistemul de joc 4-3-3 este foarte bine utilizat de Joachim Low, cu două laturi foarte puternice, în special prin Philip Lahm. De asemenea, “turcul” Mesut Ozil creează multe spaţii pentru Podolski si Müller. Meciul a fost totuşi unul uşor pentru germani, care însă au arătat o omogenitate foarte bună, părând a fi cea mai legată echipă de până acum. Trebuie menţionat că 5 jucători din primii 11 ai Germaniei sunt de la Bayern München. Din echipa Germaniei mi s-a părut foarte în formă Thomas Müller, fotbalist ce începe să îşi arate din ce în ce mai mult valoarea. Un punct slab al Germaniei este Per Mertesacker, fundaşul lui Werder părând a fi un uriaş care nu vede ce se întâmplă în jurul lui, fiind foarte vulnerabil la mingile jucate pe jos.
Un lucru demn de luat în seamă este tinereţea echipei Germaniei, un lucru nu foarte caracteristic pentru această selecţionată, dar care se poate dovedi important pe măsură ce se vor aduna mai multe meciuri, mai ales că temperaturile vor fi destul de ridicate.
Australia a aratat ca o echipă fără liderul ei, Harry Kewell, jucător păstrat pe margine de Pim Werbeek, cu o apărare foarte slabă, mai ales în partea centrală şi care se bazează prea mult pe lansările în adâncime, mai ales că în atac s-a aflat un jucător destul de scund, Tim Cahill. Principalul jucător de creaţie al Australiei, Brad Emerthon, s-a izolat în partea dreaptă, ca şi Vince Grella pe partea opusă. În rest, multe centrări, mai ales la fazele fixe executate de Chiperfield, şi nimic altceva din partea unei echipe care totuşi are un portar foarte valoros, Mark Schwarzer. Un jucător de la australieni care a intrat foarte bine în meci, chiar dacă a fost rezervă, a fost Holman, care, alături de Valeri, a încercat câte ceva. În rest nimic.
Pentru Germania un test cu adevărat important este meciul următor, în faţa Serbiei, care este obligată sa faca un joc bun, mai ales având în vedere înfrângerea în faţa Ghanei.

ŞERBAN STAICU